Capitolele 11 şi 12 din Ioan. Se simte în atmosfera lor miasma grea a morţii. Umbrele ei se ridică tot mai ameninţătoare peste Isus. Gândul la evenimentele care urmează e suficient ca să-l tulbure. De trei ori citim despre tulburarea lui, în trei capitole succesive (11, 12 şi 13). Când Maria îi cade la picioare şi-i aminteşte de moartea fratelui ei, Hristos se tulbură. În următorul capitol îl găsim iarăşi marcat de angoasă. „Ceasul” se apropie. Ceasul teribil al agoniei şi al morţii. Apoi, în timpul ultimei întâlniri cu ucenicii, gândul la gestul infam al lui Iuda îl tulbură din nou.

Se vorbeşte mult despre moarte în aceste capitole. Din cele 24 de versete care pomenesc verbul grecesc „a muri” în Evanghelia după Ioan, aproape jumătate se află în capitolele 11 şi 12. Ai spune că însuşi mirosul morţii răzbate până la noi, trecând prin lespedea grea care pecetluieşte mormântul lui Lazăr.

Şi totuşi, cine crede, va vedea slava lui Dumnezeu. Lazăr este chemat afară. Cel înviat să înfăţişează cu picioarele şi cu mâinile legate cu fâşii de pânză şi cu faţa înfăşurată într-un ştergar. E o altfel de înviere decât cea a lui Isus (în urma căreia ştergarul de pe faţă e făcut sul şi pus într-o parte, separat de fâşiile de pânză care îi înveliseră trupul).

În capitolul 12, o altă îngropare. Un trup pregătit pentru înmormântare. Trupul lui Isus. Maria, sora lui Lazăr şi a Martei, sacrifică un vas cu mir scump pentru a unge picioarele lui Isus şi a le şterge cu părul capului ei. Îl onorează astfel fără să ştie că gestul face parte din ceremonialul înmormântării Lui. Mântuitorul îşi trăieşte deja îmbălsămarea. În Evanghelia după Ioan, numeroase evenimente sunt trăite proleptic (în avans). În 5:25, Isus ne spunea că „vine ceasul – şi acum a şi venit – când cei morţi vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu… şi vor trăi”. Era un „acum şi nu încă”. În 12:31 ne spune că „Acum are loc judecata lumii şi stăpânitorul acestei lumi va fi izgonit afară”. Era un „acum” care încă nu se împlinise.

Acum, în Betania, Isus este îmbălsămat pentru moarte. Acum, şi nu încă. E cât se poate de ciudat, nu-i aşa? Se vorbeşte de moarte şi se fac pregătiri pentru o îngropare, dar miroase frumos. Parfumul mirului se înalţă în toată casa. Dinspre mormântul lui Hristos vine parfum de viaţă. Parfum de veşnicie.


Până mai aflăm pe cine nu cruţă Adevărul, o notă exegetică!

Versetul din Luca 1:45 spune astfel la Cornilescu: „Ferice de aceea (i.e. Maria) care a crezut; pentru că lucrurile care i-au fost spuse din partea Domnului, se vor împlini.”

În original, conjuncţia hoti (tradusă „pentru că”) are mai multe valori şi poate introduce fie o propoziţie cauzală, fie o completivă directă, fie vorbire directă.

În versetul de faţă, valoarea logică a lui hoti este „că”, iar traducerea corectă ar trebui să fie: „Ferice de aceea care a crezut cele spuse din partea Domnului se vor împlini”. Maria a crezut lucrurile vestite de către Dumnezeu se vor împlini. Nu se spune că a crezut şi că, din acest motiv, cele spuse se vor împlini. Uneori, Dumnezeu vesteşte anumite lucruri şi chiar dacă cei vizaţi sunt neîncrezători (de ex., Zaharia), ele tot se împlinesc. Aşadar, Maria este numită fericită fiindcă a crezut în împlinirea celor promise.

Traducerea lui Cornilescu seamănă aici cu Segond (parce que les choses qui lui ont été dites…), Darby (for there shall be a fulfillment…) şi KJV (for there shall be a performance of those things…).

Vezi însă:

(BA) Şi fericită este aceea care a crezut se vor plini cele spuse ei de la Domnul.

(Catolică) Fericită aceea care a crezut se vor împlini cele spuse ei de Domnul!

(Galaction) Şi fericită este care a crezut vor fi împlinite întocmai cele spuse ei de la Domnul.


Prea adesea mi-e dat să-i aud pe unii oameni vorbind despre Isus ca şi când acesta ar fi fost nimic mai mult decât un învăţător „contracultural” (un hippie avant la lettre) itinerant care ne invită să lăsăm deoparte grijile zilei de azi, preocuparea pentru îmbrăcăminte şi hrană şi să trăim ca fraţi în cadrul unei împărăţii „aflată în inimi”, în care „you are ok, I am ok, everbody is ok” etc.

Când citesc Biblia, găsesc un alt Isus, mult mai complex, care adesea are de spus ceva incomod celor din jur. Un Isus care a declarat „Eu sunt Adevărul” şi „Eu am venit să mărturisesc despre adevăr”. În consecinţă, m-am hotărât să postez o serie de reflecţii despre modul lui Hristos de a se raporta la cei apropiaţi (părinţi, fraţi, prieteni), la păcătoşi notorii sau la oameni extrem de morali (cel puţin în ochii lor), la autorităţi (religioase sau temporale) şi la mulţimi.

Ceea ce mă frapează la Isus este luciditatea, capacitatea de a spune lucrurilor pe nume, de a atrage atenţia interlocutorului asupra unei grave incongruenţe şi seninătatea care adesea însoţeşte discursul.

La 12 ani, de Paşte, Isus merge la Ierusalim, alături de părinţi, prieteni, vecini. După zilele de sărbătoare, grupul de pelerini pleacă spre Galileea. Părinţii lui străbat cale de o zi până să-şi dea seama că Isus lipseşte. Crezuseră că este alături de ceilalţi membri ai grupului. Fac cale întoarsă (încă o zi) şi îl găsesc în Templu, în dialog cu învăţătorii care sunt uimiţi de sagacitatea lui. Maria şi Iosif rămân consternaţi. Mama lui îi pune o întrebare în care se citeşte reproş şi anxietate: „Copile, de ce te-ai purtat astfel cu noi. Iată că eu şi tatăl tău te-am căutat cu mare nelinişte!”

Răspunsul lui Isus este semnificativ: „De ce m-aţi căutat? Nu ştiaţi că trebuie să fiu în casa Tatălui meu?” Mama lui îi reproşează că ea şi Iosif (tatăl lui „adoptiv”) l-au căutat plini de îngrijorare. Isus le spune că îngrijorarea este gratuită. Ar fi trebuit să ştie unde se află: în casa Tatălui său. De fapt, în original nu se foloseşte cuvântul „casă”, ci apare o expresie oarecum eliptică („în cele ale tatălui meu”) al cărei sens ar putea fi „în treburile/interesele Tatălui meu”. Evident, în acest caz, „cele ale Tatălui” se referă la Templu.

Lui Isus i se spune: „s-ar fi cuvenit să te conformezi aşteptărilor noastre, ale părinţilor tăi pământeşti”. În replică, Isus spune: „se cuvinte să mă conformez aşteptărilor Tatălui meu, iar voi ar fi trebui să ştiţi asta”.

Evanghelistul Luca strecoară discret precizarea că părinţii lui n-au înţeles spusele lui. E întâia oară când ni se spune că Hristos nu este înţeles. Şi totuşi, pentru ca nu cumva cititorul să rămână cu o impresie falsă, că Isus este un răzvrătit, un răzgâiat şi un mofturos (cum se întîmplă cu acei copii talentaţi care ştiu că sunt talentaţi şi exploatează din plin situaţia), evanghelistul mai spune: „şi le era supus”. Adevărul nu trebuie să conducă la rebeliune. Adevărul poate merge mână în mână cu ascultarea şi respectul.

(Luca 2:41-52)


Întrebarea pe care Isus o adresează mamei Sale la nunta din Cana i-a lăsat perplecşi pe mulţi interpreţi. În predicile sale inspirate din Evanghelia după Ioan, Sf. Augustin se întreba retoric: „A venit oare la nuntă cu scopul de a ne învăţa înjosirea mamelor?” Cu siguranţă, modul lui Isus de a i se adresa astfel Mariei este unic. În nicio carte contemporană cu NT (sau dinainte de el) nu întâlnim vreun fiu care să se adreseze mamei sale cu apelativul “femeie”. Prin urmare, care este semnificaţia acestui mod de a vorbi?

Construcţia grecească din Ioan 2:4 (ti emoi kai soi, literal, ce mie şi ţie) apare de 4 ori în VT (în traducerea greacă, Jud. 11:12; 1 Regi 17:18; 2 Regi 3:13 şi 2 Cron. 35:21) şi are sensul de: “Ce avem noi doi a face unul cu altul?”, exprimând distanţarea dintre vorbitor şi interlocutorul său, ori o intervenţie inoportună a interlocutorului. Variaţii ale acestei expresii (ce mie şi vouă) apar încă de 4 ori în VT grec şi de 5 ori în Evanghelii.

Revenind la textul din Ioan 2:4, devine clar că Hristos îi răspunde astfel mamei Sale din cel puţin două motive:

(1) pentru a-i arăta că socoteşte intervenţia ei inoportună în raport cu scopul pentru care a venit El. Cu alte cuvinte, îi spune: “Cât de diferite sunt aşteptările şi proiectele tale de ale mele!” Maria este preocupată de salvarea reputaţiei mirelui (lipsa vinului ar fi însemnat o ruşine teribilă, într-o cultură care punea atât de mare preţ pe menţinerea onoarei în comunitate) şi implicit îi cere lui Isus să facă ceva pentru preîntâmpinarea dezastrului. Dar pentru Isus nu a sosit încă “Ceasul” revelării Slavei Sale. Sau, în orice caz, manifestarea slavei n-ar trebui să se facă în vederea împlinirea unor scopuri atât de pământeşti. Şi totuşi, Isus va schimba radical semnificaţia unui gest “lumesc” (furnizarea de vin) într-un semn care va fi pe măsura misiunii Sale (revelarea slavei, pentru ca ucenicii să creadă în El). Punând la dispoziţia mesenilor peste 700 de litri de vin, Isus dovedeşte că El este adevăratul Mire (Ioan 3:29) care inaugurează ospăţul eshatologic promis de Dumnezeu prin profeţi (Is. 25:6; 55:1).

(2) pentru a-i spune clar că relaţia strict biologic-familială dintre El şi Maria a luat sfârşit. Până la această vârstă, Hristos le-a fost supus părinţilor (Luca 2:51), a trăit sub autoritatea lor şi le-a împlinit aşteptările. Acum a sosit vremea când “cordonul ombilical emoţional” să fie în sfârşit tăiat şi Hristos să păşească pe propriul drum, chiar dacă aceasta va atrage neînţelegeri radicale din partea familiei Sale (Marcu 3:21, Ioan 7:5). Familia lui Isus nu mai este familia bazată pe relaţii de sânge, ci pe credinţă. Familia biologică va fi înlocuită cu “familia eshatologică”. Din această familie fac parte acum ucenicii (numiţi “fraţi” în Mat. 28:10) şi în general toţi cei care “fac voia lui Dumnezeu” (Marcu 3:35). La cruce, unde se revelează slava lui Dumnezeu, Ucenicul Preaiubit Îi ia locul lui Isus ca “fiu” al Mariei, consfinţind astfel inaugurarea familiei eshatologice în care se intră exclusiv prin credinţă. În definitiv, toate cele relatate în Evanghelia după Ioan au fost scrise “pentru ca şi voi să credeţi” (Ioan 19:35).