Există contexte în care consecvenţa traducătorului în folosirea unui anumit corespondent (în limba-ţintă) este extrem de importantă. Un astfel de context este Ieremia 34. Redau aici pe scurt conţinutul.

jeremiah

Uite libertatea, nu e libertatea!

Pe fondul asediului la care este supus Ierusalimul de către trupele regelui babilonian Nebucadneţar, împăratul israelit Zedechia face un legământ (berit) cu tot poporul, în vederea abolirii sclaviei. Legământul se face după uzanţă (un viţel despicat, trecerea printre cele două bucăţi ale lui). Se organizează şi o ceremonie solemnă înaintea lui Dumnezeu, în Templu (v. 15).

Când armatele asediatoare se retrag temporar (v. 21), Zedechia şi conducătorii poporului revin asupra deciziei şi îi iau din nou în robie pe cei proaspăt eliberaţi. O asemenea mârşăvie nu putea fi tolerată. Greul propovăduirii judecăţii cade iarăşi pe Ieremia (care deja este detestat pentru mesajele lui „antinaţionale”)

Lecţia de istorie

Aşadar, Dumnezeu îl trimite pe Ieremia cu un mesaj de judecată şi pedeapsă. Poporului i se aduce aminte (v. 13) că Dumnezeu a făcut cu  ei un legământ (berit) în ziua ieşirii din Egipt; potrivit acestuia, poporul ar fi trebuit să-şi elibereze periodic robii, la şapte ani. Aşa ceva nu s-a produs multă vreme. Totuşi, Zedechia şi poporul s-au pocăit la un moment dat (v. 15) şi au decretat prin legământ eliberarea sclavilor (care oricum ar fi trebuit făcută de mult).

Libertate vs. „libertate către sabie” (Deror el-hahereb)

Totuşi, la scurtă vreme poporul şi-a luat vorba înapoi şi a profanat astfel numele lui Dumnezeu. Versetul 17 conţine un joc de cuvinte sinistru şi plin de ironie, pornind de la cuvintele deror („libertate”) şi qara („a vesti”): fiindcă israeliţii au refuzat să vestească (liqro) „libertatea” (deror) aproapelui lor, Dumnezeu le vesteşte (qore) lor „libertatea” (deror) de a muri prin sabie, ciumă şi foamete! Cu alte cuvinte, israeliţii au refuzat altora eliberarea, dar Dumnezeu le va da El o „eliberare” care să fie de pomină.

„Pactul” lui Segond devine „învoiala” lui Cornilescu.

Mă întorc de unde am plecat. Atât Segond, cât şi Cornilescu, umbresc înţelesul pasajului fiindcă nu traduc termenul (berit) în mod consecvent. Se pierde astfel ideea că israeliţii sunt datori să-şi respecte cuvântul fiindcă el a fost dat ca parte a unui legământ (nu a unei învoieli). De asemenea, ar fi trebuit să-l respecte fiindcă Dumnezeu însuşi a făcut un legământ cu ei, atunci când i-a scos (eliberat) din Egipt.

Termenul legământ (berit) apare de 6 ori în cap. 34, cu 2 ocurenţe în v. 18, deci putem face o mică sinopsă, pentru a vedea lipsa de consecvenţă în traducere. Prima coloană se referă la Segond, cealaltă la Cornilescu.

Segond .…………………… Cornilescu

v. 8      pacte                           învoială

v. 10    pacte                           învoială

v. 13    alliance                       legământ

v. 15    pacte                           învoială

v. 18    alliance/pacte        legământ/învoială


Am cumpărat documentarul Război pe calea undelor. L-am văzut. Mi-a plăcut. Mi-a lăsat un gust amar. Trei oameni morţi de cancer, iradiaţi de Securitate. În 1981, un atentat împotriva redacţiei române, atentat care, din fericire, n-a omorât niciun ziarist român. Generalul Pleşiţă, aflat pe atunci în fruntea CIE, n-a fost niciodată condamnat pentru implicarea sa în organizarea atentatului. NUP şi gata!

Generalul Ilie Merce (foto), alt personaj care a slujit regimul, în calitate de coordonator al operaţiunii Eterul, îndreptată împotriva Radio Europa Liberă, a ajuns bine-mersi parlamentar PRM în 2004-2008. În documentar, Merce este aproape ultragiat de afirmaţia realizatorului cum că Securitatea l-a bătut pe un tânăr care a scris postului de radio Europa Liberă. Merce nu ştie, n-a auzit, n-a văzut. Cross my heart and hope you die!

vlcsnap-12741

Monica Lovinescu, intervievată pe patul de moarte, avea dreptate. România este înglodată în trecut. Oamenii duc cu ei prea mult trecut.

Dezamăgirea se simte şi în vocea Ioanei Măgură-Bernard. Românii lipiţi de aparatele de radio în perioada comunistă, n-au învăţat nimic despre libertate. Mare Inchizitor avea dreptate: la ce bun să le dai oamenilor libertate? Oricum n-au ce face cu ea.

E intervievată la un moment dat Doina Cornea. Auzisem prima dată de ea la scurtă vreme după Revoluţie, când nu ştiam mai nimic de Europa Liberă. Cu acea ocazie era luată în râs, la un program de revelion al TVR. În mintea unui copil fără discernământ, satira respectivă a prins. Acum îmi dau seama că respectivul comediant (care o compara cu o bufniţă), ar fi trebuit  să-ţi muşte limba între dinţi şi să-ţi toarne sare pe ea, pentru o asemenea impietate. Pentru el, libertatea era libertate de a bălăcări nişte oameni mari.

Documentarul îl prezintă şi pe Vasile Paraschiv, care sună la uşa unor vecini de scară ai lui Paul Goma. Respectivii vecini  întrupează fără echivoc paradigma laşităţii ubicue româneşti. Nu s-au gândit să se solidarizeze cu Paul Goma, care lupta pentru libertăţile lor. Vasile Paraschiv le dă finuţ în obraz. Care obraz lipseşte complet.

Trecând de la una la alta, observ în blogosfera românească (şi uneori pe propriul meu blog) reflexele unei laşităţi care nu dă semne de oboseală. Descopăr oameni care sunt curajoşi în spatele unor pseudonime sau în saptele unor adrese de email „de conivenţă” ori complet invalide. Le recomand tuturor acestor eroi de mucava să vadă Război pe calea undelor şi să reia de câteva ori scena în care sunt intervievaţi vecinii lui Paul Goma.

P.S. Nu se putea un final mai potrivit decât satira lui Gyuri Pascu despre „morcovul” românesc. Partea de final este absolut sclipitoare când vine vorba să rezume într-o propoziţie firea neamului: Toţi românii are morcovi!

A zis Iliuţă că… să iasă el, să facă…
Un borş de fasole-a zis. Cică n-a găsit morcovi…
Zic: Cum bre Iliuţă, morcovi nu găseşti în ţară la noi?
Da, să poate!? Păi în România, toţi are morcovi, bre!
Dacă te duci sus, jos, unde vrei, unde găseşti,
La orice colţ e morcovi, bre. Toţi românii are morcovi.

Să poate…!? De morcovi te plângi?
La noi… este, este morcovi în România, este în prostie.
Numai morcovi este!

Mai jos cântecul:


Am văzut recent „Călăuza” de Tarkovski (Nu întrebaţi din câte „reprize”).

stalker.jpg

Călăuza, un individ visător, inadaptat la realităţile din jurul său, îi trece pe oameni din spaţiul cenuşiu al totalitarismului în cel al „Zonei”, domeniul libertăţii periculoase, în drum spre camera care împlineşte orice dorinţă şi-i face pe oameni fericiţi. Trecerea prin „Zonă” este extrem de complicată. Fiecare pas, în lipsa unei tatonări atente, poate fi fatal. Nu este de mirare că unii transfugi se opresc la jumătate drumului şi vor să se întoarcă. Libertatea e o condiţie împovărătoare. Până a ajunge în Ţara Promisă, deşertul e plin de pericole, iar trăirea în libertatea e adesea mai dificilă decât cea într-un regim orwellian.

Zona este numai pentru cei care sunt aproape distruşi, care nu mai au nimic de pierdut.

Zona este spaţiul culorilor, oaza care sfidează monotonia opresivă a deşertului de la marginile ei.

„Călăuza”, un film făcut în plin comunism sovietic, conţine un citat neaşteptat, din Apocalipsa, pe un fond muzical tulburător: Împăraţii pămîntului, domnitorii, căpitanii oştilor, cei bogaţi şi cei puternici, toţi robii şi toţi oamenii slobozi s-au ascuns în peşteri şi în stâncile munţilor. Şi ziceau munţilor şi stâncilor: ,,Cădeţi peste noi, şi ascundeţi-ne de Faţa Celui ce şade pe scaunul de domnie şi de mînia Mielului”. Oare liderii sovietici erau conştienţi că versetul îi viza în mod direct pe ei?

P.S. La finalul filmului, o scenă stranie: o fetiţă deplasează cu puterea gândului un pahar aflat pe masă. Care o fi fost scopul urmărit de regizor prin acest exemplu de telechinezie? Nu cred că a avut în vedere ideea de „paranormal”, ci mai degrabă puterea gândului (i.e. a credinţei) asupra materiei (i.e. materialismului).