Astăzi am găsit timp să reiau firul discuţiilor cu angajaţi ai Bibliotecii Centrale Universitare din Iaşi, unde se află un important manuscris grec din sec. XI-XII.

Lecţionarul evanghelic de la Iaşi constituie cel mai vechi document al bibliotecii, provenind din secolele XI-XII şi fiind scris în limba greacă cu unciale. Studiat de Vasile Gheorghiu (în 1940) şi de bizantinologul Grigore Panţiru (în deceniile 7-8 ale secolului nostru), acest manuscris păstrează o notaţie rudimentară numită ecfonetică, care servea la citirea solemnă în biserică a pericopelor biblice. Gasirea de către Grigore Panţiru a unor soluţii plauzibile pentru descifrarea acestei notaţii a făcut vâlvă în Europa, impresionându-l pe savantul Egon Wellesz, care totuşi nu a acceptat explicaţiile şi ipotezele lui Panţiru.

(Sursa: AICI).

N-am văzut personal manuscrisul, dar mi se pare cam straniu ca un ms. de secol XI să fi fost scris cu unciale. În sfârşit, până la proba contrarie mă încred în informaţia de mai sus.

Directorul BCU-Iaşi, prof. univ. dr. Alexandru Călinescu, nu e nici pro, nici contra digitalizării acestui manuscris de către echipa CSNTM. El a transmis cererea mea dnei Lăcrămioara Chihaia, de la „Colecţii speciale”. Cu doamna Chihaia am avut nesperata ocaziune de a vorbi la telefon acum mai bine de o lună, când încercam să mă lămuresc asupra unei chestiuni elementare: există sau nu manuscrise greceşti ale NT la BCU?

La catalog, monşer, la catalog!

Oricât de incredibil ar părea, dna Chihaia m-a trimis la catalogul online al BCU ca să aflu răspuns la întrebarea pe care ea, ca şefă a serviciului „Colecţii speciale” ar fi trebuit să o aibă la degetul mic. Zic „Bine, dar cum să caut dacă nu ştiu cum sunt catalogate? Nu e ca şi când aş căuta o carte sau un autor…” Argumentul meu s-a dovedit lipsit de substanţă, fiind anihilat cu o replică de felul: „Şi eu, când caut în catalogul British Library, mă lovesc de aceleaşi dificultăţi”.

Ei da, comparaţia chiar că merge: British Library şi „Beceu” Iaşi! Deşi, dacă mă gândesc bine, asemănările nu trec mult dincolo de faptul că numele ambelor instituţii încep cu litera B. Ultima dată când am trimis un email la British Library, am primit răspuns în câteva oare! N-a trebuit să dau telefoane peste telefoane ca să aflu o informaţie banală, de genul „Da, avem X manuscrise greceşti ale NT” sau „Nu, n-avem aşa ceva!”. Cât despre emailurile trimise şi retrimise dnei Chihaia, parcă au intrat într-o gaură neagră. Această ultimă experienţă îmi confirmă o impresie mai veche: funcţionarul român nu se simte defel dator să-ţi răspundă la email şi nici să-ţi dea vreo informaţie cât de cât utilă. Menirea funcţionarului român este să rămână veşnic încremenit în proiect şi să-i încremenească şi pe alţii, din spirit de solidaritate românească.

De ce Mioriţa nu-i Dolly, Molly sau Polly

Atunci când căutam informaţii despre Cornilescu în arhivele BFBS de la Cambridge Library, dna Rosemary Mathew mi-a răspuns cu o amabilitate extraordinară. Nu mai pomenesc de solicitudinea dnei Liana Lupaş, de la American Bible Society, sau de personalul de mare calitate de la Institut für neutestamentliche Textforschung. Nu doar în străinătate am găsit amabilitate şi înţelegere, ci şi la noi. Arhivele Naţionale reprezintă un exemplu de mare profesionalism. Acelaşi lucru îl pot spune despre directorul Muzeului Literaturii din Iaşi, care a răspuns prompt cererii mele şi mi-a trimis contractul într-un timp record.

Cave iudicem!

Astăzi am mai aflat ceva: că proiectul CSNTM a fost respins în urma avizului negativ al serviciului juridic al Bibliotecii. Nu ştiu ce tertipuri avocăţeşti o fi invocat. Rămâne să trimit o scrisoare oficială şi să aştept răspunsul care trebuie să vină în termen de 30 de zile. Deocamdată, pot zice doar atât: dacă vrei să îngropi un succes un parteneriat între două instituţii (una străină şi una mioritică), cere avizul juriştilor autohtoni! Ultima dată când am avut de-a face cu „specialişti” ai unui serviciu juridic (cei de la Muzeul Naţional de Artă al României), contractul propus de CSNTM acestei instituţii era denunţat ca „oneros”, prin invocarea unei ordonanţe de guvern care în realitate are ca obiect reglementarea concurenţei echitabile între operatorii economici!