Un titlu din Adevărul (de Craiova) trâmbiţează pompos: „Senzaţional! La Craiova s-a descoperit unul dintre cele trei Tetraevangheliare din lume”. Dincolo de afirmaţia fabulos-ridicolă că în întreaga lume ar exista numai trei tetraevangheliare (!), titlul mai conţine un fals: anume că tetraevangheliarul de la Muzeul Olteniei din Craiova ar fi fost „descoperit” recent, deşi manuscrisul a fost cercetat încă din anii 70, fiind menţionat de altfel în lucrarea Cultura bizantină în România. Expoziţie cu prilejul celui de-al XIV-lea Congres internaţional de studii bizantine, Bucureşti, 6-12 sept. 1971, publicată la Bucureşti în 1971, de Comitetul de Stat pentru Cultură şi Artă.

Autoarea articolului, Irma Huculici, continuă dezinformarea scriind: „Cartea zăcea neştiută de nimeni în arhivele instituţiei.” Realitatea este alta. Cartea era cunoscută de ani de zile. Încă din primăvara lui 2009 eu însumi sunt în negocieri (nefinalizate) cu direcţiunea Muzeului Olteniei, în vederea digitalizării acestui important manuscris al Noului Testament de către Centrul pentru Studierea Manuscriselor Noului Testament din SUA. Directorul Centrului, Daniel Wallace, este unul dintre cei mai respectaţi specialişti în domeniul criticii de text a NT, iar CSNTM a digitalizat până acum zeci de manuscrise din diferite universităţi ale lumii. În august 2008 am avut ocazia să-l întâlnesc personal pe prof. Wallace la Münster, la un colocviu organizat de Institutul de Critică Textuală, cel mai important centru de profil din întreaga lume. Din vorbă în vorbă, am ajuns şi la subiectul „manuscrise greceşti ale NT deţinute de instituţii româneşti”. Ştiam că există vreo 10 la Academie şi vreo 4 la Muzeul Naţional de Artă, aşa că i-am promis prof. Wallace că la întoarcerea în România voi începe aranjamentele în vederea unei „expediţii” programate să aibă loc în vara lui 2009. Despre negocierile cu Biblioteca Academiei voi povesti probabil cu altă ocazie (Pentru moment pot spune doar că discuţiile cu diverse persoane din ierarhia acestei instituţii ar putea figura cu succes într-un roman suprarealist).

Aşadar, în luna februarie 2009, în urma unei cercetări asidue (anunţuri pe blogul personal, scrisori, telefoane peste telefoane, alergătură prin biblioteci) aflam că există un tetraevangheliar grecesc la Muzeul Olteniei, condus pe atunci (interimar) de dl. Florin Ridiche. La începutul lunii aprilie, după primele tatonări (promiţătoare), prof. Wallace trimitea deja prin email o scrisoare de intenţie şi un contract de colaborare conducerii Muzeului. La mijlocul lunii direcţiunea primea şi cópii scrise ale documentelor respective. Totul părea să meargă de minune. Atâta doar că pe 24 aprilie dl. Ridiche cerea introducerea în contract a unei clauze: „Muzeul nu-şi asumă răspunderea pentru interpretările care ar putea rezulta de pe urma traducerii manuscrisului”. O clauză foarte stranie, dat fiind că prof. Wallace şi echipa nu voiau (şi nu vor) să traducă manuscrisul, ci să-l fotografieze şi să-l studieze din perspectiva tipului de text pe care îl conţine. Manuscrisele greceşti se împart în mai multe familii „de text”, iar ca să-ţi dai seama din ce familie provine manuscrisul nu trebui să-l traduci. Ajunge să-l citeşti în greceşte şi să-l compari cu alte manuscrise. În fine, chiar dacă precizarea era inutilă, prof. Wallace n-a avut obiecţii şi contractul a fost revizuit în consecinţă.

Pe 29 aprilie, o veste-bombă! Dl. Florin Ridiche îmi comunică faptul că Muzeul nu mai doreşte colaborarea cu CSNTM şi că există deja un specialist al Muzeului care lucrează la editarea manuscrisului. Orice încercare a mea de a-i cere detalii suplimentare nimereşte într-un zid de cremene. Vestea mi se pare complet neverosimilă, fiindcă sunt absolut sigur că Muzeul Olteniei nu are niciun specialist în critică de text. Încerc să sugerez că poate cercetarea „specialistului” nu se suprapune cu proiectul CSNTM, că Centrul american doar va digitaliza manuscrisul şi, dacă se doreşte asta, va amâna cercetarea lui un anumit număr de ani etc. Nu se poate şi gata!

Decid că situaţia nu poate rămâne aşa. O instituţie deschisă pentru colaborare trânteşte dintr-odată uşa în nas unor cercetători recunoscuţi şi apreciaţi în toată lumea, pentru a scoate din joben un ilustru necunoscut căruia îi acordă exclusivitate? Afacerea pare desprinsă din teatrul absurdului.

Mă văd silit să reîncep demersurile din alt capăt. La sfârşitul lunii mai 2009 mă adresez Ministerului Culturii. Trimit o sesizare prin fax, în care prezint istoricul problemei, iar în luna august ministerul, prin vocea Comisiei Naţionale a Muzeelor şi Colecţiilor recomandă Muzeului Olteniei să dea curs solicitării CSNTM (adresa 271/Patrimoniu/25.08.2009) de a cerceta şi fotografia manuscrisul. Între timp, la conducerea Muzeului a revenit dl. Mihai Fifor, care se arată foarte deschis pentru proiect şi îmi spune că manuscrisul este acum în atenţia conservatorilor muzeului. Dacă totul decurge conform planului, în vara acestui an echipa CSNTM va veni în România pentru a digitaliza acest preţios tetraevangheliar bizantin. Autoarea articolului din Adevărul, Irma Huculici, chiar dacă nu dovedeşte competenţa jurnalistică necesară pentru a prezenta în mod judicios faptele, compensează această carenţă prin certe capacităţi oraculare, prezentând la timpul trecut ceea ce urmează să aibă loc: „Conducerea muzeului a aflat despre valoarea cărţii de la câţiva specialişti americani care au ajuns la Craiova şi au solicitat să studieze cartea din arhiva Muzeului Olteniei.” Aşa să fie!


Din când în când, în procesul de copiere a manuscriselor, scribii fac câte o greşeală. Se întâmplă şi cu manuscrisele Noului Testament. (Probabil deja unii cititori întreabă consternaţi: Cum?! Există „greşeli” în Biblie?, dar numai cine a încercat să copieze un text lung, cu mijloace specifice Evului Mediu, ştie ce înseamnă performanţa de a copia un text absolut fără greşeală. Dacă aveţi curiozitatea, încercaţi să transcrieţi Evanghelia după Ioan [fie şi cu stiloul]… O dată. Încă o dată. Încă o dată. Şi încă odată. Apoi mai vedem…).

Cele mai multe greşeli de copiere sunt nesemnificative. Scribul a înlocuit litere sau grupuri de litere care se rostesc la fel (omega/omicron, eta/ei etc.). Există însă şi greşeli pe care le-am putea socoti „grave”, dacă n-ar fi încărcate de un anumit comic involuntar. Zilele trecute, indexând manuscrisul 700 (din categoria „minusculelor”, din sec. XI-XII), mi-a atras atenţia următorul pasaj din Marcu: „De aceea va lăsa omul pe tatăl lui şi pe mama lui şi se va lipi de nevasta lui”. Numai că în manuscrisul 700, în loc de „nevasta lui” apare… „mama lui”!

Foto detaliu: textul din centru spune „se va lipi de mama lui” (proskollēthēsetai pros tēn mētera autou). Pe marginea textului, o altă „mână” a corectat scriind gynaika (soţie).

Verbul proskollao înseamnă şi „a se ataşa strâns”, „a fi devotat”. N-ar fi deci exclus să avem de-a face cu un scrib foarte mămos, care a fost de părere că şi după căsătorie, ataşamentul principal tot faţă de mamă trebuie să rămână! :)

Foto final: Pagina de manuscris în care apare greşeala. Notă: Culoarea manuscrisului nu este cea naturală, ci a fost ajustată pe computer.


Astăzi la ora 18.30 a avut loc recepţia de deschidere a colocviului de critică textuală care va avea loc la Hotelul de Stat din Münster în primele zile ale săptămânii următoare. Susţinerea lucrărilor va avea loc luni şi marţi, iar miercuri va fi organizată o tablă rotundă prezidată de Jan Bühner, secretarul general al Societăţii Biblice Germane.

La recepţie au fost prezente nume grele din cercetarea biblică şi teologică. venerabilul Eduard Lohse, profesor lutheran pensionat, episcop de Hanovra, Keith Elliott de la Leeds, Joël Delobel de la Louvain, David Parker de la Birmingham, Daniel Wallace de la Dallas Theological Seminary, Philip Townsend de la United Bible Societies şi alţii. Mâine va sosi şi decanul de vârstă al criticii textuale, Eldon Jay Epp, care probabil e coleg de generaţie cu penticostalul G. Fee.

Într-o discuţie cu Daniel Wallace, care este preşedinte al Centrului pentru Studierea Manuscriselor Noului Testament (şi profesor la DTS), am aflat de interesul lui pentru manuscrisele NT din bibliotecile româneşti. Mai nou, Dan Wallace (împreună cu echipa de tehnicieni) este implicat în activitatea de scanare şi publicare a manuscriselor NT. Deja noua lui pasiune l-a purtat prin Costantinopol, Patmos, Albania şi Ann Arbor (la Univ. din Michigan, care deţine cea mai mare colecţie de MSS ale NT). Dacă Domnul ne va ţine cu viaţă şi ne va deschide porţile, va ajunge şi în România.

Românii nu se pot lăuda cu foarte multe manuscrise ale NT. Există vreo 17, la două biblioteci din Bucureşti. În septembrie voi începe probabil demersurile în vederea venirii lui D. Wallace şi a echipei sale. Dacă totul decurge bine, scanarea ar trebui să aibă loc în septembrie 2009.


E a doua săptămână de când sunt la INTF şi deja mi-am intrat în mână, cum s-ar spune. Am terminat de scanat două role de microfilm (fiecare cu cele 4 evanghelii) şi am început-o pe a treia. Am îmblânzit aşadar în sfârşit scannerul nărăvaş, care la început făcea nazuri. A doua zi de scanare, de pildă, a trebuit să cer ajutor în stânga şi-n dreapta doar pentru banala acţiune de a pune rola în scanner, fiindcă butonul responsabil cu derularea şi inserţia filmului refuza să-şi facă datoria. Culmea, după ce am întrebat pe mai multe persoane care şi-au declinat competenţa, m-a luminat Dr. Andreas Juckel, specialist în traducerea siriacă a NT.

Scanarea celui de-a treilea role merge mai încet, fiindcă manuscrisul a fost microfilmat altfel decât se obişnuieşte (N.B.: rola provine de la British Museum, ceea ce îmi întăreşte convingerea că britanicii au o satisfacţie morbidă să facă mereu totul anapoda în raport cu cei de pe continent.)

Foto: Eu şi scannerul adus în sfârşit la obedienţă.

P.S. Pentru acei “Concerned Evangelicals” care citesc blogul: cred că icoana are funcţie strict decorativă. :)


Am ajuns în sfârşit la INTF pe jos. În timp ce mă uitam cam dezorientat la numărul străzii, o domnişoară mă şi ia în primire, întrebându-mă ceva de genul: “Căutaţi ceva anume?” (asta cred eu că a întrebat!).

I-am spus că da, caut să mă întâlnesc cu Klaus Wachtel, care lucrează la INTF, dar că am ajuns la Muzeul Bibliei, deşi credeam că acolo, pe Pferdegasse, e Institutul.

Îmi spune că Facultatea de Teologie e tocmai după colţ, pe Johannisstrasse. Hm… cam încurcată treaba.

Noroc că mi-am notat pe hartă numărul lui K. Wachtel. Zic: “Ar trebui să-l sun, dar din păcate nu am cartelă pentru cabinele acestea”. Îmi spune că se poate suna şi cu fise. Cu fise?! (De când n-am mai dat telefon cu fise!) Sunt bucuros ca nu s-au scos din uz! Mă scotocesc în portmoneu, găsesc mărunţiş, îmi iau ziua bună de la domnişoara amabilă şi săritoare (oare chiar era nemţoiacă?) şi intru în cabina de pe colţ.

Klaus Wachtel e în birou. Aflu că de fapt Institutul şi Muzeul sunt în aceeaşi clădire. Am nimerit bine. Iese el să mă întâmpine. Dacă citeam “the fine printing” pe uşa muzeului, vedeam că apare acolo şi Institutul.

Urmează un balamuc de prezentari. Prima zi e întotdeauna derutantă.

Încep lucrul. Transcriu un manuscris (nr. 036) din sec. X. Fiindcă e scris cu majuscule, pot descifra textul cu relativă uşurinţă. Mă uit cu invidie la studentii care lucreză pe “minuscule” (care mi mi se par adevărate hieroglife). Transcriu începând cu Evanghelia după Marcu. Copistul mi se pare destul de grijuliu. Mai sunt mici variaţii faţă de textul critic, dar nimic spectaculos, în primul capitol transcris.

De mâine încep scanarea unor “minuscule” (documente scrise cu litere cursive). Apoi voi trece şi la indexare.

Foto: clădirea Muzeului Bibliei şi a INTF, undeva aproape de Catedrală. Undeva la subsol lucrez eu la transcriere şi scanare.

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 1,615 other followers