Un prieten mă întreabă cum rezum în câteva rânduri doctrina evanghelicilor despre justificare.

Pe nerăsuflate aș rezuma cam ca în paragraful de mai jos. Dar mă tem că prin el m-am rezumat pe mine mai mult decât pe evanghelici în general.

Dacă aveți alte sugestii le aștept.

***

Doctrina evanghelicilor despre justificare este tributară concepției pauline (via Augustin și Martin Luther) conform căreia omul este îndreptățit (justificat) prin credință, fără „faptele legii” (διότι ἐξ ἔργων νόμου οὐ δικαιωθήσεται πᾶσα σὰρξ ἐνώπιον αὐτοῦ, διὰ γὰρ νόμου ἐπίγνωσις ἁμαρτίας (Rom 3:20). Prin „faptele legii” Luther înțelegea efortul religios al omului „întors în/către sine însuși” (cor curvum in se). Esențiale pentru înțelegerea concepției evanghelice despre justificarea prin credință sunt epistolele către Galateni, respectiv Romani. Pentru Luther, pentru Calvin și, implicit, pentru evanghelici, îndreptățirea este cea mai importantă metaforă soteriologică. Mântuirea este înțeleasă/explicată cu ajutorul unei imagini judiciare. Dumnezeu, judecătorul, îi „achită” (declară drepți) pe păcătoși în baza jertfei ispășitoare a lui Hristos. Această declarație nu este o „ficțiune juridică” (în sensul că Dumnezeu ar declara ceva împotriva realității), cum adesea obiectează criticii teologiei protestante. Îndreptățirea făcută de Dumnezeu transformă ontologic ființa umană. Acest act inițial, începutul vieții de credință, este o anticipare a îndreptățirii finale care va avea loc la Judecata de Apoi. Faptele bune nu sunt o precondiție a mântuirii, ci o consecință a mântuirii. Cel justificat este pus într-o relație dreaptă cu Dumnezeu și parcurge un proces de sfințire și de transformare care culminează la Parusia. Faptele bune sunt așadar o consecință logică a intrării într-o relație dreaptă cu Dumnezeu. Un creștin îndreptățit prin credință va rodi fapte bune așa cum un pom face rod în mod „natural”.

Reclame

Am studiat câte ceva despre verbul dikaioun și metafora judiciară a îndreptățirii în teza mea de doctorat.

Unii bibliști ortodocși susțin că la apostolul Pavel verbul dikaioun trebuie tradus prin „a îndrepta” fiindcă apostolul vorbește de o prefacere morală, ontologică.

Nu sunt convins de asta. Nu fiindcă nu cred că un credincios nu are parte de „prefacere morală, ontologică etc.”, ci fiindcă nu cred că asta are în vedere Pavel când folosește dikaioun. Pentru „prefacere morală etc.” apostolul Pavel are alți termeni.

În orice caz, e curios că versiunile ortodoxe folosesc „a îndrepta” chiar și în VT, în pasaje care prezintă acțiunea lui Dumnezeu în termenii unei „achitări” judiciare.

De văzut Isaia 50:8, un pasaj mesianic pe care îl înțelegem cu referire la Hristos.

ὅτι ἐγγίζει ὁ δικαιώσας με τίς ὁ κρινόμενός μοι ἀντιστήτω μοι ἅμα καὶ τίς ὁ κρινόμενός μοι ἐγγισάτω μοι (Is. 50:8)

Mai jos versetul în Biblia 1688.

Foarte interesant, apostolul Pavel înțelege acest verset nu mesianic, ci cu referire la toți credincioșii. Metafora judiciară își păstrează forța ei deplină în Romani 8:33: τίς ἐγκαλέσει κατὰ ἐκλεκτῶν θεοῦ; θεὸς ὁ δικαιῶν·

Să vedem cum e tradus versetul în Biblia de la București.

Nota bene, din cauza faptului că lipsește verbul „este” în v. 34 (i.e. Hristos este), textul din Bibl. 1688 devine amiguu, putând fi înțeles exact pe dos: anume că Hristos este cel care „osândeaște”. Me ghenoito!

Precum se vede, versiunile ortodoxe obscurizează metafora judiciară. Mă întreb de ce. Are vreun biblist ortodox un răspuns plauzibil?

Sunt dispus să ascult, să învăț.

Aștept.

Iată cum sună traducerea sinodală:

Cine va ridica pâră împotriva aleşilor lui Dumnezeu? Dumnezeu este Cel ce îndreptează;

Ce să înțelegi din acest „îndreptează”. Aș face un sondaj de opinie între studenții de la teologie ortodoxă, pentru a vedea cum îmi explică ei acest verb.

Versiunea Anania sună mai bine.

Cine va aduce pâră împotriva aleşilor lui Dumnezeu? Dumnezeu este Cel ce aduce îndreptăţire;


Cu mai bine de o lună în urmă îmi promiteam că voi scrie un text sumar despre diferenţele teologice dintre ortodocşi şi protestanţi (în care îi includ şi pe neoprotestanţi/evanghelici). Un text pe aceeaşi temă există deja pe blogul lui D. Mănăstreanu (Limbaj protestant vs. limbaj ortodox). Nu doresc decât să evidenţiez câteva aspecte (oarecum) complementare celeilalte postări.

Disclaimer: textul care urmează nu aparţine unui dogmatician, ci unui filolog/biblist cu interese marginale în dogmatică. A se lua deci cum grano misericordiae! 🙂

Două întrebări diferite

În compararea dintre ortodoxie şi protestantism trebuie să pornim de la o idee elementară potrivit căreia cele două „spaţii” profesează două tipuri de discurs, fiecare izvorând din două întrebări diferite.

Apusenii (deci şi protestanţii) au fost cu precădere interesaţi de întrebarea: Unde se manifestă dreptatea lui Dumnezeu în istorie? Răspunsul este „La cruce, în jertfa ispăşitoare a Fiului Său”.

Răsăritenii au pus o altă întrebare: „Care este vocaţia omului în lume?” Răspunsul este „Să se îndumnezeiască” (împreună cu întregul univers).

Îndreptăţire vs. îndumnezeire

De răspunsurile la cele două întrebări de mai sus se leagă două concepte fundamentale: îndreptăţirea (justificarea), respectiv îndumnezeirea, pe care pivotează cele două paradigme teologice.

Conform paradigmei apusene, omul trebuie să fie îndreptăţit (justificat) fiindcă asupra lui grevează vina morală pe care o presupune păcatul.

Conform paradigmei răsăritene, omul trebuie să se îndumnezeiască fiindcă asupra lui apasă moartea (şi teama de moarte, care este o sursă de păcat). Cum numai Dumnezeu este nestricăcios şi veşnic, omul nu are altă şansă de a trăi (veşnic) decât prin unirea cu El.

N.B. Paradigma răsăriteană (care pivotează pe conceptul de îndumnezeire) nu presupune Căderea în păcat. Cu ea sau fără ea, omul este chemat să se îndumnezeiască. Paradigma apuseană presupune problema Căderii. Dacă n-ar fi fost Căderea, n-ar fi fost nevoie de justificare. De aici şi perspectivele diferite asupra Căderii. În discursul răsăritean, Căderea e un accident de parcurs, un detur nefericit care îi slăbeşte omului puterile morale. În discursul apusean, Căderea este un eveniment tragic cu consecinţe teribile care îl desfigurează pe om. Antropologia răsăriteană este „optimistă” în raport cu capacităţile morale ale omului. Prin comparaţie, cea apuseană este mai „pesimistă”.

Răstignire vs. Înviere

Când priveşte spre pandantul Răstignire-Înviere, protestantul este mai degrabă atras de Răstignire ca mijloc al reconcilierii dintre el şi Dumnezeu. Ortodoxul este atras mai degrabă de Înviere, fiindcă ea constituie triumful asupra morţii şi angoasei de moarte, care ne face mereu să păcătuim.

Sf. Pavel vs. Sf. Ioan Teologul

Campionul protestantismului este Sf. Pavel. Influenţa sa asupra protestantismului este absolut definitorie. Dintre scrierile sale, la mare trecere sunt Romani şi Galateni. Fără Romani n-am fi avut convertirea şi nici teologia lui Augustin. Iar fără Augustin n-am fi avut Reforma.

Ortodoxia, dimpotrivă, pare să-şi fi luat reperele din teologia ioanină şi cea petrină. De la Sf. Ioan „unirea cu Dumnezeu” şi de la Sf. Petru „participarea la natura divină” [unde prin physis theia nu se înţelege esenţa lui Dumnezeu, incognoscibilă şi inaccesibilă, ci energiile necreate ale lui Dumnezeu].

Faptul că Sf. Ioan este preţuit mai mult în Răsărit se poate vedea şi din faptul că lui i s-a dat supranumele de Teologul (ca şi sfinţilor Grigorie de Nazianz, respectiv Simeon)

Harul care desparte

Pentru protestanţi, harul este mişcarea lui Dumnezeu către neamul omenesc căzut în păcat, este dispoziţia suverană a Creatorului faţă de făptura despărţită de el, ostilă Lui, robită de păcat şi incapabilă să se îndrepte spre El.

Pentru ortodocşi, harul este una dintre energiile necreate ale lui Dumnezeu care se comunică omului şi-l pătrunde cu viaţă din Dumnezeu.

Mântuirea

În Apus, mântuirea este văzută mai ales ca stare. În Răsărit ea este văzută mai ales ca proces. Protestantul vorbeşte mai degrabă dintr-o perspectivă individualistă, ortodoxul vorbeşte mai ales dintr-o perspectivă comunitară. În Răsărit, se accentuează ideea că mântuirea include şi kosmosul.

Nu ştiu ca în Apus să fi existat tentaţia apocatastazei la fel de puternic ca în Răsărit. Răsăritul, cu perspectiva cosmică asupra soteriologiei, a fost uneori în pericolul de a mântui cam tot (inclusiv pe Diavol şi îngerii lui).


Aproape am terminat referatul despre cele şase ocurenţe ale verbului dikaioo în Romani 3 şi în traducerile româneşti ale NT. Pentru cine nu ştie, să precizez mai întâi că înţelesul verbului dikaioo constituie unul dintre principalele subiecte de polemică între ortodocşi şi protestanţi.

Cercetarea amănunţită a modului în care este tradus verbul a dat la iveală surprize cu nemiluita (atât din partea ortodoxă, cât şi din cea protestantă). Prezint mai jos una.

În traducerea celor şase ocurenţe ale verbului dikaioo din Romani 3, versiunile ortodoxe realizate de-a lungul unei perioade de 350 de ani manifestă o preferinţă clară pentru „a  îndrepta”. Deşi verbul are probabil o atestare mai veche în textele biblice, prima ediţie completă a NT în care apare este cea din 1648, cu forma „a derepta”, devenită „a îndirepta” în BB (1688) şi apoi „a îndrepta” în Biblia de la Blaj (1795). Această ultimă formă s-a păstrat până la versiunile 1982/1988 ale Bibliei sinodale.

Un fapt surprinzător este că în 12 ediţii ortodoxe (din cele 18 studiate) verbul „a îndrepta” (care trimite la ideea de „transformare progresivă şi ontologică”) este utilizat şi cu referire la Dumnezeu, în Romani 3:4. Primul care a sesizat că în cazul lui Dumnezeu nu se poate vorbi de o „îndreptare” (i.e. progres moral) a fost episcopul Nicodim. Versiunea lui (1926) renunţa la tipicul „ca să te îndreptezi” în favoarea lui „eşti drept”. Fiindcă probabil sesizase şi el problema, un an mai târziu, Galaction propunea, pentru acelaşi verset, echivalentul „ca să fii găsit drept” (preluat şi de N. Colan, 1942). Biblia din 1968 şi NT din 1972 au revenit la vechea exprimare („ca să te îndreptezi”), dar în Noul Testament din 1983 situaţia a fost remediată parţial: secvenţa hopos an dikaiothes („ca să fii găsit drept” din Romani 3:4) a fost tradusă (incorect) cu „drept eşti tu”. Nu putem fi siguri asupra motivelor pentru care traducerea acestui verset a oscilat mereu, dar putem bănui că revizorii au încercat să găsească un drum de mijloc între Scila şi Caribda. Pe de o parte, păstrarea verbului „a îndrepta” cu referire la Dumnezeu ar fi presupus ideea dubioasă teologic că în Dumnezeu este posibil progresul moral, pe de altă parte, folosirea locuţiunii „a fi găsit drept” în acest verset ar fi echivalat cu o „cedare” pe tărâm teologic, prin apropierea de versiunile protestante (în care dikaioo are mai degrabă conotaţii judiciare). După mai multe tatonări, versiunile sinodale s-au fixat asupra echivalentului „drept eşti tu”, care însă nu traduce corect sensul expresiei din original. O corectare a versetului 3:4 în spiritul originalului a fost introdusă în cele din urmă de Bartolomeu Anania („ca să te îndreptăţeşti”).

P.S. Ştie cineva care este ultima versiune sinodală a Bibliei? Anul acesta a fost retipărit Liturghierul. Am auzit că şi o nouă versiune a Bibliei sinodale, dar nu am reuşit să găsesc detalii pe internet (în parte, şi deoarece conexiunea mea la internet nu rezistă mai mult de 3 minute consecutiv în această perioadă…)