Avertismente din cartea Evrei (3)

3:12 Nu vă depărtaţi de Dumnezeul cel Viu!

O inimă rea şi necredincioasă ar putea să-i facă pe destinatari să se îndepărteze (apostenai) de Dumnezeu.

Verbul aphistemi, folosit de autor, are sensul de „a se îndepărta”. În NT verbul este folosit atât la propriu, (în Luca 2:37, despre Ana, care nu se îndepărta de Templu, ci slujea lui Dumnezeu cu post şi rugăciune) cât şi metaforic (ca în 1 Tim. 4:1, cu referire la lepădarea de credinţă; unii se vor lepăda de credinţă – apostesontai tines tes pisteos).

Acest îndemn vine în contextul aluziei la episodul tragic „Masa şi Meriba”, pomenit de Psalmul 95:7-11, citat în Evrei 3.

 

Adevărul care nu cruţă (16). Zborul din cuib

Luca 22. Suntem în preajma Paştelui. Isus se retrage cu ucenicii pentru a sărbători evenimentul eliberator din robia egipteană (pe care îl va redefini din perspectiva jertfei sale iminente) şi pentru a le da ultimele învăţături. Lui Petru i se pune în vedere că Diavolul i-a cerut pe ucenici să-i cearnă ca grâul. Imaginea unei site care se mişcă violent în procesul cernerii este foarte sugestivă pentru zguduirile de care vor avea parte ucenicii. Inutil să mai precizăm, Petru îşi anunţă intenţia de a-l urma până la moartea pe Isus. Imediat priveşte vestea că se va lepăda de trei ori.

Imediat textul trece la o altă idee. Versetul 35 inaugurează simbolic o nouă perioadă în viaţa ucenicilor. În anii cât a fost cu ei, prezenţa Învăţătorului a fost girantul vizibil al unei condiţii speciale, de relativ confort (pentru Palestina sec. I): Când v-am trimis fără pungă (de bani), fără traistă şi fără sandale, n-aţi dus lipsă de nimic, nu-i aşa? Aşa e. În ciuda faptului că au pornit la drum fără provizii, nu le-a lipsit nimic.

Acum însă vremurile s-au schimbat. Urmează o etică a „tribulaţiei”: Cine are o pungă, să o ia, cine are o traistă, de asemenea; şi cine n-are sabie, să-şi vândă mantaua şi să-şi cumpere o sabie. Îndemnurile lui Isus anunţă simbolic necesitatea „ieşirii din cuib”. Punga cu bani (legată la brâu) şi desaga purtată în spate epitomizează foarte bine aşternerea la drum. Care este însă rolul sabiei? Sabia scurtă pe care o purta călătorul cu el constituie şi ea un element necesar călătoriilor de durată. Şi totuşi, ucenicii nu vor călători practic nicăieri până la învierea lui Isus. Călătoria lor nu este una teritorială. Este mai degrabă una de ordin „spiritual” (urmează o perioadă dificilă şi au nevoie să-şi încarce „bateriile”, cum am spune astăzi în limbaj modern).

Aşadar, Isus nu recomandă la propriu cumpărarea de săbii. A cumpăra o sabie înseamnă, la modul simbolic, o înarmare minimă în vederea unei lupte defensive. Exprimând în alte cuvinte îndemnul Mântuitorului, am putea spune: „În curând nu voi mai fi cu voi. Veţi continua drumul fără ca eu să mai fiu în preajma voastră. De aceea veţi fi ca nişte oameni care au nevoie de toate resursele de care pot dispune, pentru a putea face faţă pericolelor care pândesc în drumul lung care le stă înainte. Aveţi nevoie de toate resursele sufleteşti şi spirituale în călătoria spirituală pe care o veţi începe atunci când voi fi luat din mijlocul vostru.”

Ca pentru a le da un indiciu suplimentar despre ce are să urmeze, Isus le spune că va împărtăşi soarta celor fără de lege. Există o necesitate de ordin divin care a rânduit toate aceste evenimente. Se face chiar referire clară la profeţia din Isaia 53:12 (El a fost socotit în rândul celor fără de lege).

Răspunsul ucenicilor arată că mesajul a trecut pe deasupra capetelor lor. Nu e întâia dată când învăţăceii se opresc la litera cuvintelor şi pierd din vedere mesajul din substrat. Crezând că Isus le cere să se înarmeze în mod fizic pentru nişte pericole fizice, se precipită cu binecunoscuta replică: „Doamne, iată aici două săbii!”. Dar Isus pare deja împăcat cu ideea că acum ucenicii sunt incapabili să-l înţeleagă. De aceea le spune scurt: „Este destul!” Şi n-ar fi exclus ca ucenicii să fi înţeles: „Două săbii ne sunt suficiente pentru drum”. În fapt, intervenţia care curmă oferta lor inoportună, ar putea fi tradusă cu: „Veţi înţelege la vremea cuvenită!”

 

Ferice… pentru că? (Luca 1:45)

Până mai aflăm pe cine nu cruţă Adevărul, o notă exegetică!

Versetul din Luca 1:45 spune astfel la Cornilescu: „Ferice de aceea (i.e. Maria) care a crezut; pentru că lucrurile care i-au fost spuse din partea Domnului, se vor împlini.”

În original, conjuncţia hoti (tradusă „pentru că”) are mai multe valori şi poate introduce fie o propoziţie cauzală, fie o completivă directă, fie vorbire directă.

În versetul de faţă, valoarea logică a lui hoti este „că”, iar traducerea corectă ar trebui să fie: „Ferice de aceea care a crezut că cele spuse din partea Domnului se vor împlini”. Maria a crezut că lucrurile vestite de către Dumnezeu se vor împlini. Nu se spune că a crezut şi că, din acest motiv, cele spuse se vor împlini. Uneori, Dumnezeu vesteşte anumite lucruri şi chiar dacă cei vizaţi sunt neîncrezători (de ex., Zaharia), ele tot se împlinesc. Aşadar, Maria este numită fericită fiindcă a crezut în împlinirea celor promise.

Traducerea lui Cornilescu seamănă aici cu Segond (parce que les choses qui lui ont été dites…), Darby (for there shall be a fulfillment…) şi KJV (for there shall be a performance of those things…).

Vezi însă:

(BA) Şi fericită este aceea care a crezut că se vor plini cele spuse ei de la Domnul.

(Catolică) Fericită aceea care a crezut că se vor împlini cele spuse ei de Domnul!

(Galaction) Şi fericită este care a crezut că vor fi împlinite întocmai cele spuse ei de la Domnul.

 

Adevărul care nu cruţă. (1) Părinţii

Prea adesea mi-e dat să-i aud pe unii oameni vorbind despre Isus ca şi când acesta ar fi fost nimic mai mult decât un învăţător „contracultural” (un hippie avant la lettre) itinerant care ne invită să lăsăm deoparte grijile zilei de azi, preocuparea pentru îmbrăcăminte şi hrană şi să trăim ca fraţi în cadrul unei împărăţii „aflată în inimi”, în care „you are ok, I am ok, everbody is ok” etc.

Când citesc Biblia, găsesc un alt Isus, mult mai complex, care adesea are de spus ceva incomod celor din jur. Un Isus care a declarat „Eu sunt Adevărul” şi „Eu am venit să mărturisesc despre adevăr”. În consecinţă, m-am hotărât să postez o serie de reflecţii despre modul lui Hristos de a se raporta la cei apropiaţi (părinţi, fraţi, prieteni), la păcătoşi notorii sau la oameni extrem de morali (cel puţin în ochii lor), la autorităţi (religioase sau temporale) şi la mulţimi.

Ceea ce mă frapează la Isus este luciditatea, capacitatea de a spune lucrurilor pe nume, de a atrage atenţia interlocutorului asupra unei grave incongruenţe şi seninătatea care adesea însoţeşte discursul.

La 12 ani, de Paşte, Isus merge la Ierusalim, alături de părinţi, prieteni, vecini. După zilele de sărbătoare, grupul de pelerini pleacă spre Galileea. Părinţii lui străbat cale de o zi până să-şi dea seama că Isus lipseşte. Crezuseră că este alături de ceilalţi membri ai grupului. Fac cale întoarsă (încă o zi) şi îl găsesc în Templu, în dialog cu învăţătorii care sunt uimiţi de sagacitatea lui. Maria şi Iosif rămân consternaţi. Mama lui îi pune o întrebare în care se citeşte reproş şi anxietate: „Copile, de ce te-ai purtat astfel cu noi. Iată că eu şi tatăl tău te-am căutat cu mare nelinişte!”

Răspunsul lui Isus este semnificativ: „De ce m-aţi căutat? Nu ştiaţi că trebuie să fiu în casa Tatălui meu?” Mama lui îi reproşează că ea şi Iosif (tatăl lui „adoptiv”) l-au căutat plini de îngrijorare. Isus le spune că îngrijorarea este gratuită. Ar fi trebuit să ştie unde se află: în casa Tatălui său. De fapt, în original nu se foloseşte cuvântul „casă”, ci apare o expresie oarecum eliptică („în cele ale tatălui meu”) al cărei sens ar putea fi „în treburile/interesele Tatălui meu”. Evident, în acest caz, „cele ale Tatălui” se referă la Templu.

Lui Isus i se spune: „s-ar fi cuvenit să te conformezi aşteptărilor noastre, ale părinţilor tăi pământeşti”. În replică, Isus spune: „se cuvinte să mă conformez aşteptărilor Tatălui meu, iar voi ar fi trebui să ştiţi asta”.

Evanghelistul Luca strecoară discret precizarea că părinţii lui n-au înţeles spusele lui. E întâia oară când ni se spune că Hristos nu este înţeles. Şi totuşi, pentru ca nu cumva cititorul să rămână cu o impresie falsă, că Isus este un răzvrătit, un răzgâiat şi un mofturos (cum se întîmplă cu acei copii talentaţi care ştiu că sunt talentaţi şi exploatează din plin situaţia), evanghelistul mai spune: „şi le era supus”. Adevărul nu trebuie să conducă la rebeliune. Adevărul poate merge mână în mână cu ascultarea şi respectul.

(Luca 2:41-52)

 

Nu produce, dar consumă (Luca 13:7)

În Cornilescu, pilda smochinului neroditor se încheie cu următoarele cuvinte (ale stăpânului către vier): „Iată că sînt trei ani de cînd vin şi caut rod în smochinul acesta, şi nu găsesc. Taie-l. La ce să mai cuprindă şi pământul degeaba”?

În context, smochinul este un simbol al poporului Israel de la care Dumnezeu aşteaptă „rod”. (Vezi Isaia 5:1-7, pentru un simbolism similar, care implică de această dată o vie). În mod obişnuit, nimeni nu aşteaptă rod de la un smochin dacă nu au trecut deja 3 ani de la plantarea lui. Ni se spune că stăpânul căuta rod în el de 3 ani, ceea ce înseamnă că nici după 6 ani pomul sădit nu dă semne că va răsplăti aşteptarea.

În atari condiţii, stăpânul viei decide ca smochinul să fie tăiat. Nu pentru că smochinul ajunge să „facă umbră pământului degeaba” (cum am fi tentaţi să interpretăm textul în lumina unei expresii româneşti), ci pentru că „secătuieşte pământul.” Verbul katargeō are în acest verset înţelesul de „a irosi, a epuiza, a secătui.” Problema cu smochinul nu este doar că ocupă inutil un loc în spaţiu, ci că, deşi consumă de ani buni resursele solului, nu produce nimic! De fapt, împiedică dezvoltarea altor plante din jur.

Vierul pledează pentru încă un an de graţie. Se angajează să-l sape de jur împrejur şi să-i pună gunoi la rădăcină. Unui pom care consumă deja fără să producă i se mai acordă răgaz (şi alte resurse necesare) pentru a deveni roditor. În v. 9 vierul spune: „Dacă va aduce rod în [anul] următor, [foarte bine]! Dacă nu, poţi să-l tai!”. [Cornilescu traduce oarecum liber cu „de-acum înainte”, dar în original e vorba de aşteptarea ca smochinul să aducă rod în anul următor, nu într-un viitor incert.]

Tăierea este simbolul judecăţii (întâlnit şi în VT, de ex., Os. 2:12). Cheia de interpretare a pildei este avertismentul care o precedă: „Dacă nu vă pocăiţi [întoarceţi de la căile voastre rele], toţi veţi pieri la fel [ca cei ucişi de Pilat sau ca cei peste care a căzut turnul Siloamului]!

(Cat) De ce să mai secătuiască pământul?

(NET) Why should it continue to deplete the soil?

(NRS) Why should it be wasting the soil?

(TOB) Pourquoi faut-il encore qu’il épuise la terre?

 

Când veţi muri, să vă primească în corturile veşnice (Luca 16:9)

Versetul din Luca 16:9 este unul dintre cele mai dificile din tot NT, mai ales că vine în continuarea unei pilde ciudate (despre un administrator corupt, care este totuşi lăudat de stăpânul său pentru modul său iscusit de a lucra). Multe sunt problemele care ar merita comentate, dar voi face referire mai ales la expresia „când veţi muri” (eklipēte).

Verbul ekleipō poate avea mai multe sensuri, în funcţie de context: a se sfârşi (despre anii vieţii, Evr. 1:12), a pieri, (despre credinţă, Luca 22:32), a se întuneca (despre soare, de unde şi termenul modern „eclipsă”, Luca 23:45).

Interesant este că în manuscrisele timpurii, verbul eklipēte (veţi muri), este de fapt la singular – eklipē, şi nu se referă la ascultători (când voi veţi muri), ci la „bogăţiile nelegiuite” (mamōna tēs adikias) şi la momentul „când ele se vor isprăvi”. Verbul este la singular, dar bogăţiile sunt la plural, ceea ce nu este neobişnuit în greacă (vezi şi celebrul dicton panta rhei, „totul curge”, care literal se traduce „toate curge” [ca la Bucureşti]).

Verbul „să vă primească” (dexōntai) trebuie înţeles ca un pasiv care face referire voalată la Dumnezeu (vezi, de exemplu, „pasivul divin” din Fericiri. „Ferice de cei ce plâng, căci ei vor fi mângâiaţi [de Dumnezeu]”.

Aşadar, textul ar trebui să sune astfel:

Iar eu vă spun: faceţi-vă prieteni cu ajutorul bogăţiilor nedrepte, pentru ca, atunci când ele vor pieri, să fiţi primiţi în locuinţele veşnice.

Să precizăm că „bogăţiile nelegiuite” se referă la bani şi averi nu ca fiind rele în sine, ci din perspectiva faptului că au o capacitate extraordinară de a contamina şi perverti sufletul omului. Banii şi averile se mişcă într-un circuit afectat de corupţie (money makes the world go round), fac cel mai adesea parte dintr-o lume a nelegiuirii (vezi traficul cu arme, droguri, prostituţia, pornografia etc., toate motivate de o singură realitate – banul!). Aceşti bani, care cel mai adesea sunt asociaţi cu nelegiuirea, trebuie răscumpăraţi şi investiţi în activităţi cu al căror rezultat ne vom întâlni în eternitate.

Textul nu spune că o bogăţie adunată prin mijloace nelegiuite poate să-i cumpere unui bogătaş corupt un „loc de verdeaţă” în cer, ci spune că banul, această realitate care zămisleşte adesea o lume de nelegiuiri, trebuie răscumpărat de „fiii lumini” şi investit pentru eternitate.

Următoarele versiuni redau bine dificultăţile textului:

(NJB) And so I tell you this: use money, tainted as it is, to win you friends, and thus make sure that when it fails you, they will welcome you into eternal dwellings.

(NET) And I tell you, make friends for yourselves by how you use worldly wealth, so that when it runs out you will be welcomed into the eternal homes.

(NIV) I tell you, use worldly wealth to gain friends for yourselves, so that when it is gone, you will be welcomed into eternal dwellings.

(REB) So I say to you, use your worldly wealth to win friends for yourselves, so that when money is a thing of the past you may be received into an eternal home

Versiunile româneşti recente nu ţin cont că verbul „să vă primească” are valoare de pasiv (să fiţi primiţi), dar în rest traduc binişor:

Bartolomeu Anania: Faceţi-vă prieteni prin bogăţia nedreaptă, pentru ca, atunci când ea vă va lipsi, ei să vă primească în corturile cele veşnice.

Vers. cat. 2002: Faceţi-vă prieteni din mamona nedreaptă, pentru ca ei să vă primească în corturile veşnice atunci când veţi duce lipsă.

 

Ci tu, când dai un ospăţ… (Luca 14:13)

În Luca 14:13, versiunea Cornilescu, spune: „Ci, cînd dai o masă, cheamă pe săraci, pe schilozi, pe şchiopi, pe orbi.”

Termenul folosit pentru „masă” este dochē, care nu înseamnă „masă”, adică nu orice fel de masă, ci „ospăţ”, „masă festivă”, „banchet”. În VT grecesc (LXX), termenul este folosit în Gen. 21:8 (ospăţul dat în cinstea lui Isaac), Gen. 26:30 (ospăţul dat de Isaac), Est. 1:3 (ospăţul lui Ahaşveroş; tot în cartea Estera termenul apare de mai multe ori cu referire la ospăţul dat de împărăteasă) sau Dan. 5:1 (ospăţul lui Belşaţar). În NT, dochē mai apare în Luca 5:29 (ospăţul dat de Levi).

Revenind la îndemnul lui Isus în noua traducere, devine evident că diferenţa nu este neglijabilă. Poţi să dai o masă din bucatele rămase, sau poţi să dai o masă festivă, pregătită special pentru acele categorii neglijate despre care vorbeşte Isus în Luca 14:13.