Un cititor îmi lasă pe blog următorul comentariu:

În legătură cu transcrierea Numelui Domnului, Hristos versus Cristos, am văzut că unele versiuni contemporane merg pe varianta latinizată. Văd că în EDCR se păstrează varianta grecească. Am auzit pe unii care spun că ar trebui făcută adaptarea de la Hristos la Cristos pentru că noi suntem „creștini”, nu „hreștini”. De curiozitate, a stârnit vreo dezbatere această formă în comitetele EDCR, sau a fost ceva de la sine înțeles?

Da, au fost discuții în comitetele SBIR în legătură cu numele Isus Hristos și s-a ajuns la concluzia că trebuie păstrată legătura cu ediția Cornilescu clasică.

Este drept că unele versiuni românești au început să introducă forma „Cristos”, dar nu cred că ea are circulație largă în bisericile neoprotestante. Din ceea ce știu eu, bisericile penticostale și cele adventiste folosesc forma cornilesciană clasică: Isus Hristos. Varianta „Cristos” pare să fie agreată mai cu seamă în bisericile baptiste (dar nu în toate). Cu privire la bisericile creștine după Evanghelie nu mă pot pronunța. Cred însă că și ele sunt conservatoare în această privință. Deci strict din perspectiva cititorilor pe care îi vizăm, nu ar fi recomandată schimbarea numelui.

Lăsând la o parte preferințele „confesionale”, dacă le pot numi așa, eu unul pledez pentru forma „Isus Hristos” din următoarele considerente:

(1) este forma folosită de Cornilescu însuși începând cu versiunea 1924 (în 1921 avem „Iisus Hristos”. Precizez aici că forma „Iisus Hristos” nu ar trebui socotită „strict ortodoxă”, de vreme ce ea apare și în versiuni protestante precum Iași 1874, versiune folosită de credincioșii baptiști și adventiști până la apariția versiunii Cornilescu).

(2) Forma „Hristos” are o tradiție venerabilă în română, fiindcă urcă până la primele traduceri românești (Coresi, 1561 ș. urm.). E limpede că forma „Hristos” e influența slavonismului în cultura română. Dar, oricât de latini ne-ar plăcea să fim, nu putem scăpa de „iubirea” (liubov-ul) și „dragostea” slavonești, de „Duh” și de alți termeni similari, după cum nu putem scăpa nici de „mântuirea” maghiară. Considerăm că sunt inacceptabile „salvarea intrată în casă” ori „amorul lui Dumnezeu”.

Apropo, unul dintre miturile de succes induse de școala românească este că noi suntem o insulă (virgină) de latinitate într-o mare slavă. În fapt, în lunga ei copilărie, cultura română a supt cu nesaț laptele slavonismului cultural, chiar dacă acum, la maturitate, se sfiește să recunoască acest adevăr.

(3) Creștinul majoritar mediu (dar nu știu dacă și foarte binevoitor) încă primește și vehiculează trăsnăi de genul „Isus cu un i înseamnă măgar”. Dacă și la forma „Hristos” se renunță, introducem o distanță suplimentară între noi, evanghelicii, și populația majoritară. Deși publicul-țintă al edițiilor Cornilescu nu este alcătuit din ortodocșii, e bine să păstrăm ușa de acces mai larg deschisă, folosind o formă a numelui care e mai aproape de uzul răsăritean.

(4) Dacă avem în vedere criteriul eufoniei, aș zice că formule de tipul „ca Cristos” sunt mai supărătoare decât „ca Hristos”. A doua variantă atenuează un pic din efectul sonor neplăcut.

(5) Avem în română cuvinte de origine ucraineană sau rusă (cu etimon slavon, în orice caz) care au combinația „hr” la început: hrib, hrean, hrubă, hram. Unele fac parte din uzual: hrană, hrăni, hrănitor. Dacă forma „Hristos” ar fi fost singura din această categorie, aș fi avut dubii cu privire la păstrarea ei.

(6) Chi-ul grecesc nu a dat peste tot în română „c”. Zicem „arhanghel, har, harismă („carisma” aș lăsa-o pentru politicieni și actori) hartă, hârtie, hărui, heruvim”, nu „car, carismă, cartă, cârtie, cheruvim etc.” Mai avem și câte un „hrisov” sau un „hronic” în limba veche, pe filieră neogreacă. Zicem „crizantemă”, dar și „Hrisant Notara”.

(7) E drept că spunem „creștini” (nu „hreștini”), dar, dacă vrem să mergem până la capăt cu argumentul uzului „din popor”, ar trebui să zicem *Gézu / Jézu *Crist(u) sau Criștu(u), cum presupun lingviștii că se spunea în perioada românei vechi, pentru care nu avem atestări scrise.

(8) Faptul că românul nedus la biserică înjură de „cristoși” ar putea fi un argument suplimentar ca în biserică să zicem și să scriem „Hristos”.

Reclame