Mă felicit pentru ideea de a fi publicat pe blog fragmente din studiul la care lucrez, fiindcă am primit deja excelente observații de la doi cercetători pasionați de zona biblico-filologică: dna Mihaela Bucin și pr. Ioan-Florin Florescu. Cu un tânăr filolog ieșean, Iosif Camară, am discutat diverse chestiuni privitoare la rugăciunea „Tatăl nostru”. Discuțiile pe care le am cu alți specialiști mă luminează în multe privințe și vreau să le mulțumesc pentru corecturi.

Redau mai jos a doua secțiune a Catehismului coresian. Textul a fost transcris de dna Alexandra Roman Moraru.

Precum se vede, modelul apusean al Întrebării creștinești (scris în maghiară?) trebuie să fi conținut așa-numitul „Crez apostolic”, despre care legenda (atestată începând cu Rufin din Aquileea, sec. IV) spune că ar fi fost formulat de către apostoli în ziua Cincizecimii. Începând cu Petru, toți apostolii ar fi rostit, pe rând, câte un adevăr de credință din cele 12 care compun acest crez.

De la bun început fac observația că această secțiune îmi pare mai prost tradusă decât celelalte. Pr. Ioan-Florin Florescu spunea într-un comentariu la postarea de ieri că traducătorii din sec. XVI sunt foarte literaliști (ceea ce e adevărat ca principiu). Dar ce văd eu în textul Crezului din Catehism arată că fie traducătorul român nu s-a priceput, fie n-a urmat foarte atent buchea originalului.

Iau doar un exemplu: „ce au născut dinioară” (corespunzând lui μονογενῆ în originalul grec) este o anomalie pe care nu mi-o pot explica. Ce putea să fie în maghiară (dacă din maghiară s-a tradus) ca să iasă această bâzdâganie? Prin contrast, în altă tipăritură coresiană (Molitevnic, 1567) găsim echivalarea corectă: „unul născutul”.

Să vedem „Crezul” și notele explicative.

***

II. Crezul „apostolic” [=de la Niceea-Constantinopol]

Întrebare: Zi Credința ce-au făcut 12 apostoli.[1]

Răspuns: Cap dintîi, de fapta lumiei [=despre crearea lumii][2]

Crez întru Dumnezeu, în Tatăl putearnicul, făcătoriul ceriului și al pămîntului, văzutelor tuturor și nevăzutelor.

Cap al doile, de scumpărat [=despre răscumpărare]

Și întru unul domn, Isus Hristos, fiiul lu Dumnezeu, ce au născut dinioară,[3] însă den Tatăl născu, mainte de toate veacure; lumină de la lumină, Dumnezeu derept[4] [=adevărat] den Dumnezeu derept [=adevărat], născut, însă nefăcut, unul cu Tatăl,[5] pren cine toate făcute sînt. Derept noi, oamenii, și derept ispăsenie [mântuirea] noastră, venit-au den ceri și au născut[6] den Duhul Sfînt și den Mariia fată om fu.[7] Răstignitu-se-au derept noi, supt Pilat den Pont, chinuit și îngrupat[8] și învise [a înviat] a treia zi, după Scriptură, și să sui în ceri și șădea[9] a dereapta Tatălui. Și iară veni-va cu slavă a judeca viii și morții, că împărățiia lui nu easte obîrșenie [sfârșit].

Cap al treile, de sfinție.

Și în Duhul Sfînt, domnul ce vii face [=de viață făcătorul], însă de la Tatăl vine și în Tatăl și în Fiiul să ne închinăm și să slăvim[10] cum[11] au grăit prorocii: Și într-una sfîntă a săborului apostolilor[12] beseareca, mărturiseaște[13] un botez, să să iarte păcatele, așteptăm[14] sculatul [învierea] morților și ver fi viu[15] în vecie, amin.

***

În ciuda faptului că prima întrebare din această secțiune anunță Crezul apostolic („Credința ce-au făcut 12 apostoli”), textul care urmează este de fapt celălalt crez major din creștinismul timpuriu, așa-numitul Crez de la Niceea-Constantinopol. Este remarcabil că editorul / tipograful Întrebării creștinești nu a observat și remediat discrepanța care apare în urma acestei schimbări.

Prezența Crezului niceean în Catehismul coresian a fost înțeles ca rezultat al unui compromis teologic la care s-a ajuns după ce comanditarul Johannes Benkner a încercat să facă presiuni asupra comunității românești (ortodoxe) din Șcheii Brașovului. Ne putem dispensa de o asemenea ipoteză dacă ținem cont de următorii factori: (1) este posibil ca înlocuirea crezului apusean (Crezul apostolic) cu cel răsăritean (Niceea-Constantinopol) să fi caracterizat modelul străin al tipăriturii coresiene; (2) Crezul niceean a fost agreat de Luther, care îl include (fără filioque) la finalul broșurii sale despre Cele trei simboluri sau crezuri ale credinței creștine (1538), remarcând totodată că el este cântat săptămânal la liturghie; (3) Colecția standard de documente confesionale ale Bisericilor luterane – Cartea concordiei (1580) – cuprinde principalele trei simboluri de credință: Crezul Apostolic, Crezul de la Niceea-Constantinopol și Crezul atanasian. Bisericile protestante erau familiarizate cu acest crez, prin urmare n-ar fi fost nevoie de „negocieri” sau „concesii” din partea luteranilor în vederea publicării lui într-o carte care urmărea difuzarea Reformei tocmai în spațiul răsăritean.

Numeroasele erori prezente în această porțiune din Catehism sugerează că traducerea / editarea (sau tipărirea) textului s-a făcut în mod neglijent. Prin contrast, versiunea Crezului din altă tipăritură coresiană (Molitvenicul) se caracterizează printr-o mai mare acuratețe și prin soluții de traducere mult mai potrivite (dacă le raportăm la arhetipul grec).

[1] Vezi Ph. Schaff, Creeds of Christendom, vol. 1, New York, Harper & Brothers, 1919, p. 14-23.

[2] Împărțirea crezului în trei segmente (Von der Schöpfung, Von der Erlösung, Von der Heiligung) provine tot de la Luther.

[3] Echivalarea lui μονογενῆ (prin intermediar, desigur) cu „ce au născut dinioară” este o ciudățenie care încă nu a fost explicată de filologi. Versiunea Crezului din altă carte coresiană (Molitevnic, 1567) conține echivalarea corectă: „unul născutul”.

[4] Aceeași sintagmă o găsim și în Coresi Tâlcul (f. 40r), p. 58: „Hristos era Dumnezeu derept și om, cuvântul Tatălui”. Crezul din Molitvenic dă un echivalent mai aproape de cel modern: „Dumnezeu adeverit den Dumnezeu adeverit”.

[5] Traducere stângace (prin intermediar) a celebrei sintagme ὁμοούσιον τῷ Πατρί, redată mult mai bine în Molitvenicul coresian: „întru o fire cu Tatăl”

[6] Traducerea exactă a participiului σαρκωθέντα (care face aluzie la Ioan 1:14) este „s-a întrupat” (lit. „s-a încarnat”). Neajunsul formulei din Catehism a fost remediată în Molitevnic, unde citim: „se împeliță” (i.e. se întrupă).

[7] Traducătorul / editorul / tipograful a omis includerea conjuncției „și”, ceea ce face posibilă o lectură eronată a acestui segment (i.e. „au născut den Duhul Sfânt și om fu den Mariia fată”). În fapt, Crezul afirmă că Hristos s-a întrupat „din Duhul Sfânt și din Fecioara Maria”. Precizarea „om fu” / „omeni-se” (Molitevnic) vine ca o completare, fiind introdusă, în greacă, printr-o nouă conjuncție coordonatoare.

[8] Folosirea celor două participii între atâtea verbe la modul indicativ este frapantă. Să fie o stângăcie a traducătorului sau o indiosincrazie a modelului urmat?

[9] Corect ar fi „șade”, formă prezentă în Molitevnic.

[10] Formulare defectuoasă. Traducătorul / editorul a ajuns să echilvaleze cele două verbe care descriu statutul Duhului Sfânt („este închinat/adorat și slăvit”) prin două verbe la persoana I plural. Versiunea din Molitevnicul coresian rezolvă numai parțial problema.

[11] O echivalare corectă cere folosirea unui pronume relativ.

[12] În Molitevnic: „de săbor apostolească”. Termenul de care ar fi avut nevoie traducătorul este „săbornic”, pe care îl întâlnim abia în secolul următor la Varlaam, în Răspunsul împotriva catihismusului calvinesc (1645).

[13] Verbul ar trebui să fie la persoana I, ca în Molitevnic: „spuiu un botez”.

[14] Confesiunea a început la persoana I („crez”) și ar fi fost firesc ca singularul să fie prezent și în partea de final.

[15] Formulare defectuoasă, fiindcă ar trebui să avem un substantiv (cf. „viiața” din Molitevnic).


Cum spuneam și în postările precedente, de mai multă vreme citesc febril despre Întrebarea creștinească a lui Coresi, care urmează în linii mari direcțiile catehetice trasate de M. Luther prin al său Catehism mic (1529), republicat cu mici diferențe în zeci de ediții, nu doar în limba germană, ci și în alte limbi europene.

Fiindcă lucrarea lui Coresi (primul catehism român păstrat!) e atât de puțin cunoscută (inclusiv cărturarilor), m-am gândit să fac un serviciu patriei și să public în câteva postări succesive textul (transcris de Alexandra Roman Moraru în volumul cu texte românești din sec. XVI).

Intertitlurile, explicațiile din paranteze și notele de subsol sunt introduse de mine.

Ce înseamnă a fi „creștin”

Întrebare: Creștin ești?

Răspuns: Creștin.

Întrebare: Carele e omul creștin?

Răspuns: Omul creștin easte acela om cine în Hristos creade și viiază [=trăiește] cum sînt tocmealele[1] [=rânduielile] lu Hristos, săva acela om cine creade iertăciunea păcatelor de la Tatăl Sfânt, Dumnezeu, că i se va da în har[2] [=în dar, gratuit] pren Isus Hristos.

Întrebare: De la cine te chemi creștin?

Răspuns: De la Hristos.

Întrebare: Cu ce veri adevăra [=dovedi] că ești creștin?

Răspuns: Cu aceaea că m-am botezat în numele Tatălui și Fiiului și Duhului Sfânt și crez în Isus Hristos.

Întrebare: Cu mai mult, cu ce veri adevăra? [=Ce dovezi suplimentare poți aduce?]

Răspuns: Cu aceaea că știu rădăcina creștinătăției.

Întrebare: Câte lucrure trebuiaște să știe omul creștin?

Răspuns: Cinci lucrure.

Întrebare: Care-s acealea?

Răspuns: Dentîiu, Zeace porînceale [=porunci] ale lui Dumnezeu. A doua, Credința creștinească [=Crezul]. A treia, Tatăl nostru. A patra, botezul. A cincea, cuminecătura [=Cina Domnului].

***

Spre deosebire de catehismele lui Luther, cel coresian conține această parte introductivă menită să articuleze identitatea creștină. „Minimalismul” teologic al acestei secțiuni (creștin este cel care crede și trăiește după cele rânduite de Hristos) este un indiciu clar că ne aflăm în fața unui document de inspirație protestantă. Trebuie remarcat atât dominanta hristologică a pasajului (Hristos este pomenit de cinci ori), cât și caracterul trinitar al referirii la botez. Tot în această secțiune se afirmă corelația strânsă dintre statutul de creștin și deprinderea rudimentelor catehetice: creștinul nu doar s-a botezat în numele Sfintei Treimi, ci cunoaște „rădăcina creștinătăției”.

[1] Sintagma se întâlnește și în Cazania I (f. 64v), al cărei autor afirmă că adevărata biserică a lui Dumnezeu este cea în care „spun oamenilor cuvântul lui Dumnezeu cu derept și iaste botezul și cuminecătura după tocmealele lu Iisus Hristos” (Coresi Tâlcul, p. 72).

[2] Cf. conotația negativă a aceleiași secvențe în secțiunea I: „Numele Domnului, Dumnezeului tău, în har [în deșert] să nu-l iai pren gura ta”.


Anul trecut, cam pe vremea asta, asistam cu surprindere la uimirea căreia îi dădea glas un pr. prof. ortodox în faţa descoperirii că penticostalii practică uneori postul negru ca exerciţiu spiritual. Nu ştiu de ce, i se părea cumva că penticostalismul ar fi incompatibil cu disciplinarea firii pământeşti sau cu nevoinţa spirituală.

Pornind de la acest „pretext”, îmi permit să vă surprind mai jos cu un fragment dintr-un teolog luteran. E drept, s-ar putea că Luther să fi fost niţel durduliu în ceasul morţii, dar mă îndoiesc că în luteranism e valabilă pastişa „Părinţii s-au ghiftuit bine, iar copiilor le-a crescut burta”. Bonhoeffer, cel puţin, pledează în mod serios pentru post (sau alte exerciţii spirituale).

Isus consideră de la sine înţeles că ucenicii practică postul ca exerciţiu religios. Disciplina strictă a abstinenţei face parte din viaţa ucenicilor. Astfel de exerciţii au un singur scop, de a-l face pe om mai pregătit şi mai bucuros în drumul poruncit şi în lucrarea încredinţată. Voinţa egoistă şi dezinteresată, care nu vrea să se implice în slujire, este disciplinată; firea pământească este smerită şi pedepsită. Practicarea abstinenţei face simţită în mod limpede separarea vieţii mele creştine de lume. O viaţă lipsită în totalitate de exerciţiu ascetic, care se lasă pradă dorinţelor firii pământeşti, în măsura în care acestea sunt „permise” de iustitia civilis, cu greu se va pregăti pentru slujirea lui Hristos. Firea ghiftuită nu găseşte plăcere în rugăciune şi este nepotrivită pentru slujirea caracterizată de renunţare.


Lucrez acum la un material despre modul în care înţeleg ortodocşii conceptul de „justificare” (foarte important pentru catolici, protestanţii tradiţionali şi evanghelici). N-am să dezvălui deocamdată ce am descoperit. Aş vrea doar redau mai jos un citat dintr-un autor luteran, Paul R. Hinlicky. Titlul articolului este (tradus din engleză): „Antropologie teologică: pentru o integrare a îndumnezeirii şi a justificării prin credinţă”, în Journal of Ecumenical Studies, vol. 34, 1997.

Citatul este extrem de interesant fiindcă ilustrează încercarea teologiei ortodoxe de  a-l responsabiliza pe omul acaparat de gnosticismul modern. Aş spune că antropologia ortodoxă este extrem de optimistă, în comparaţie cu perspectiva catolicilor, protestanţilor şi evanghelicilor asupra naturii umane. Totuşi, n-aş spune că optimismul în sine e rău. Pentru cei care vor să-şi facă o părere pe cont propriu, iată citatul.

Preocuparea antropologiei ortodoxe a fost de a valida demnitatea persoanei umane şi a bunătăţii lui Dumnezeu, Creatorul. Faptul este cât se poate de relevant în contemporaneitate, în raport cu toate formelor de gnosticism modern, care fac din fiinţele umane nişte spirite întemniţate ca victime inocente în trupul circumstanţelor lor sociale sau familiale. Antropologia ortodoxă dezminte această eschivare din faţa responsabilităţii personale, această ponegrire a vieţii pe care Dumnezeu Creatorul continuă să o creeze, această respingere a vocaţiei omeneşti de a crea o viaţă şi de a o aduce în întregime în Împărăţia lui Dumnezeu. Ea consideră că anxietatea lipsită de credinţă în faţa morţii este sursa eşecului nostru de a-L lăuda şi binecuvânta pe Dumnezeu pentru darul vieţii. Totuşi, Hristos ni s-a alăturat nouă în noaptea noastră de întuneric şi necredinţă şi a câştigat victoria strălucită a vieţii asupra morţii prin învierea Sa, astfel încât fiecare persoană umană să poată începe, în unire cu Hristos,  vindecarea vieţii sale, indiferent de adâncimile degradării în care s-a prăbuşit.