Astăzi Klaus Iohannis a fost la Consiliul Suprem al Magistraturii pentru a discuta din nou problema Legilor Justiției pe care le-a adoptat, într-un desfrâu legislativ fără precedent, parlamentul dominat de PSD-ALDE.

Iohannis a identificat iarăși, cu mult calm, dar și cu fermitate, elefantul din magazinul cu porțelanuri: prezența unor penali la conducerea statului și încercarea acestora de a modifica legi în interes propriu.

Dacă vă întrebați cum a fost posibil ca arhitectura statului post-revoluționar să fie gândită în folosul penalilor, urmăriți documentarul de mai jos. Trebuie să ne amintim iar și iar care sunt rădăcinile sistemului ticăloșit din ale cărui obezi România nu reușește încă să se desfacă.

Mai jos declarațiile cele mai importante făcute de Iohannis (textul complet AICI). Această temă trebuie să intre imediat în dezbaterea publică și să rămână prioritare până la rezolvarea lor. Altfel, protestele în stradă vor continua, iar tensiunile sociale se vor amplifica.

„Foarte multe discuții s-au purtat în 2017 despre ce fac judecătorii, despre ce fac procurorii. A apărut așa, un entuziasm de a se discuta în spațiul public despre ce se întâmplă în sistemul de justiție. Având în vedere că avem câteva persoane condamnate penal, urmărite penal, judecate penal în chiar conducerea statului, nu-i de mirare.

Am afirmat în repetate rânduri și o să mai afirm, spre disperarea lor, că astfel de persoane nu au ce căuta în conducerea statului. Exact din acest motiv, fiindcă dintr-un interes personal evident, ei vor fi tot timpul tentați să pună sub semnul întrebării sistemul de justiție – justiția, judecătorii, procurorii – dăunând astfel grav statului, încrederii cetățeanului în stat și în justiție.

Sistemul electoral a fost așa construit, că accesul acestor persoane a fost posibil și nu putem să negăm, în condițiile acestor legi valabile, accesul acestor persoane la funcții înalte în stat. Personal, sunt convins că dacă ne-am apuca să discutăm Constituția, arhitectura statului, este obligatoriu să introducem principiul integrității chiar în Constituție, altfel s-ar putea ca situații de acest tip să apară și în alte cicluri electorale”.

Reclame

Fiindcă știu că acest blog este vizitat în mod regulat de lideri religioși din mai multe confesiuni religioase (penticostali, baptiști, ortodocși, catolici), am luat hotărârea de a le adresa următoarea scrisoare deschisă. Nădăjduiesc că intertextualitatea din titlul acestei postări nu va fi socotită o hybris ori o impietate față de victimele unei epoci tragice, nu foarte îndepărtate, ci, păstrând proporțiile, o expresie a unei preocupări genuine față de soarta prezentă a țării mele.

Stimați slujitori ai amvoanelor / altarelor

Asemenea multor credincioși pe care îi păstoriți, privesc cu multă îngrijorare la peisajul electoral românesc și la nepăsarea milioanelor de cetățeni pentru care alegerile prezidențiale de anul acesta nu au nicio importanță. Există mult prea mulți oameni care se declară scârbiți de politică și care, din lene intelectuală, din lipsă de discernământ ori din ignoranță vinovată, refuză să ia notă de realitățile curente și să analizeze critic oferta electorală care li se face, astfel încât să poată vota în mod informat.

Faptul că, în calitate de simplu enoriaș, am decis să-mi iau inima în dinți și să scriu acest apel, cu riscul de a crea impresia că îmi depășesc statutul de laic, are o explicație simplă: miza alegerilor din 16 noiembrie este prea importantă pentru a fi privită cu indiferența care îi caracterizează pe mulți dintre credincioșii cărora le slujiți. În joc nu este soarta unuia sau a altuia din cei doi candidați, ci soarta justiției române și, în ultimă instanță, soarta societății românești în ansamblul ei. Indolența celor care nu vor binevoi să meargă la vot va avea consecințe dramatice pe care le vom suferi toți, indiferent de confesiune, culoare politică sau amplasament social.

În calitate de păstori ai sufletelor omenești, aveți sarcina de a le reaminti enoriașilor că Hristos a spus nu doar „Împărăția mea nu este din lumea aceasta”, ci și „Dați cezarului ce este al cezarului, și lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu”. Dacă astăzi „cezarul” este supus alegerii prin vot popular și are nevoie de adeziunea noastră pentru a fi „înălțat în dregătorie”, nu mai putem trăi ca și când cetățenia noastră cerească o anulează integral pe cea pământească. Apostolul Neamurilor, cel care a afirmat că „cetățenia noastră este în ceruri” (Fil. 3:20), nu a desconsiderat cetățenia sa pământească, ci a afirmat-o fără preget pentru a stăvili un abuz al autorităților laice (Fapte 22:5).

Urmând pilda celui care ne-a lăsat atât epistole pline de greutate, cât și exemplul său personal, vrednic de urmat, avem responsabilități atât față de Cetatea lui Dumnezeu, cât și față de cetatea pământească ai cărei vremelnici locuitori suntem.

Odată ajunși în fața buletinului de vot la alegerile prezidențiale, avem obligația de a-l vota pe acel candidat care ia în serios dreptatea, unul dintre imperativele divine care străbate ca un fir roșu Scripturile și toată istoria răscumpărării. Nu trebuie să pierdem din vedere că dreptatea este o temă predilectă în Tora, în Profeți, în Psalmi, în propovăduirea Domnului Isus, în epistolarul paulin și în Apocalipsa. Importanța ei se vede și din faptul că „îndreptățirea” („îndreptare” în edițiile sinodale), cea mai importantă metaforă folosită de Apostol Pavel pentru a vorbi despre mântuire, provine din limbajul judiciar al Vechiului Testament.

Setea de dreptate nu este un moft sau o banală temă de campanie electorală, ci amprenta Dumnezeirii în ființa umană. Strâmbătățile și silniciile săvârșite de oameni împotriva semenilor, încă din zorii societății umane, reclamă judecata lui Dumnezeu, fie că avem în vedere invidia fratricidă (Gen. 4:1), genocidul (Ex. 2:23), mita (Is. 5:23-24), rapacitatea, cupiditatea, calomnia (1 Cor. 6:9-10), ori corupția generalizată a unei societăți (Is. 1).

Până la înnoirea tuturor lucrurilor promisă de Scriptură (Mat. 19:28), Dumnezeu a încredințat autorităților pământești mandatul exercitării dreptății în societate. Uităm adesea că în același pasaj în care Apostolul Pavel le cere credincioșilor să se supună autorităților (Romani 13) el afirmă în mod cât se poate de limpede conținutul mandatului divin: judecarea și condamnarea răului (în toate formele sale) și elogierea (i.e. ocrotirea și cultivarea) binelui (Rom. 13:3-4).

Ca slujitori ai lui Dumnezeu și ca ispravnici ai tainelor dumnezeiești (1 Cor. 4:1), se cuvine să le reamintiți celorlalți slujitorilor lui Dumnezeu, din sfera civilă (Rom. 13:4), că ei poartă însemnele puterii nu pentru a-și servi interesele proprii, pe cele ale clientelei sau pe cele de partid, ci interesele cetățeanului. Guvernantul, afirmă Apostolul Pavel, „este slujitorul lui Dumnezeu pentru binele tău” (Rom. 13:4). Un corolar important al acestui principiu este următorul: vocația profetică a Bisericii, manifestată prin vocea pastorilor și preoților, își atinge finalitatea când aceștia le aduc aminte autorităților că justiția trebuie să fie prioritatea zero a mandatului lor. Dreptatea și felul în care este ea administrată, mai mult decât performanța economică, reprezintă piatra de încercare a legitimității unei guvernări. Tot ea trebuie să fie un criteriu fundamental de evaluare a programului politic al candidaților care doresc să fie „înălțați în dregătorii”.

Nu ezitați deci să deșteptați conștiința enoriașilor și să-i îndemnați să nu-și neglijeze cetățenia pământească și drepturile fundamentale care decurg din ea. De asemenea, chemați la rugăciune, pentru țară, pe membrii bisericilor pe care le păstoriți. Poate că Dumnezeu se va îndura de noi și nu ne va da președintele pe care îl merităm. Poate că Dumnezeu, în marele Său har, nu va face ca viitorul președinte să fie biciul pedepsei pentru indolența, iresponsabilitatea, ignoranța și corupția care sluțesc chipul acestei țări.

P.S. Adaos după publicarea postării: Am descoperit cu surprindere o informație care arată că alți creștini au altă viziune cu privire la profilul candidatului potrivit pentru președinție. Detalii AICI.


Jocul în care m-am prins recent ar putea continua indefinit. Cine spune „România” spune „inepuizabil”. Trebuie totuşi să ies din joc fiindcă nu vreau să declanşez o scădere a nivelului de patriotism între conaţionalii mei. Şi-apoi, cel puţin un merit pot găsi ţării noastre: România nu e Turcia, ca să poţi fi băgat la zdub pentru refuzul de a vedea splendidele haine ale împăratului. (Între noi fie vorba, Turcia, mare stat secular, pare să nu ducă lipsă de valori naţionale sacre).

Urmează mai jos câteva enumerări care, în opinia mea, spun câte ceva despre obnubilarea mentală care ne caracterizează. Părerea mea!

justiţie

religie şi spiritualitate

  • Românika se declară, în proporţie de 87%, descendenta celui mai pur creştinism apostolic (de la Sf. Andrei, întâiul chemat), dar acceptă dărâmarea de biserici şi face pelerinaj in corpore la Mănăstirea Secu, sub motto-ul ancestral „torna fratre!”
  • după o succesiune apostolică pur-sânge bimilenară, spaţiul carpato-danubiano-pontic încă nu are o Biblie tradusă fidel şi cu farmec literar, pornind de la originalele  ebraic (VT) şi grecesc (NT);
  • Bucureştiul, spre deosebire de celelalte capitale (sau mari oraşe) europene, nu are o biserică sau catedrală cu care să-i poţi asocia numele;
  • denominaţiunile evanghelice, exponente ale „preoţiei universale”, au organisme de conducere sau foruri elective din care fac parte exclusiv oameni hirotoniţi (aici sper din totul sufletul să fac generalizări eronate)
  • aceleaşi denominaţiuni evanghelice au la conducere „preşedinţi”, nu „episcopi”, probabil sub motiv că „episcopul” este expresia instituţionalizării pe care evanghelicii teoretic n-o doresc; se strecoară astfel cu grijă ţânţarul titulaturii „instituţionaliza(n)te” şi se înghite fără probleme struţo-cămila instituţionalizării de facto.

infrastructură

  • 20 de ani de post-comunism n-au adus o reţea europeană de autostrăzi. Românii au cârpit un lucru făcut prost (Bucureşti-Piteşti) şi am reuşit, cu chiu-cu vai, să termine o autostradă spre Constanţa;
  • pe anumite rute, trenurile merg mai încet decât mergeau în urmă cu 50 de ani! Meşterul Manole s-a reprofilat după vremi: face autostrăzi şi repară căi ferate.

De la Rivuluţie încoace, ori de câte ori auzim de vreun scandal de corupţie în care sunt implicaţi oameni politici (în general miniştri sau parlamentari), auzim şi de „avize” care trebuie date de către diverse comitete şi comiţii. Mai auzim apoi de „plenuri” care trebuie să ratifice, să aprobe, să valideze, să-şi dea acordul, să parafeze, să ştampileze, să voteze. Ce să voteze? Cum ce să voteze? Dacă respectivul om politic poate fi trimis în judecată sau nu. Sau dacă i se ridică imunitatea ori ba.

Staţi un pic strâmb (eventual în cap) şi judecaţi drept în încercarea de a găsi răspunsul la această întrebare: de ce au nevoie parlamentarii de imunitate in the first place? De ce, în momentul în care presa face dezvăluiri că anumite învârteli ministeriale sau parlamentare nu sunt tocmai kosher, trebuie să urmeze o procedură birocratică prin care casta politică este chemată să se judece pe ea însăşi? De ce justiţia nu-şi poate urma automat cursul, fără să mai aştepte undă verde din partea unor comisii care constituie un fel de justiţie paralelă?

Ne-ar ieşi o listă foarte lungă dacă am încerca să-i enumerăm pe toţi cei care, într-un fel sau altul, au reuşit să-şi tărăgăneze anchetele ascunzându-se în spatele imunităţii. De unde rezultă că mulţi parlamentari nu sunt „mai presus de lege”, ci „mai prejos de lege”, fiindcă radarele justiţiei nu-i detectează niciodată.

Silviu Brucan a zis o vorbă usturătoare în justeţea ei: românii sunt stupid people. Acuşi, în dec 2009, se împlineşte sorocul când cică românii ar trebui să arate că s-au mai deşteptat puţin. Când te uiţi în urmă îţi dai seama că rezervele de prostie ale României bat lejer rezervele de petrol ale Arabiei Saudite, Iranului şi Irakului la un loc. Asta se vede cel mai bine din faptul că politicienii români reuşesc să-şi prostească iar şi iar, cu mare succes, alegătorii. Nu-i vorbă, şi politicienii străini îşi prostesc alegătorii. Dar parcă nu tot timpul, nu pe toţi şi nu aşa pe faţă ca la noi.


traian-ungureanuPe Traian Ungureanu îl ascultam la BBC în vremea liceului. Era una dintre vocile pe care nu le puteai confunda. Şi nu doar pentru timbrul vocal. Când vorbea T.U., simţeai nevoia să dai radioul un pic mai tare. Avea un fel sclipitor de a pune problema, o gravitate dublată de un umor fin care pulveriza tonele de prostie şi nesimţire depozitate fără încetare în această veritabilă cour des miracles care este politica românescă de azi, de ieri şi din totdeauna.

În 2003 a fost dat afară de la BBC în mod josnic, după 14 ani de prestaţie excelentă (detalii AICI!), dovadă că nicio instituţie occidentală nu e imună în faţa genei  vânjoase a „balcanismului românesc”. Împreună cu el au mai plecat, în semn de solidaritate faţă de această samavolnicie, alţi câţiva jurnalişti de marcă. (În 2008 BBC România a sucombat total, prin voia mai marilor instituţiei.)

Recent, Traian Ungureanu a revenit pe scaunul invitatului, în studioul emisiunii „Înapoi la argument”. Din două declaraţii a pus practic diagnosticul României.

România, [este] ţara în care justiţia e o sucursală a Circului de Stat… (H.R. Patapievici îşi reprimă chicotelile…) cred că după Circ e instituţia cu cea mai mare forţă de reprezentare şi cu cea mai elaborată prezenţă în arenă, în arena de distracţii şi de simulacre… deci avem problema asta… Culmea, la doi ani după admiterea în Uniunea Europeană, prima problemă a unei ţări admise în UE este justiţia.

Din punct de vedere social, România e o societate în depresie, demoralizată, în care oamenii „nu cred că se poate”, „nu cred că are rost să…”, „nu cred că o să se termine cu bine”, „nu cred că e bine să te bagi”.

Puteţi urmări emisiunea online, AICI (selectaţi fişierul din data de 4 decembrie 2008).

Foto: Traian Ungureanu în emisiune la Patapievici cu prilejul „scandalului caricaturilor” (care i-au iritat pe musulmani).