Am ținut în mână Apocalipsa în traducerea lui C. Bădiliță de acum câteva săptămâni.

Astăzi am aflat că a intrat în rețeaua de difuzare Adevărul.

Prețul este 30 de lei. Cartea poate fi cumpărată și online (AICI).

Nr. pagini: 442

Referenți: Marius Cruceru și Emanuel Conțac

Redactor: Cornelia Dumitru

Coperta: Liliana Grecu

Prin profesionalism şi anvergură, traducerea comentată a Noului Testament, propusă de Cristian Bădiliţă, specialist al creştinismului timpuriu, este o realizare unică în peisajul teologic şi cultural românesc. S-a urmat cu fidelitate ediţia stabilită de Nestle-Aland, adusă la zi de cei mai reputaţi savanţi internaţionali. Traducerea îmbină criteriul fidelităţii cu eleganţa stilistică. Textul original poate fi consultat „în oglindă”. Amplul comentariu discută variantele de manuscrise, oferind, de asemenea, toate informaţiile necesare de ordin filologic, istoric şi teologic. El nu inhibă, ci lămureşte; nu sperie, ci stimulează. O secţiune specială este dedicată comentariilor Părinţilor Bisericii, punţi de legătură între autorii textelor Noului Testament, pe de o parte, şi exegeză, liturghie, spiritualitate, pe de altă parte. Această traducere, destinată atât preoţilor, studenţilor teologi, credincioşilor de toate confesiunile, dar şi celor interesaţi pur şi simplu de Cuvântul lui Iisus Hristos, nu este doar o realizare ştiinţifică riguroasă, ci şi o mărturisire cinstită a credinţei creştine. Noul Testament „nu s-a scris la Fălticeni”, cum atrăgea atenţia, cu umor exasperat, un filozof român creştin. De aceea, Noul Testament trebuie tradus cu precizie de ceasornicar, comentat în contextul epocii sale, interpretat prin prisma experienţei patristice. Proiectul de faţă încearcă să restituie Cuvântul „bunei vestiri” în forma lui cea mai apropiată de original şi cea mai adecvată pentru sufletul unui creştin modern.


Rămăsesem dator cu partea a II-a a recenziei la cartea lui Marius Cruceru, Şi voi, care sînteţi răi… Fiindcă deja am intrat în vacanţă, găsesc în final tihna de care am nevoie ca să-mi adun gândurile pentru a continua un text rămas în suspans încă din vară.

Capitolul 4 al cărţii (referitor la Matei 5:17–48) trasează o peratologie a dreptăţii, propunând răspunsuri la întrebări ca: „Cine este neprihănit?” sau „Până unde am voie?” Autorul nu ratează prilejul de a comenta diferenţele dintre „neprihănire” şi „dreptate”, arătând care sunt neajunsurile fiecăruia dintre cei doi termeni:

Termenul grecesc [dikaiosyne] aduce mai degrabă o perspectivă juridică în discuţia despre felul în care sîntem mântuiţi şi ne „păstrăm” neprihănirea înaintea Domnului. Termenul „neprihănire” nu ajută cititorul român, care este îndreptat, prin limitele acestuia, spre ideea de puritate şi castitate obţinute prin eforturi proprii, prin abstinenţă şi îndepărtare de sursele de contaminare morală. Nici echivalentul „dreptate” nu este mai fericit, din cauza ariei semantice circumscrise deja în limba română, dar este mai aproape de înţelesul original. (p. 69)

Astfel de precizări sunt extrem de utile şi cred că e important să luminăm treptat termenul „dreptate” pentru a-l aşeza acolo unde trebuie să stea, chiar dacă deocamdată el ar suna straniu în urechile evanghelicilor atât de obişnuiţi cu „neprihănire”. De altfel, la afirmaţia că „termenul grecesc dikaiosyne a fost tradus cu consecvenţă de către Dumitru Cornilescu prin echivalentul neprihănire aş aduce un amendament: există în NT 4 locuri în care Cornilescu traduce dikaiosyne prin dreptate:

Fapte 17:31 pentrucă a rînduit o zi, în care va judeca lumea după dreptate (ἐν δικαιοσύνῃ), prin Omul, pe care L-a rînduit pentru aceasta şi despre care a dat tuturor oamenilor o dovadă netăgăduită prin faptul că L -a înviat din morţi…”; Evrei 11:33 Prin credinţă au cucerit ei împărăţii, au făcut dreptate (εἰργάσαντο δικαιοσύνην), au căpătat făgăduinţe, au astupat gurile leilor. 2 Petru 1:1 Simon Petru, rob şi apostol al lui Isus Hristos, către ceice au căpătat o credinţă de acelaş preţ cu a noastră, prin dreptatea Dumnezeului (ἐν δικαιοσύνῃ τοῦ θεοῦ) şi Mîntuitorului nostru Isus Hristos; Apoc. 19:11 Apoi am văzut cerul deschis, şi iată că s’a arătat un cal alb! Cel ce sta pe el, se cheamă ,,Cel credincios” şi ,,Cel adevărat”, şi El judecă şi Se luptă cu dreptate (ἐν δικαιοσύνῃ).

Limita minimă a neprihănirii (i.e. dreptăţii) este neprihănirea fariseilor şi cărturarilor. Prin contrast cu această limită sunt prezentate cele şapte exemple date de Isus care „acoperă tot evantaiul vieţii în domeniul relaţiilor: relaţiile cu vecinii, cu coreligionarii, cu partenerul de viaţă, cu trecătorii, cu concitadinii şi cu duşmanii.” (p. 75)

Dintre cele şapte exemple, cel care suscită de regulă atenţia maximă este cel despre divorţ. Cred că subiectul ar fi meritat mai multă atenţie, mai ales că există acum studii foarte erudite despre divorţ, care aşază foarte bine subiectul în contextul dezbaterilor dintre şcolile rabinice, luând ca termen de comparaţie şi preceptele grupării de la Qumran.

Prin contrast, perspectiva propusă de Marius Cruceru este simplificatoare, cu toate riscurile inerente. Citez un pasaj în care autorul imaginează decodarea învăţăturii lui Isus despre divorţ de către un iudeu din primul secol:

Să presupunem că bărbatul şi-ar fi găsit nevasta în fapt. Se hotărăsc să se despartă. Motivul este clar şi de admis. Apare însă o problemă delicată. Pentru a pronunţa desfacerea căsătoriei, cartea de despărţire trebuie să cuprinsă şi motivul. Dacă soţul este onest şi scrie întocmai „prinsă în preacurvie”, lucrurile se complică extrem de mult. Femeia trebuie ucisă cu pietre. Aceasta era pedeapsa pentru adulter (Lev. 20:10). Iată modul în care Isus îi prinde în cursa logică pe contemporanii Săi. (p. 85)

În fapt, lucrurile sunt mai complicate. O dată fiindcă un iudeu care divorţa de soţia lui pe motiv de adulter trebuia să producă doi martori, ceea ce, desigur, îngreuna procedura. În al doilea rând, după cum arată David Instone-Brewer, în cartea sa Divorce and Remarriage in the Bible: The Social and Literary Context, începând cu anul 30 evreilor li s-a suspendat dreptul de a administra pedeapsa capitală (vezi p. 94 şi p. 126, nota 156, afişate mai jos).

NB: Sursa imaginilor – http://www.amazon.com. Pentru a citi fragmente din carte online, accesaţi site-ul lui DIB. http://www.instonebrewer.com/divorceremarriage/

Fiindcă am pomenit de David Instone-Brewer, cred că orice evanghelic care scrie despre învăţătura lui Isus cu privire la divorţ trebuie să arunce numaidecât o privire peste capitolul 6 din cartea acestui biblist anglican.

(Pentru învăţăceii lui John Piper fac precizarea că între el şi David Instone-Brewer a avut loc în 2007 o dispută cu privire la învăţătura lui Isus despre divorţ. Hm… dar oare cu cine n-a avut John Piper dispute de ordin teologic? 🙂 )

(Va urma)


În introducerea cărţii sale Isus de-a lungul secolelor, istoricul Jaroslav Pelikan se întreba cum ar fi dacă, folosind un soi de magnet uriaş, am putea scoate din istoria culturii apusene tot ceea ce se leagă, într-un fel sau altul, de numele lui Isus. Adaptând şi mutând întrebarea în alt plan, ne-am putea întreba: ce-ar rămânea din istoria gândirii creştine dacă, folosind un soi de magnet uriaş, am extrage din istoria gândirii creştine Predica de pe Munte cu efectele şi ecourile ei? Ce-ar rămâne din lucrarea lui Francisc de Assisi sau din moştenirea lui Dietrich Bonhoeffer şi cum ar arăta, fără Matei 5–7, scrierile Dostoievski sau ale lui Tolstoi ori campaniile non-violente ale lui Martin Luther King?

Predica de pe Munte intrigă, descumpăneşte şi perplexează la fel de mult pe cât fascinează, atrage şi motivează. Nu e întâmplător că din întreaga Biblie, lui Gandhi i-a mers la inimă („straight to my heart”) tocmai această secţiune. Bibliografia Predicii de pe Munte creşte cu fiecare an şi ritmul nu dă semne de încetinire. Şi e firesc să fie aşa, fiindcă avem de-a face cu una dintre coloanele de rezistenţă ale Evangheliei după Matei şi cu un text fundamental pentru definirea etosului creştin.

În româneşte comentariile la Matei (Predica de pe Munte) sunt puţine, de aceea proaspăta carte a lui Marius David Cruceru (Şi voi, care sînteţi răi… fiţi desăvîrşiţi ca Tatăl) se potriveşte numai bine într-o nişă pentru a cărei umplere va fi nevoie de încă multe volume.

Cartea este scrisă în mod declarat dintr-o perspectivă „eseistic-homiletică”, dar conţine suficiente repere exegetice şi bibliografice cât să iasă uneori din cadrul trasat, stârnind poate – trebuie s-o spunem – curiozitatea bibliştilor / exegeţilor care ar vrea să ştie cum ar arăta argumentaţia într-o formă elaborată, ştiinţifică. Pentru această categorie (curioşii de profesie) se pregăteşte un comentariu exegetic după canoanele biblisticii actuale. Nu ştim cât va mai dura până la finalizare, dar ne dorim ca, prin har ceresc şi efort pământesc, să iasă cât mai curând de la tipar.

Comentariul nou publicat a fost gândit ca un vademecum de periegeză.  În cuvintele plastice ale autorului

periegeza este un proces de apropiere curtenitoare de text de la distanţă spre aproape, cu timiditatea îndrăgostitului uneori; alteori cu spiritul jucăuş şi poznaş al copiilor care îl trag pe bunic de barbă cu dragoste; ca în zborul planat al unei păsări sălbatice care dă tîrcoale cu răbdare prăzii; sau, alte dăţi, agresiv şi direct cu lăcomia flămândului care sfîrtecă textul ca să se hrănească.

Aşadar, lăsând deoparte în mod deliberat exegeza tradiţională, care adesea înseamnă despicatul riguros al firului în patru şi urmărirea unei chichiţe exegetice până în pânzele albe, autorul îşi propune să „curteze” textul mai de departe, intrând în el prin punctele lui „de fractură” după un tipar instituit deja în Întoarcerea din Oglindă şi anunţat pentru încă două comentarii (Iacov şi 1 Ioan).

După câteva observaţii generale privind Predica de pe Munte, autorul schiţează structura Predicii, (ca parte a unui „exerciţiu de eisegeză imaginativă”), identificând şapte braţe care formează o menorah, iar apoi zăboveşte preţ de două capitole asupra Fericirilor, pe care le socoteşte „un altfel de prolog”, lipsit de captatio benevolentiae şi dinamitard pentru structurile împământenite ale vremii:

Tehnica de răsturnare şi inversare a ceea ce este „în faţă” cu cele ce sînt „în spate”; „aproapele” cu „departele; „sus”-ul cu „jos”-ul; „interiorul” cu „exteriorul”; „lăuntric-personalul” cu „public-ritualicul”; „vinovatul” cu „nevinovatul” străbate toată Predica de pe Munte, de la un capăt la celălalt (p. 44).

Fericirile răstoarnă în primul rând noţiunile de „eutopie” şi „euchronie”, adică ideea că fericirea ţine de aşezarea optimă în loc şi în timp. Prin contrast, creştinismul este distopic şi anacronic, fiindcă ne aruncă spre cealaltă lume şi spre veşnicie. Fericirea căutată sub soarele fizic aruncă multiple umbre de care nu ne putem dezlipi, şi fiecare dintre ele e în final un motiv de nefericire. Verbul „a fi fericit” se conjugă la timpul aorist, iar fericirea e analizabilă numai sub stroboscop, fiindcă durează atât de puţin. Şi atunci, ce înseamnă fericirea creştină? Un colaj de citate din cap. 3 va fi probabil mai util decât o parafrază interpretativă:

Starea de fericire creştină rezultă dintr-o permanentă tensiune dintre deja şi nu încă. Fericirea sfinţilor nu ţine de un loc, pentru că ei nu-şi găsesc locul. Sînt distopici şi nelalocul lor, oriunde i-ai plasa. […] Fericirea creştină este naivă şi serioasă, plină de veselie şi încrîncenată. Paharul este plin de dă peste el a ospăţ, dar dă peste el şi din tremur de mînă. […] Fericirea pe care ne-o propune Isus nu are un caracter eutopic şi euchronic, ci mai degrabă unul kairotic, care ţine de atitudinea potrivită faţă de clipă şi circumstanţe.

(Va urma)


Ideea dlui prof. Eugen Munteanu de a-i reuni pe toţi membrii echipei MLD la Iaşi a fost excelentă, date fiind beneficiile pe care mi (ni) le-a adus acest seminar. Principalul scop a fost să ne cunoaştem şi să ne potrivim la idei, pentru a omogeniza un proiect care va rămâne totuşi eterogen, dată fiind paleta diversă de competenţe ale celor implicaţi.

Dincolo de schimbul de informaţii, de multitudinea de prezentări şi de discuţii care au urmat, s-au legat prietenii şi relaţii de colaborare despre care am speranţa că vor dăinui peste ani.

Pe unii dintre colaboratorii proiectului îi cunoşteam, fie personal, fie din vedere sau din auzite. Cu Marius Cruceru m-am reîntâlnit (ne întâlnim mai des în blogosferă decât în realitate) atât în contextul seminarului, cât şi informal, la un prânz îmbelşugat, „ca la mama acasă”.

În seara sosirii mele la hotel, l-am recunoscut pe Ştefan Colceriu, un tânăr filolog despre care auzisem şi citisem în mai multe rânduri. Ne-am împrietenit pe loc, ca şi când ne-am fi cunoscut dintotdeauna. Tot în prima seară, împreună cu Octavian Gordon, am hoinărit prin Iaşii învăluiţi în frig şi alunecoşi, în căutarea unei pizzerii decente, unde am purtat vaste conversaţiuni teologice (aripa progresistă Colceriu-Conţac vs. aripa conservatoare Gordon).

Marea revelaţie a simpozionului a fost umorul tipic moldovenesc al lui Dragoş Mârşanu, care (cu o mare şi mucalită ironie) se ascunde pe internet sub pseudonimul înşelător Discipulus Simplex. Vrednic urmaş al lui Creangă în ce priveşte hâtria, Dragoş face un doctorat la Leuven, de unde presupun că a deprins rafinamentul „iezuit” (termenul dlui Munteanu) cu care îi pune în dificultate pe preopinenţi, în chestiuni pur academice. I-am promis că voi tempera tiradele mele în contra ideologiei oficiale privind prezenţa Sfântului Andrei pe meleagurile noastre. Sper să mă pot ţine de cuvânt.

Cu Mihail Neamţu mă întâlnisem în câteva rânduri pe internet (Facebook sau email), dar abia acum am avut prilejul să mă molipsesc live de râsul lui homeric. Spirit înflăcărat (cum trebuie să fi avut generaţia Sturm und Drang), Mihail Neamţu reprezintă ortodoxia răsăriteană în forma ei aerisită, politicoasă, erudită şi în bune relaţii cu modernitatea.

În Mioara Dragomir, cercetător la Institutul de Filologie Română din Iaşi, am găsit o mare pasionată de viaţa şi activitatea cărturarului moldovean N. Milescu. De la ea am aflat că există o sumedenie de informaţii despre această extraordinară personalitate a sec. XVII. Subiectul mă fascinează. Sper să-l pot aprofunda cândva.

M-am bucurat să-i cunosc în egală măsură pe Dionisie Pârvuloiu (fratele Policarp) şi Ovidiu Sferlea, ambii cu interese şi „expertiză” în patristica timpurie. Ovidiu Sferlea a tradus Contra lui Eunomiu de Grigore al Nyssei, tratat polemic care ar trebui să apară cât de curând la Polirom. De pus cartea pe „wishlist”.

Cu dl. prof. Eugen Munteanu am dus o bogată corespondenţă de la finalul lui 2007 (urmare a intermedierii eficiente realizate de prietenul nostru comun, Dănuţ Mănăstireanu), dar abia acum ne-am văzut faţă către faţă. Întâlnirea cu el mi-a întărit impresia că cercetarea biblico-filologică românească îi datorează deja enorm prof. Munteanu şi că în următorii ani, cu ajutor de Sus, se va extinde şi va reuşi să exploreze mai în amănunt acest ocean uriaş care este tradiţia biblică românească.

P.S. Acestea sunt doar câteva impresii (cam dezordonate) de la întâlnirea MLD. Sper ca experienţa să fie reeditată.


Celebra Biblie a lui Şerban Cantacuzino (1688, Bucureşti) a început să fie publicată pe fascicule, ca parte a unei ediţii critice, în 1988, sub titlul „Monumenta Linguae Dacoromanorum”. De atunci au apărut 7 volume, dar o vreme proiectul s-a împotmolit.

La sfârşitul anului trecut, proiectul MLD a fost relansat sub conducerea prof. univ. dr. Eugen Munteanu, de la Universitatea „A.I. Cuza” din Iaşi. Munca rămasă până la terminarea proiectului este încă uriaşă, dar noua echipă, alcătuită din cercetători tineri, îl va duce probabil la bun sfârşit în următorii 6 ani (dacă totul merge conform planului).

„Monumenta Linguae Dacoromanorum” va avea 26 de volume, fiecare de circa 1.500 de pagini. Cel de-al optulea volum va fi lansat în luna martie a anului 2009 de către Editura Universităţii „Al. I. Cuza”, iar lingviştii lucrează în acest moment la cel de-al nouălea volum. „Este o munca sisifică, nu cred că exista un proiect de o asemenea amploare, cel puţin nu în România”, declară prof. univ. dr. Vasile Isan, rectorul Universităţii „Al. I. Cuza”.

Transcrierea textului chirilic

O parte dintre cercetători (filologii-paleografi) trebuie să facă migăloasa muncă de transcriere a vechilor texte româneşti chirilice. Am gustat şi eu un pic din munca de transcriere în Germania (dar de pe text grecesc) şi pot spune că nu e joacă! Cu o denumire mai exotică, este ceea ce s-ar putea numi „muncă de chinez bătrân” (dar poate nu chiar atât de migăloasă ca pictura pe bob de orez). 🙂

biblia_p1

Foto: Pagina de titlu a Bibliei lui Şerban (1688)

Traduceri şi comentarii

Ceilalţi cercetători din echipă sunt clasicişti, biblişti sau teologi şi vor face (1) traduceri ale cărţilor biblice din greceşte în română şi (2) comentarii ale cărţilor traduse. Între colaboratorii care au fost invitaţi să  lucreze la proiect şi care au confirmat participarea se numără următorii: Ştefan Colceriu (lingvist, bursier NEC), Ioana Costa (conf. univ. dr. la Univ. Bucureşti), Marius Cruceru (conf. univ. dr. la Univ. „Emanuel” din Oradea), Ioan Florin Florescu (coordonator al proiectului „Septuaginta Polirom”), Dragoş Mîrşanu (drd. la Univ. Leuven), Adrian Muraru (traducător al lui Origen) Mihail Neamţu (Ph.D., King’s College).

Enumerarea de mai sus nu este exhaustivă; cu voia dvs., ultimul pe listă (ca Iliescu; doar amândoi suntem săraci şi cinstiţi!), am confirmat şi eu că particip. 🙂