Ilie Toader („Ion Aion”) spune în interviul său mult-mediatizat că unul dintre motivele pentru care a abandonat creștinismul a fost „descoperirea” că „Hristos nu a instituit nici măcar euharistia”. „Descoperirea” a făcut-o la New York, în timpul unui stagiu de cercetare. Probabil fostul preot consideră în prezent că Isus a serbat o masă pascală iudaică și atât, ca toți ceilalți evrei din primul secol. Doar că această perspectivă asupra Ultimei Cine este foarte naivă. Și nu trebuie să ajungi la New York ca să o adopți, la o adică. Cine e chitit să conteste mărturia evangheliștilor și a lui Pavel o poate face și aici, pe plaiuri mioritice.

Studiul atent al felului în care au fost compuse Evangheliile indică faptul că partea lor de final (Ultima Cină a lui Isus, arestarea, procesul, răstignirea, învierea) constituie nucleul în jurul căruia s-a coagulat firul narativ despre Isus pe care îl vedem în cele trei Evanghelii Sinoptice (Marcu, Matei, Luca).

Înainte să fi existat vreo evanghelie scrisă, existau deja comunități creștine în numeroase orașe din Imperiul Roman care sărbătoreau „masa Domnului” (cum era numită „euharistia”), momentul cel mai important al întâlnirilor acestor creștini.

Acești creștini de primă generație nu aveau multe informații despre viața lui Isus. Dar știau cu certitudine un lucru: că formula „de instituire” a euharistiei provine de la Isus însuși! În memoria acestor credincioși, cuvinte precum „Acesta este trupul Meu care se dă pentru voi”, „Acest pahar este legământul cel nou în sângele Meu” și „Să faceți acest lucru spre pomenirea mea” erau deja „tradiție” (învățătură împământenită). Apostolul Pavel a vizitat Corintul în 51-52 d.Hr., a întemeiat acolo o biserică și le-a transmis noilor convertiți tocmai această înțelegere despre euharistie, pe care el însuși o primise.

Așadar, tradiția că euharistia / Masa Domnului a fost instituită de Isus însuși este din categoria lucrurilor elementare de care lua cunoștință orice creștin, încă din primii ani ai acestei mișcări. Cu alte cuvinte, nu poți ajunge în clasa a VIII-a la examenul de capacitate pentru ca acolo să spui: „N-am știut că există tabla înmulțirii”.

Nu știu ce a citit Ilie Toader în biblioteca de la New York. Din păcate, nu știm despre ce autor e vorba, ca să-l putem verifica. Poate nu l-a citit bine și nu l-a înțeles. Până una alta, să remarcăm paradoxul. Autorul român ne spune să citim Biblia cu propria noastră minte, în vreme ce el o citește cu mintea unui autor descoperit într-o bibliotecă din străinătate.

Anunțuri

Cum spuneam și în postările precedente, de mai multă vreme citesc febril despre Întrebarea creștinească a lui Coresi, care urmează în linii mari direcțiile catehetice trasate de M. Luther prin al său Catehism mic (1529), republicat cu mici diferențe în zeci de ediții, nu doar în limba germană, ci și în alte limbi europene.

Fiindcă lucrarea lui Coresi (primul catehism român păstrat!) e atât de puțin cunoscută (inclusiv cărturarilor), m-am gândit să fac un serviciu patriei și să public în câteva postări succesive textul (transcris de Alexandra Roman Moraru în volumul cu texte românești din sec. XVI).

Intertitlurile, explicațiile din paranteze și notele de subsol sunt introduse de mine.

Ce înseamnă a fi „creștin”

Întrebare: Creștin ești?

Răspuns: Creștin.

Întrebare: Carele e omul creștin?

Răspuns: Omul creștin easte acela om cine în Hristos creade și viiază [=trăiește] cum sînt tocmealele[1] [=rânduielile] lu Hristos, săva acela om cine creade iertăciunea păcatelor de la Tatăl Sfânt, Dumnezeu, că i se va da în har[2] [=în dar, gratuit] pren Isus Hristos.

Întrebare: De la cine te chemi creștin?

Răspuns: De la Hristos.

Întrebare: Cu ce veri adevăra [=dovedi] că ești creștin?

Răspuns: Cu aceaea că m-am botezat în numele Tatălui și Fiiului și Duhului Sfânt și crez în Isus Hristos.

Întrebare: Cu mai mult, cu ce veri adevăra? [=Ce dovezi suplimentare poți aduce?]

Răspuns: Cu aceaea că știu rădăcina creștinătăției.

Întrebare: Câte lucrure trebuiaște să știe omul creștin?

Răspuns: Cinci lucrure.

Întrebare: Care-s acealea?

Răspuns: Dentîiu, Zeace porînceale [=porunci] ale lui Dumnezeu. A doua, Credința creștinească [=Crezul]. A treia, Tatăl nostru. A patra, botezul. A cincea, cuminecătura [=Cina Domnului].

***

Spre deosebire de catehismele lui Luther, cel coresian conține această parte introductivă menită să articuleze identitatea creștină. „Minimalismul” teologic al acestei secțiuni (creștin este cel care crede și trăiește după cele rânduite de Hristos) este un indiciu clar că ne aflăm în fața unui document de inspirație protestantă. Trebuie remarcat atât dominanta hristologică a pasajului (Hristos este pomenit de cinci ori), cât și caracterul trinitar al referirii la botez. Tot în această secțiune se afirmă corelația strânsă dintre statutul de creștin și deprinderea rudimentelor catehetice: creștinul nu doar s-a botezat în numele Sfintei Treimi, ci cunoaște „rădăcina creștinătăției”.

[1] Sintagma se întâlnește și în Cazania I (f. 64v), al cărei autor afirmă că adevărata biserică a lui Dumnezeu este cea în care „spun oamenilor cuvântul lui Dumnezeu cu derept și iaste botezul și cuminecătura după tocmealele lu Iisus Hristos” (Coresi Tâlcul, p. 72).

[2] Cf. conotația negativă a aceleiași secvențe în secțiunea I: „Numele Domnului, Dumnezeului tău, în har [în deșert] să nu-l iai pren gura ta”.


Disclaimer: încercarea de a urmări această postare cu ajutorul traducerii Cornilescu s-ar putea să vă creeze nedumeriri, din cauza unor opţiuni de traducere ale acestuia.

Romani 8 e un capitol dificil. L-am desfăşurat astăzi în greacă pe 3 pagini şi am început să „colorez” pe el, încercând să identific articulaţiile principale ale textului.

Problema este că Apostolul Pavel împleteşte covorul său teologic cu atâtea fire colorate, încât uneori e greu de văzut imaginea în ansamblu.

Firea pământească aduce moarte. Duhul aduce viaţă.

Prima articulaţie majoră a cap. 8 discută dubletul păcat-moarte (cele două sunt legate strâns în teologia paulină) şi dubletul Duh-viaţă.

Vestea bună este că Duhul de viaţă în Hristos ne-a eliberat de păcat şi de moarte. Ce n-a putut să facă legea, din cauza firii pământeşti, a făcut Dumnezeu prin Hristos. Prin faptul că Hristos asumă natura umană (la greceşte e o construcţie dificilă: ἐν ὁμοιώματι σαρκὸς ἁμαρτίας) Dumnezeu „joacă în deplasare” şi câştigă o victorie zdrobitoare împotriva păcatului (şi implicit a morţii). Aşa se face că existenţa justă a legii (τὸ δικαίωμα τοῦ νόμου) este împlinită.

Foarte bine. Numai că există nişte aşteptări! De acum, noi, cei în care se împlineşte numita exigenţă, suntem chemaţi să umblăm potrivit Duhului.

Două năzuinţe de semn contrar

Cei care trăiesc potrivit firii năzuiesc (φρονοῦσιν) după lucrurile firii, iar năzuinţa/aspiraţia (φρόνημα) firii se sfârşeşte în moarte. Problema are rădăcini adânci: firea se poziţionează ontologic împotriva lui Dumnezeu. Este pur şi simplu incapabilă să se supună legii lui Dumnezeu. Drept urmare, cei care trăiesc în firea pământească (ἐν σαρκὶ) nu pot să-i placă lui Dumnezeu.

Să vedem cum stau lucrurile de partea cealaltă.

Cei care trăiesc potrivit Duhului năzuiesc la realităţile Duhului. Iar năzuinţa/aspiraţia Duhului este viaţă şi pace. Reamintesc că asocierea dintre Duh şi viaţă s-a făcut de la începutul capitolului 8. Credincioşii, scrie Pavel, nu mai sunt în firea pământească (ἐν σαρκὶ), ci „în Duhul”. O afirmaţie extrem de radicală.

Dublată (ca întotdeauna la Pavel) de o condiţie: dacă Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi.

Duhul nu este pentru elite

Reflecţii colaterale pentru confraţii mei penticostali: constat că Pavel are în vedere toată biserica, nu o elită spirituală. Pneumatologia paulină nu face distincţie între „botezaţi cu Duhul” şi „nebotezaţi”. Versetul 8:9 a dat naştere unor abuzuri hermeneutice. Îmi aduc aminte de vremea când eram copil: fraţii vârstnici îmi spuneau că „dacă nu ai Duhul lui Hristos, nu eşti al Lui”. Evident, presupoziţia era că dacă nu ai vorbit în alte limbi nu ai Duhul lui Hristos, ceea ce merge dincolo de intenţia paulină aşa cum o înţeleg eu. Când eram copil, gândeam ca un copil…

Viaţa care aduce moarte şi moartea care aduce viaţă

Pentru Pavel, „a avea Duhul lui Hristos” şi „a-L avea pe Hristos” (8:10) sunt unul şi acelaşi lucru. Prezenţa lui Hristos în credincios atrage nişte consecinţe:

1)      Deşi trupul este muritor (afectat de păcat), Duhul este viaţă (nu „duhul vostru este viu”, ca în Cornilescu, a cărui traducere ne pune pe o pistă greşită).

2)      Dumnezeu, Cel ce L-a înviat pe Isus, va da viaţă şi trupurilor noastre muritoare, prin Duhul lui care locuieşte în noi.

Finalul acestei subsecţiuni poartă ecoul începutului: am fost eliberaţi de păcat şi de moarte, prin urmare nu mai suntem datori firii pământeşti, ca să trăim conform ei.

Tot la final, un mare paradox şi o ironie:

vieţuirea (ζῆτε) potrivit firii aduce moarte (ἀποθνῄσκειν)

moartea (θανατοῦτε) faptelor trupului (prin Duhul) aduce viaţă (ζήσεσθε)

 Va urma (dacă am timp).

(Dacă nu am timp, înseamnă că am multă treabă)

(Dacă am multă treabă, înseamnă că sunt harnic).

(Dacă sunt harnic, înseamnă că mă veţi ierta că n-a mai urmat…). 🙂


M-am nimerit mai ieri pe blogul lui Adrian Năstase, ministru -> prim-ministru -> blogger (înţeleg că sintagma reprezintă etapele-cheie ale unui parcurs ascendent spre superlativ, de tipul celei din reclama Gut, Besser, Gösser).

„Răsfoiesc” în mare postările şi mă opresc asupra următorului citat care îmi întăreşte încă o dată convingerea că A. Năstase e un om capabil să împacheteze mari şi neaşteptate subtilităţi cu ajutorul unui mic „topos”  (în acest caz, biblic, evidenţiat cu aldine).

Am fost deosebit de impresionat de felul in care este organizata Episcopia romana din Italia. Sa dam Cezarului ce este al Cezarului. Guvernul Tariceanu a alocat mai mult de 2 milioane de euro pentru a cumpara o proprietate de aproximativ 3 ha de teren, cu mai multe cladiri, la periferia Romei, Acolo, IPS Siluan, episcopul “de Italia”, a organizat un loc de intalnire pentru credinciosii romani din cele 100 de parohii ortodoxe din Italia.

Atât de mari sunt aceste subtilităţi, încât pentru un moment rămân descumpănit şi mă întreb, circumspect şi bănuitor, ce a vrut de fapt A. Năstase cu acest citat biblic insinuat la începutul postării sale despre vizita la Episcopia română din Italia. Să o luăm metodic.

Dictonul Mântuitorului („Daţi cezarului ce este al cezarului”) este răspunsul diplomatic dat unei întrebări parşive („Se cuvine să plătim bir cezarului sau nu?). Cezarul, cred că e limpede şi pentru un om de rafinamentul dlui Năstase, reprezintă puterea temporală, seculară, civilă sau cum vrem să-i mai spunem. Cezarul, prin reprezentantul său din Iudeea, Pilat din Pont, îl crucifică pe Hristos. Cezarul, aşadar, se opune lui Hristos şi Bisericii sale.

Bun! Acum mă întreb: cum se face că cezarul este acum reabilitat şi pus direct în asociere cu B.O.R. (reprezentată de Episcopia română din Italia)? Aici cred că intervine subţirimea hermeneutică a dlui Năstase. Ca politician şi fost diplomat, ştie el ce ştie. Când citesc şi recitesc paragraful, nu pot decât să exclam, răvăşit de uimire: „Ah, cât spirit!  Ce subtil! Genial! Genial!”

P.S. Se dovedeşte aşadar că mottoul „conţinut implicit”, de pe frontispiciul blogului nastase.wordpress.com, nu e  numai aşa, vorbă goală de reclamă.


Dietrich Bonhoeffer are nişte pagini excelente despre interdicţia „Nu judecaţi”, rostită de Domnul Hristos în Predica de pe Munte. Redau aici un fragment dintr-o carte tradusă integral, dar editată deocamdată în proporţie de 2/3.

Judecata mă face orb, în vreme ce dragostea îmi deschide ochii. Când judec sunt orb faţă de propriul meu rău şi faţă de harul de care şi celălalt are parte. Însă în iubirea lui Hristos, ucenicul este conştient de orice vinovăţie şi orice păcat imaginabil, fiindcă este conştient de suferinţa lui Isus Hristos; totodată, iubirea îl recunoaşte pe celălalt ca pe unul iertat la cruce. Iubirea îl vede pe celălalt sub cruce şi aceasta o face cu adevărat să aibă ochii deschişi. Dacă prin judecată aş fi interesat să nimicesc cu adevărat răul, l-aş căuta acolo unde mă ameninţă de fapt, în mine însumi. Dar când caut răul la celălalt, devine evident că printr-o astfel de judecată îmi caut propriul meu drept, că doresc să evit pedeapsa pentru propriul meu rău judecându-l pe celălalt. În consecinţă, premisa oricărei judecăţi este o autoamăgire nespus de periculoasă, anume că mie Cuvântul lui Dumnezeu mi se aplică altfel decât aproapelui meu. Pretind un drept special prin faptul că spun: mie mi se cuvine iertarea, iar celuilalt i se cuvine osânda judecăţii. Dar fiindcă Isus nu le dă ucenicilor vreun drept pe care să-l aplice altora, fiindcă nu primesc altceva decât părtăşia cu El, ucenicilor nu le este îngăduit să judece, căci astfel şi-ar aroga un drept fals asupra aproapelui.


2:3 Nu trataţi neglijent o mântuire aşa de mare!

Autorul cărţii a vorbit mult despre îngeri în cap. 1, arătând cum (nu) se compară ei cu Hristos. Termenul „îngeri” face trecerea la un nou avertisment: mesajul adus prin îngeri s-a dovedit ferm (bebaios). E vorba, desigur, de Legea care a fost dată prin îngeri (vezi Fapte 7:53 şi Gal. 3:19). Abaterile şi neascultările faţă de Lege (intermediată de îngeri) au fost retribuite pe măsură.

Şi atunci, cum vom ieşi „basma curată” dacă tratăm neglijent (amelesantes) mântuirea adusă de Hristos. Verbul ameleo înseamnă „a ignora, a neglija, a trata neglijent, a fi nepăsător, a se dezinteresa”. De pildă, în Mat. 22:5 cei poftiţi la ospăţ s-au arătat nepăsători faţă de invitaţie şi şi-au văzut de interesele proprii.

Ce înseamnă o „mântuire aşa de mare”?

mântuirea şi-a avut începutul în însăşi proclamarea lui Hristos (cel care este mai mare decât îngerii)

a fost confirmată de cei care au auzit-o [autorul nu pretinde că L-ar fi auzit personal pe Hristos predicând]

a avut atestare din partea lui Dumnezeu prin semne şi minuni

a fost însoţită de „împărţiri” (manifestări) ale Duhului Sfânt

Avem deci o „mântuire trinitară” în Evrei. Destinatarii începuseră să slăbească în încrederea lor. Autorul le atrage atenţia că e periculos să tratezi cu nepăsare ceea ce Dumnezeu îţi oferă atât de generos.

Concluzie

Dacă mesajul mediat prin fiinţe de ordin inferior (îngerii) a fost totuşi nezdruncinat şi s-a tradus în consecinţe drastice (pentru cei care l-au sfidat), cu cât mai severă va fi neglijarea unui mesaj mult mai măreţ?


Unul dintre firele importante din ţesătura Evangheliei a Patra este polemica dintre „iudei” şi Hristos. Pun termenul „iudei” între ghilimele pentru a atrage atenţia asupra faptului că cele 71 de ocurenţe ale termenului nu au întotdeauna acelaşi referent în realitate. Uneori e vorba de iudei ca grup etnico-religios, alteori de locuitorii din Ierusalim şi împrejurimile acestuia, alteori de autorităţile religioase. În sens larg, „iudeii” sunt exponenţii unui sistem religios care este ostil lucrării lui Hristos.

Controversele dintre „iudei” şi Mântuitorul sunt în special de natură identitară. Identitatea pe care „iudeii” au construit-o grijlui şi pe care o arborează cu multă încredere de sine este supusă unei critici radicale de Mântuitorul. La rândul lor, „iudeii” încearcă să contraatace şi fac declaraţii dure. În punctul cel mai încins al controversei, insinuează că Isus ar fi un copil nelegitim şi ajung să-L numească „samaritean” şi „posedat”.

Întrebări fără răspuns
Una dintre întrebările care îi frământă pe potentaţii zilei (religioşi sau seculari) este identitatea celor care ameninţă establishment-ul. La începutul Evangheliei, „iudeii” (=autorităţile religioase) trimit la Ioan pe nişte preoţi şi leviţi să-l întrebe: „Tu cine eşti?”. Lucrarea unuia ca el era de natură să le creeze nelinişti.

Şi mai mari frământări stârneşte misteriosul personaj Isus. În capitolul 8 „iudeii” îl întreabă mai întâi: „Cine este tată tău?” (v. 19) şi apoi: „Cine eşti tu?” (v. 25). E prea puţin probabil că oamenii aceştia întreabă fiindcă vor să ştie. În fapt, ei au deja răspunsurile.

Pilat, politicianul prin excelenţă, o figură cinică şi batjocoritoare (transformată de filmul „Patimile lui Hristos” într-un personaj melancolic şi reflexiv, o victimă căreia, vai!, i se răsuceşte mâna la spate printr-un şantaj ruşinos) îl întreabă pe Hristos: „De unde vii tu?” Da, Pilat cel dur, care înăbuşise în mod sângeros anumite manifestări ale iudeilor, are un moment de panică atunci când aude că insul adus înaintea scaunului său de judecată „s-a făcut pe sine Fiul lui Dumnezeu”. Fiindcă respectivul nu pare un exaltat şi un lunatic, Pilat este cuprins de angoasă. La întrebarea pe care o pune, Isus nu-i dă nici un răspuns. La ce bun încă o perlă irosită? Mai mult ca sigur Pilat nu vrea un alt răspuns decât cel pe care îl are deja.

Personajele ostile lui Isus dau glas acestor întrebări. Cititorul evangheliei, care a trecut deja prin Prolog, ştie răspunsul şi nu poate decât să se minuneze de neputinţa oponenţilor de a ajunge la el.

(va urma, sper…)