Un prieten mă întreabă astăzi de ce Marcu (evanghelistul) este numit uneori și Kolobodaktylos.

Ca să spun drept, nici nu știam că are această poreclă, așa că am profitat să fac o mică incursiune în istoria creștinismului timpuriu.

Termenul grec kolobodaktylos vine de la două cuvinte: kolobos (‘scurt’, ‘mutilat’) și daktylos (‘deget’, de unde și neologismul „dactilografie”).

Ideea că Marcu ar fi avut un defect fizic (un deget mutilat, ori chiar mai multe) se întâlnește în mai multe surse antice.

Hipolit († 235), un scriitor creștin timpuriu, menționează în treacăt termenul kolobodaktylos (ca sobrichet al lui Marcu) în răfuiala pe care o are cu Marcion, unul dintre ereticii pe care îi toacă mărunt-mărunt în principala sa lucrare: Refutatio omnium haeresium. Să vedem textul grec și traducerea:

᾿Επειδὰν οὖν Μαρκίων ἢ τῶν ἐκείνου κυνῶν τις ὑλακτῇ κατὰ τοῦ δημιουργοῦ, τοὺς ἐκ τῆς ἀντιπαραθέσεως ἀγαθοῦ καὶ κακοῦ προφέρων λόγους, δεῖ αὐτοῖ(ς) λέγειν ὅτι τούτους οὔτε Παῦλος ὁ ἀπόστολος οὔτε Μάρκος ὁ κολοβοδάκτυλος ἀνήγγειλαν

Când Marcion și vreunul dintre câinii lui latră împotriva Demiurgului, aducând argumente din comparația între bine și rău, trebuie să li se spună că nici Apostolul Pavel, nici Marcu cel-cu-deget-ciung nu au relatat asemenea lucruri.

Unii scriitori creștini timpurii au căutat să explice porecla lui Marcu.

Într-un manuscris spaniol al Vulgatei, cod. Toletanus (sec. VIII) citim: „Marcus qui et colobodactilus est nominatus ideo quod a cetera corporis proceritatem (sic) digitos minores habuisset”.

„Marcu a fost numit și colobodactilus fiindcă în raport cu mărimea trupului ar fi avut degetele mai scurte”.

În sfârșit, există și scriitori ingenioși care nu se mulțumesc cu „suprafața problemei” și care vor neapărat o explicație epic-eroic-romantică: Marcu ar fi fost din neam preoțesc și după convertire s-ar fi mutilat intenționat la degetul mare (policar) ca să nu fie „recrutat” pentru preoția iudaică.

Prefața latinească la Marcu, din Vulgata, zice astfel:

„Denique amputasse sibi post fidem pollicem dicitur, ut sacerdotio reprobus haberetur”

„Se spune că și-ar fi tăiat policarul, după venirea la credință, ca să fie respins de la preoție”.


În tradiția bisericească timpurie fiecărei evanghelii i s-a repartizat o creatură, conform viziunii din Ezechiel 1:10

Să vedem cum au înțeles Părinții distribuția.

  Matei Marcu Luca Ioan
Irineu om vultur taur leu
Ieronim om leu taur vultur
Augustin leu om taur vultur

Petru Irineu, vezi Împotriva ereziilor (3.11.8).

Pentru Ieronim, vezi Prefața comentariului la Matei.

Pentru Augustin, vezi Armonia celor patru evanghelii (1.9).


Despre episodul de la nunta din Cana am scris deja cu altă ocazie. N-am să fac decât o referire fugară la el. Respectivul moment festiv marchează inaugurarea lucrării publice a Mântuitorului, momentul în care se angajează pe un drum care presupune şi posibilitatea de a fi perceput greşit, chiar şi de către mama lui. Aceasta fiindcă Hristos are o viziune care transcende perspectiva mioapă a celor din jur. Este a doua oară când cineva din familia Mântuitorului nu înţelege că lucrarea lui înseamnă mult mai mult decât rezolvarea urgenţelor (din al căror prizonierat unii oameni nu scapă niciodată). Maica Sfântă este îngrijorată de terminarea vinului. Hristos însă refuză să fie magicianul de serviciu pe care îl invocăm pompieristic atunci când ajungem la fundul sacului (sau al butoiului, după caz).

O paralelă izbitoare a acestui episod întâlnim la începutul Evangheliei după Marcu, în capitolul 3. Lucrarea lui Isus a început în forţă, cu exorcizări şi vindecări, dar a stârnit totodată opoziţie şi calomnie. Un anumit moment, cu precădere, trădează o parte din această încărcătură dramatică. Isus şi ucenicii sunt practic ţinuţi sub asediu de mulţimea celor care au auzit de minunile pe care le face. Grupul celor 12 + 1 n-are timp nici măcar să mănânce. În atari condiţii, rudele lui Isus vin să pună mâna pe El, fiindcă ziceau/se zicea: „Şi-a ieşit din minţi”.

De-a lungul vremii, sintagma grecească „ai lui” (hoi par’autou) a fost interpretată în fel şi chip. S-a spus ba că cei porniţi să-l „aresteze” sunt prietenii, ba că sunt rudele din cercul lărgit, ba că sunt ucenicii (deşi ucenicii sunt în casă împreună cu Isus!). În anumite manuscrise (nu foarte multe, din cele peste 5700), expresia hoi par’autou a fost chiar înlocuită cu „cărturarii şi ceilalţi”, doar pentru a evita situaţia jenantă în care rudele lui Isus ajung să aibă îndoieli cu privire la sănătatea lui mentală şi de aceea se hotărăsc să-l ia acasă cu de-a sila.

Şi totuşi, argumentele converg înspre ideea că cei veniţi să pună mâna pe Isus sunt mama şi fraţii lui. În Septuaginta (şi nu numai) întâlnim, de ex., de trei ori expresia hoi par’autou cu referire la „rude” (Prov. 31:21, Susana 33, 1 Mac. 9:44). Mai mult, tehnica narativă a lui Marcu de a crea „sandvişuri” literare* sugerează că „rudele” din 3:21 sunt cele care doresc să aibă o discuţie cu Isus în 3:31. În 3:21 rudele pornesc la drum spre locul unde este Isus, iar în v. 22-30 este prezentată discuţia lui Isus cu fariseii şi cărturarii, ceea ce le dă răgaz rudelor să ajungă la destinaţie. Nu ne interesează această polemică decât în măsura în care ea pune într-o anumită lumină comportamentul rudelor. Rudele au ajuns să creadă că Isus şi-a ieşit din minţi. Fariseii şi cărturarii cred (şi spun) că Isus este posedat de un drac. Acuzaţia acestora este, de departe, mult mai gravă (şi rău-intenţionată). Ceea ce spun rudele nu e atât de grav, fiindcă e motivat de zvonurile despre comportamentul „scăpat de sub control” al lui Isus. Cu siguranţă că, odată ajunse la faţa locului, rudele au ocazia să-şi dea seama că Mântuitorul este perfect lucid. Şi mai au ocazia să ia cunoştinţă de un adevăr incomod: familia lui Isus nu se mai defineşte din perspectiva legăturilor de sânge, ci din perspectiva modului în care împlineşte voia lui Dumnezeu.

Scena este tulburătoare. Mama şi fraţii lui Isus au sosit la locul se află Isus şi cer să fie anunţată prezenţa lor. Răspunsul pe care-l primesc nu este cel scontat: „Cine este mama Mea şi fraţii Mei?” Apoi, aruncîndu-Şi privirile peste cei ce şedeau împrejurul lui: ,,Iată, a zis El, mama Mea şi fraţii Mei!.

Textul nu este lipsit de o tuşă ironică: Mama şi fraţii „biologici” sunt „afară” (v. 32). Mama şi fraţii spirituali sunt „înăuntru”, în jurul lui Isus (v. 34). În esenţă, Mântuitorul spune că familia biologică este înlocuită de familia eshatologică: (Căci oricine face voia lui Dumnezeu, acela Îmi este frate, soră şi mamă). Pentru cei din jur, şi mai ales pentru rude, afirmaţia trebuie să fi fost deconcertantă. Nu ni se spune ce a mai urmat. Pentru autor, nu consternarea rudelor este importantă. Important este că cititorul evangheliei, lovit în moalele capului de tăria unei astfel de declaraţii, trebuie să ia o decizie. O decizie cu implicaţii practice. Care anume?

*sandviş literar = structură narativă de tipul A-B-A’. În cazul de faţă, A = momentul plecării rudelor; B = polemica lui Isus cu fariseii; A’ = sosirea rudelor.


Când Isus este adus înaintea lui Pilat, prima întrebare pe care i-o adresează Pilat (oarecum dispreţuitor sau neîncrezător) este următoarea: Eşti tu împăratul iudeilor? (Marcu 15:2, Mat. 27:11; Luca 23:3). Conform Ev. după Luca, acuzaţiile pe care le aduc marii preoţi sunt de (1) subvertire a naţiunii (diastrephonta to ethnos), (2) refuzul taxelor şi (3) asumarea titlului de rege. Prin urmare, pe guvernator îl interesează cu precădere latura politică a acestei afaceri. În Cornilescu, răspunsul pe care îl dă Isus este un „Da, sunt” hotărât şi neechivoc.

Originalul sună însă altfel. În Sinoptici, răspunsul lui Isus (su legeis, literal „tu spui”) este unul echivoc şi ar trebui redat ca atare: „Tu spui aceasta” sau „Aşa spui tu”. Isus nu tăgăduieşte, dar nici afirmă în mod deschis că este un „rege al iudeilor”, fiindcă, din punctul de vedere al lui Pilat, ar însemna să admită că este un uzurpator, ceea ce nu este cazul. Pe de altă parte, Isus este totuşi „rege al iudeilor”, într-un sens pe care Pilat nu l-ar înţelege – Isus împlineşte promisiunile făcute în VT despre un succesor la tronul lui David, dar în sens spiritual, nu în sens politic. Prin urmare, Isus recunoaşte de o manieră indirectă, atenuând forţa unei declaraţii care, în varianta Cornilescu, ar fi atras pronunţarea decretului de răstignire fără alte tergiversări.

Din ceea ce urmează este limpede că Pilat nu ia în serios declaraţia lui Isus că ar fi un rege. Cel puţin înţelege că Isus nu se consideră un rege tipic (politic). De altfel, Ioan ne oferă mai multe detalii asupra discuţiei dintre Isus şi Pilat. În 18:34, Isus răspunde lui Pilat cu o întrebare care poate fi tradusă astfel: „Întrebi aceasta din proprie iniţiativă, sau fiindcă ţi l-au spus alţii despre mine?” Pilat replică oarecum iritat: „Sunt eu iudeu? Neamul tău şi marii preoţi te-au adus înaintea mea” În 18:36, Isus răspunde: „Împărăţia mea nu este din lumea aceasta”, declaraţie care atrage un nou comentariu din partea lui Pilat, care nu a primit un răspuns ferm la întrebarea iniţială: „Deci un (fel de) rege tot eşti!” Isus nu confirmă (cum traduce Cornilescu), ci doar spune: „Tu spui că sunt rege.” Apoi revelează misiunea Sa: „Eu pentru asta am venit în lume – ca să mărturisesc despre adevăr”. Pentru Pilat lucrurile sunt acum lămurite. Cu o întrebare care trădează scepticismul (ori poate dezvăluie preţ de o clipă un Pilat meditativ, conştient de soarta nedreaptă pe care trebuie să o îndure adevărul atunci când intră în conflict cu raţiunile pragmatice ale oamenilor de stat), guvernatorul proclamă nevinovăţia lui Isus şi anunţă posibilitatea unei eliberări la cerere. Intenţia lui de a-L elibera pe Isus (după o „corecţie”) este însă zădărnicită de strigătele autorităţilor religioase. În cele din urmă, Isus va fi răstignit.