M-am hărnicit! 🙂

Am dat gata şi Evrei 2. Ar fi câteva lucruri de explicat, dar nu am timp acum. Unele fraze sunt foarte lungi şi greu de transpus în româneşte în mod adecvat. Uneori mai trebuie „sparte”. Ceva se pierde în traducere.

Ideea de forţă a pasajului mi se pare aceasta. Omul (carne şi sânge) e muritor şi terorizat de gândul morţii. Isus este fratele nostru, părtaş aceleiaşi naturi (carne şi sânge) pe care o asumă pentru a intra în lumea noastră. Fiind asemănător nouă în toate, „gustă” (ca şi noi) moartea, eliberându-ne însă de teroarea ei.

Dar experienţa morţii nu este doar un act de solidaritate cu neamul omenesc, ci şi expresia unei activităţi preoţeşti: Isus face ispăşirea păcatelor. Mai mult, el este un preot îndurător; poate empatiza şi simpatiza cu neamul nostru, asaltat continuu de ispite/încercări.

Intrând în lumea noastră, Hristos trece printr-o „pedagogie divină” în urma căreia este încununat cu slavă şi cinste. Lui I-au fost supuse toate lucrurile, chiar dacă acum nu vedem încă realitatea aceasta pusă definitiv în act.

2:1 De aceea trebuie cu atât mai mult să luăm aminte la cele auzite, ca nu cumva să ajungem în derivă.

2 Căci dacă mesajul rostit prin îngeri s-a dovedit neclintit şi fiecare abatere şi neascultare şi-a primit pedeapsa cuvenită,

3 cum vom scăpa noi dacă neglijăm o mântuire aşa de mare, care şi-a avut începutul în cuvintele Domnului şi care a fost confirmată de cei ce au auzit-o,

4 fiind adeverită de Dumnezeu cu semne şi minuni şi diferite puteri, şi împărţiri ale Duhului Sfânt, după voia Lui?

5 Căci nu unor îngeri le-a supus [El] lumea viitoare, despre care vorbim.

6  Cineva a mărturisit undeva zicând: „Ce este omul, ca să-ţi aminteşti de el? Sau fiul omului, ca să-l cercetezi?

7 L-ai făcut cu puţin mai prejos de îngeri; cu slavă şi cinste l-ai încoronat

8 Toate le-ai pus sub picioarele lui.” Supunându-i Lui toate, nu a lăsat nimic nesupus. Acum însă nu vedem că I-ar fi supuse toate.

9 Dar Îl vedem pe Isus (cel coborât cu puţin mai prejos de îngeri) încoronat cu slavă şi cinste, datorită morţii pe care a suferit-o, astfel încât prin harul lui Dumnezeu să guste moartea pentru toţi.

10 Se cuvenea ca, aducând pe mulţi fii la slavă, [Dumnezeu] – pentru care [au fost create] toate şi prin care [sunt] toate – să desăvârşească prin suferinţe pe întemeietorul mântuirii lor.

11 Căci Cel care sfinţeşte şi cei sfinţiţi sunt toţi dintr-Unul [singur]; din acest motiv nu-i este ruşine să-i numească fraţi,

12 ci zice: „Voi vesti numele Tău fraţilor Mei; în mijlocul adunării Îţi voi cânta laude”

13 şi iarăşi: „Voi avea deplină încredere în El”; şi iarăşi: „Iată, eu şi copiii pe care mi i-a dat Dumnezeu”.

14 Dar, deoarece copiii sunt părtaşi cărnii şi sângelui, în acelaşi fel şi El s-a împărtăşit de ele, ca prin moarte să nimicească pe cel ce are puterea morţii, adică pe Diavolul,

15 şi să-i elibereze pe cei care, prin frica de moarte,  erau ţinuţi în robie toată viaţa lor.

16 Căci, negreşit, nu îngerilor le vine în ajutor, ci seminţei lui Avraam îi vine în ajutor.

17 Prin urmare, se cuvenea să se asemene fraţilor Lui în toate, ca să devină un mare preot îndurător şi credincios în relaţia cu Dumnezeu, pentru a face ispăşirea păcatelor poporului.

18 Căci, deoarece a suferit El însuşi, fiind ispitit, poate să vină în ajutor celor care sunt ispitiţi.


Stă în firea oamenilor să-şi afirme identitatea prin recurs la ascendenţi cât mai glorioşi. Cine nu-i are, şi-i inventează. Dacă nu trebuie să-i inventeze, cu atât mai bine. Autenticitatea firului genealogic sporeşte o dată în plus mândria „sângelui albastru”.

La data când îi întâlneşte Mântuitorul, fariseii au deja o identitate proprie şi deci nu le mai trebuie o alta. Se consideră „descendenţii lui Avraam”, dar nu fac faptele lui Avraam şi nu au credinţa lui Avraam, care s-a bucurat că va vedea ziua lucrării lui Hristos şi a văzut-o.

Se consideră „ucenicii lui Moise” (în care şi-au pus nădejdea), dar tocmai Moise îi va acuza pentru necredinţa lor, fiindcă în Legea lui este scris despre Isus.

Oponenţii lui Hristos care se revendică de la Avraam şi Moise, trăiesc în minciună, căruia i-au devenit sclavi. Pentru a cunoaşte adevărul, trebuie devină ucenicii lui Isus. Dar nu vor să aibă parte de adevăr, fiindcă îl au ca tată pe Diavolul, tatăl minciunii, care vorbeşte potrivit cu natura lui.

Când Mântuitorul îi invită să devină ucenicii lui, promiţându-le libertatea, „iudeii” se oţărăsc: „Noi n-am fost robii nimănui”. Altminteri, le-ar plăcea să creadă în Isus, cu condiţia să nu li se spună prea multe adevăruri. Se pare însă că Isus nu e interesat atât de oameni care cred în El, cât de oameni dispuşi să devină ucenicii lui.

Când ne uităm în propria noastră ogradă (indiferent cum vrem s-o delimităm), observăm la lucru aceeaşi veche ispită a fabricării de genealogii spirituale ilustre. Exemplul cel mai la îndemână este cel al Sf. Andrei, revendicat pătimaş (dar neconvingător) de mari şi mici. Dacă îl avem pe Sf. Andrei la capătul liniei din care descindem, avem legitimitate. Nu suntem „fii ploii”, ci avem un pedigree ilustru.

Nu am un nume pentru acest „naţionalism” religios care ne bântuie, dar înclin să cred că suficienţa lui e menită să mascheze un anumit complex. Blufăm spiritualiceşte fiindcă simţim nevoia să compensăm. Dacă prestaţia personală e slabă, găseşte-ţi ascendenţi iluştri.

Pentru toţi practicanţii cacealmalelor identitare, întâlnirea cu Hristos este traumatică, fiindcă adevărul pe care îl aduce El spulberă minciunile pe care şi le spun oamenii despre ei înşişi. N-au fost scutiţi de această traumă nici „iudeii” de anţărţ, nu suntem nici noi.


Am început mai anţărţ o postare despre slăbănogul din Ioan 5. Un personaj greu de „citit”. Spuneam despre el că dă un răspuns din care nu prea ştii ce să înţelegi. Vrea sau nu vrea?

Individul respectiv nu e doar un slăbănog, ci şi un om slab. Fiindcă nu ezită să paseze responsabilitatea gestului său. „Ce care m-a făcut sănătos mi-a spus ‚Ia-ţi patul şi umblă’”.

Naturalmente, iudeii vor un nume: „Cine este cel care ţi-a spus să faci toate acestea”? Cred că e limpede pentru toată lumea că cei ce întreabă nu vor să-i dea o decoraţie lui Isus, ci au o răfuială cu El. Omul nu ştie ce să le răspundă. Probabil că dacă ar şti, ar spune.

Scena se schimbă. Isus îl întâlneşte pe fostul bolnav în templu. Un ultim sfat: „Să nu mai păcătuieşti, ca să nu ţi se întîmple ceva mai rău”. Mântuitorul nu-şi terminase lucrarea cu bolnavul vindecat. În îmbulzeala din pridvorul scăldătorii, nu apucase să-i dea şi „tâlcuirea”.

Rezultatul?

Fostul bolnav (acum plin de energie), se duce glonţ la autorităţi şi Îl pârăşte pe Isus (v. 15). Cu doar câteva clipe mai înainte i se spusese „să nu mai păcătuiască”, iar acum îl regăsim procedând taman contrar sfaturilor primite.

Le rămâne cititorilor să-şi răspundă la întrebarea: Ce poate fi mai rău decât să fii bolnav de 38 de ani?

Revin acum la tema anunţată în titlu. Există minuni care nu duc la credinţă. Cea la care am făcut referire nu este singura din Ioan. În faţa unei minuni şi mai mari (învierea lui Lazăr), există două reacţii: unii care cred şi unii care se duc să dea raportul (ca şi fostul slăbănog).

[Ioan 11:45-46 Mulţi din Iudeii, cari veniseră la Maria, cînd au văzut ce a fãcut Isus, au crezut în El. Dar unii din ei s-au dus la farisei, şi le-au spus ce făcuse Isus.]

În economia Evangheliei a Patra, slăbănogul îi reprezintă pe toţi cei care, în ciuda semnelor, nu pot ajunge la credinţă autentică.

Ioan 12:37 Măcar că făsese atîtea semne înaintea lor, tot nu credeau în El.


Capitolele 11 şi 12 din Ioan. Se simte în atmosfera lor miasma grea a morţii. Umbrele ei se ridică tot mai ameninţătoare peste Isus. Gândul la evenimentele care urmează e suficient ca să-l tulbure. De trei ori citim despre tulburarea lui, în trei capitole succesive (11, 12 şi 13). Când Maria îi cade la picioare şi-i aminteşte de moartea fratelui ei, Hristos se tulbură. În următorul capitol îl găsim iarăşi marcat de angoasă. „Ceasul” se apropie. Ceasul teribil al agoniei şi al morţii. Apoi, în timpul ultimei întâlniri cu ucenicii, gândul la gestul infam al lui Iuda îl tulbură din nou.

Se vorbeşte mult despre moarte în aceste capitole. Din cele 24 de versete care pomenesc verbul grecesc „a muri” în Evanghelia după Ioan, aproape jumătate se află în capitolele 11 şi 12. Ai spune că însuşi mirosul morţii răzbate până la noi, trecând prin lespedea grea care pecetluieşte mormântul lui Lazăr.

Şi totuşi, cine crede, va vedea slava lui Dumnezeu. Lazăr este chemat afară. Cel înviat să înfăţişează cu picioarele şi cu mâinile legate cu fâşii de pânză şi cu faţa înfăşurată într-un ştergar. E o altfel de înviere decât cea a lui Isus (în urma căreia ştergarul de pe faţă e făcut sul şi pus într-o parte, separat de fâşiile de pânză care îi înveliseră trupul).

În capitolul 12, o altă îngropare. Un trup pregătit pentru înmormântare. Trupul lui Isus. Maria, sora lui Lazăr şi a Martei, sacrifică un vas cu mir scump pentru a unge picioarele lui Isus şi a le şterge cu părul capului ei. Îl onorează astfel fără să ştie că gestul face parte din ceremonialul înmormântării Lui. Mântuitorul îşi trăieşte deja îmbălsămarea. În Evanghelia după Ioan, numeroase evenimente sunt trăite proleptic (în avans). În 5:25, Isus ne spunea că „vine ceasul – şi acum a şi venit – când cei morţi vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu… şi vor trăi”. Era un „acum şi nu încă”. În 12:31 ne spune că „Acum are loc judecata lumii şi stăpânitorul acestei lumi va fi izgonit afară”. Era un „acum” care încă nu se împlinise.

Acum, în Betania, Isus este îmbălsămat pentru moarte. Acum, şi nu încă. E cât se poate de ciudat, nu-i aşa? Se vorbeşte de moarte şi se fac pregătiri pentru o îngropare, dar miroase frumos. Parfumul mirului se înalţă în toată casa. Dinspre mormântul lui Hristos vine parfum de viaţă. Parfum de veşnicie.


Pe Hristos îl văd pe paginile Scripturii îmbulzit de mulţime, vindecând oameni fără încetare, cu zecile şi sutele. Poate chiar cu miile. Însă când citesc despre el în episodul petrecut la Scăldătoarea Betezda, mă intrigă cele întâmplate. Erau acolo mulţi paraplegici, orbi şi infirmi şi totuşi Isus se îndreaptă în mod special către unul dintre ei. Dacă aş fi fost în locul lui, aş fi fost tentat să amenajez o scenă unde să ţin o şedinţă de vindecare pentru toată lumea. Dar Hristos se pare că nu urmăreşte „interesul naţional” sau „binele comun” (pentru că refugiul lui nu e patriotismul după care se ascund adesea în mod neruşinat lichelele). Pe el îl interesează „omul”. Nu omul ca ideal, ci omul în carne şi oase. Omul aflat în pridvorul scăldătorii Betezda.

Omul care îl interesează este bolnav. De multă vreme. De atât de multă vreme, încât probabil oricine ar putea presupune că doreşte să fie vindecat. Oricine. Numai că Isus nu este oricine. Prin urmare, îl întreabă: „Vrei să te faci sănătos?” Ce straniu sună! E aproape cinic. Cum să pui o asemenea întrebare unei persoane care de treizeci şi opt de ani trăieşte cu sentimentul acut al propriei inutilităţi?

Cum să o pui? Foarte scurt şi la obiect. Evanghelia taie în carne vie. Nu în carne, ci în suflet. Suflet care, se înţelege, e numai carne vie. Răspunsul pe care îl primeşte Isus intrigă: „N-am pe nimeni să mă bage în scăldătoare, şi până să mă duc eu se coboară altul înaintea mea.” Ce răspuns! Interlocutorii, de bună seamă, sunt unul pe măsura celuilalt. În locul lui Isus, aş fi fost tentat să adaug: „Stimabile, n-ai înţeles întrebarea! Repet: vrei să te faci sănătos?”. Isus nu întreabă nimic. Înţelege.

Ce înţelege? Că interlocutorul lui ar trebui să se târască anevoie până la scăldătoare şi ar sosi întotdeauna prea târziu pentru a beneficia de binecuvântarea lui Dumnezeu. Că e un om obişnuit cu condiţia de perdant. E multă tristeţe şi amărăciune în remarca lui. „Mă întrebi dacă aş vrea să mă fac sănătos? Dar oare aş mai putea îndrăzni să sper că voi ajunge vreodată sănătos? Aştept cu înfrigurare tulburarea apei, semnul binecuvântării de sus, care se dă atât de rar, dar mă târăsc atât de greu, încât sosesc întotdeauna prea târziu. Oare mai pot nădăjdui să am parte de o atingere divină?”

Bolnav de 38 de ani. O viaţă de om. Ani fără şir care l-au obişnuit cu starea de eşec. Un om pe care ideea de a mai spera îl îngrozeşte. Dacă speranţa nu se va materializa, va trece prin aceeaşi prăbuşire care urmează întotdeauna momentelor când simţi că ai sosit prea târziu pentru a mai primi binecuvântarea lui Dumnezeu.

Bolnavul evită un răspuns direct, dar ceea ce spune, printre rânduri, se traduce în felul următor: „Mi-am dorit şi îmi doresc cu ardoare să fiu vindecat, să fiu eliberat de această condiţie care m-a anulat ca persoană. Dar eşecurile de care am avut parte în aceşti 38 de ani mi-au zdrobit visele şi mi-au smuls aripile. Sunt îngrozit de ideea de a mai nădăjdui, de aceea întrebarea ta mă doare enorm, pentru că răscoleşte acea parte a sufletului meu din care a mai rămas doar cenuşa.”
Cenuşă zici? Dacă cenuşă e, atunci numaidecât trebuie răscolită. Fără milă, s-ar putea spune. De ce? Pentru a pune degetul exact pe acea zonă dureroasă a aşteptărilor şi neîmplinirilor omeneşti. Pentru că sub spuză mai sunt câţiva tăciuni care nu s-au răcit încă. Mântuitorul vrea să-i aprindă din nou, suflând asupra lor o încredere proaspătă, o nădejde care poate fi zguduită, dar nu distrusă, luată cu asalt, dar nu cucerită.

De aceea pune Isus întrebări dureroase, care răscolesc până la mizeria adunată în cele mai ascunse unghere ale sufletelor noastre: „Mă iubeşti mai mult decât aceştia?”, „Adu-l pe bărbatul tău aici”, „Vrei să te faci sănătos?” „Du-te şi vinde tot ce ai”, „Lasă morţii să-şi îngroape morţii”.

Hristos ştie ce face, chiar dacă operează fără anestezie. În loc să rezolve lucrurile la suprafaţa lor, Mântuitorul taie în adâncime, cu o dexteritate uluitoare. O întrebare scurtă e suficientă ca să ţintească acolo unde trebuie. Unui om care nu-şi mai permite luxul să spere, Hristos îi redă speranţa: „Scoată-te, ia-ţi patul şi umblă!”

Evanghelizare cu minimum de cuvinte (două replici are Isus în tot dialogul), dar maximum de eficienţă: „Îndată omul acela s-a făcut sănătos, şi-a luat patul şi umbla.”

P.S. Confruntat cu acest episod, îmi vine greu să-mi reprim bănuiala că poliloghiile noastre interminabile nu sunt decât o biată strategie compensatorie. Autoritatea genuină nu se încurcă în prea multe cuvinte.


Marcu 4. Final de capitol. Isus le cere ucenicilor sa treacă de partea cealaltă a Mării Galileei. Se stârneşte o furtună care ameninţă să scufunde corabia. În tot acest timp, Isus doarme în partea din spate a corăbiei, cu capul pe o pernă. (sau „căpătâi”, traduce Cornilescu). Corabia se leagănă periculos pe valuri, dar Isus continuă să doarmă. Poate că activitatea intensă din ultimele zile l-a obosit mult. Nu se trezeşte decât atunci când vin la el ucenicii care îl întreabă cu reproş: „Nu-ţi pasă că pierim?” Hristos se scoală, ceartă vântul şi porunceşte mării să facă linişte. De îndată vântul a încetat, iar pe mare s-a instalat calmul.

În încheierea episodului, Isus are două întrebări incomode pentru ucenici: „Pentru ce sunteţi fricoşi”? şi „Încă nu aveţi credinţă?” Cele două trebuie tratate pe rând.

Frica. „Pentru ce sunteţi fricoşi?”. Termenul „fricos” (deilos) înseamnă de fapt ceea ce am înţelege astăzi prin „laş, slab de înger, lipsit de curaj”. În primă fază, Isus îi mustră pentru lipsa lor de curaj. [Să nu uităm, pe lista de păcate pasibile de iazul cu foc, laşii sunt primii, secondaţi de „necredincioşi”. În contextul versetului din Apocalipsa, „necredincios” ar putea însemna şi „cel care trădează”. Laşitatea şi lipsa de fidelitate (trădarea) merg adesea mână în mână.]

Necredinţa. Ucenicii se tem fiindcă nu au credinţă. Şi nu au credinţă fiindcă sunt paralizaţi de frică. Prima o atrage pe cea de-a doua, care la rândul ei o accentuează pe prima. Un cerc vicios pe care numai Mântuitorul îl poate rupe.

În traducerea lui Cornilescu, Isus întreabă: „Tot nu aveţi credinţă?” Ea ar trebui înţeleasă astfel: „Încă nu aveţi credinţă?” Adverbul tradus cu „tot” (oupō) marchează prelungirea unui anumite stări care ar fi trebuit de fapt să înceteze. Cu alte cuvinte, Isus se aştepta ca ucenicii să fi învăţat deja să aibă credinţă în circumstanţe ostile. Să nu se lase aşa de uşor cuprinşi de laşitate şi necredinţă. Dar ucenicii sunt încă în urmă în raport cu aşteptările învăţătorului. Şi nu doar în privinţa credinţei. Capacitatea lor de a-l înţelege pe Isus sau acţiunile lui este de asemenea înceţoşată. De două ori sunt întrebaţi: „Încă nu pricepeţi?” (Marcu 8:17; 8:21). Despre aceasta însă în altă postare.


Am prezentat recent episodul întâlnirii dintre femeia păcătoasă şi Isus, în casă la Simon fariseul. Elementul cel mai evident în tablou, lacrimile, m-au determinat să scriu o mică teologie a lacrimilor, conform NT. Vechiul Testament iese din discuţie, fiindcă cercetarea ar deveni prea complexă. Cât despre o teologie a plânsului (cu toate aspectele lui), aceasta ar fi şi mai greu de realizat. Cândva însă poate voi reuşi să trasez măcar o schiţă. (În orice caz, plânsul e o activitate bine reprezentată în Scriptură şi o perspectivă generală asupra ei ne-ar prinde bine). Până atunci, câte ceva despre lacrimi.

Lacrimile pocăinţei

Episodul pe care tocmai l-am interpretat exemplifică cel mai bine ce înseamnă lacrimile de pocăinţă. Nu mai insist. Aşa cum am văzut deja, lacrimile femeii semnifică dorinţă de iertare, dar sunt totodată expresia recunoştinţei şi a dragostei sale. Episodul este unul dintre cele mai tulburătoare din întreaga Scriptură.

Lacrimile slujirii

Slujirea care se face cu lacrimi îmi pare destul de rară. Nu că am duce lipsă de predicatori plângăreţi la amvoane. Ca să spun drept, nu prea mă încred în lacrimile prestate de către unii slujitori ai Cuvântului aproape ca un număr de spectacol. Cunosc anumiţi predicatori care i-ar face invidioşi până şi pe cei mai talentaţi actori, atât prin capacitatea de a plânge după dorinţă, cât şi prin priceperea de a stoarce lacrimi auditoriului. Nu la aceste lacrimi mă refer când vorbesc de „lacrimile slujirii”. E una să-ţi spui de la amvon rolul, printre sughiţuri, iar apoi să-ţi iei tălpăşiţa. E altceva să slujeşti cu lacrimi unei comunităţi pe termen lung. În această a doua situaţie îl văd pe apostolul Pavel. Bisericile pe care le-a întemeiat i-au smuls multe lacrimi. Galatenii i-au produs atâta durere prin legalismul lor, încât strădania de a-i aduce din nou la Evanghelia lui Hristos este comparată de Apostol cu durerile naşterii. Folosind metafora travaliului, Pavel spune că se află din nou în chinurile naşterii, până la momentul în care galatenii vor căpăta cu adevărat chipul lui Hristos în ei.

Adevăratul copil-problemă al lui Pavel a fost însă biserica din Corint. Cu ea Pavel a dus războaie mai îndelungate ca s-o dea pe brazdă. În 2 Corinteni apostolul pomeneşte lacrimile care au însoţit scrierea epistolei sale.

Cartea Fapte atestă în egală măsură slujirea cu lacrimi a lui Pavel. Din cuvântarea pe care o ţine la Milet prezbiterilor bisericii din Efes, deducem cel puţin două motive care l-au făcut pe apostol să plângă. Au fost lacrimi produse de necazuri şi de uneltirile iudeilor, dar au fost multe lacrimi şi în şedinţele de consiliere cu membrii bisericii din Efes, în cei trei ani de zile cât a lucrat acolo.

Nu numai Pavel a plâns. A plâns şi Timotei, copilul său în credinţă, chiar dacă nu ştim contextul. Dar dacă slujirea maestrului a fost marcată de suferinţă, nu se putea ca ucenicul să fie scutit de ea. Cert este că din temniţă, Apostolul îşi aducea aminte de lacrimile lui Timotei.

Prin plânsul său, Pavel este, aşa cum spune, un mimētēs („imitator”, „cineva care urmează exemplul altuia”) al lui Hristos. Într-adevăr, pe Hristos îl vedem plângând în diferite ocazii în evanghelii. Despre lacrimile şi strigătele sale mari scrie autorul cărţii Evrei. Isus a ştiut ce înseamnă plânsul ca agonie (în sensul originar al cuvântului agōn, „luptă, înfruntare, conflict”).

Lacrimi care vin prea târziu

Nu oricine plânge o face dintr-un motiv bun sau pentru o cauză dreaptă. Există lacrimi care sosesc prea târziu pentru a mai schimba ceva. Cartea Evrei conţine avertismente peste avertismente. Între ele, un avertisment despre lacrimile zadarnice ale lui Esau, care întâi adoptă mottoul „Urmează-ţi setea”, iar apoi plânge în neştire, de ciudă că a urmat-o. Binecuvântarea de la groapă nu se mai întoarce: „Măcar că o cerea cu lacrimi, n-a putut s-o schimbe”.

Sfârşitul lacrimilor

Cartea Apocalipsei, citită de mulţi cu ziarul într-o mână (deschis la pagina de ştiri internaţionale) şi cu calculatorul în cealaltă (doar-doar or dibui data întoarcerii lui Hristos) n-a fost scrisă ca să o transformăm în best-sellers de genul Left Behind sau în filme de groază despre Răpire, ci ca să ne reconforteze şi să ne dea speranţă în necazurile mici şi mari prin care va fi să trecem.

De două ori sunt pomenite lacrimile în Apocalipsa. Dar numai pentru a fi şterse. Cei care vin din Necazul cel Mare sunt duşi de către Miel la izvoarele apelor vieţii, iar Dumnezeu şterge orice lacrimă din ochii lor. În penultimul capitol promisiunea este întărită. Sfârşitul istoriei aduce un cer nou şi un pământ nou şi Noul Ierusalim, locuinţa lui Dumnezeu între oameni: „El va şterge orice lacrimă din ochii lor. Şi moartea nu va mai fi”.