Continuare de AICI şi AICI.

Celor care sunt perplexaţi sau scandalizaţi de teologia şi acţiunile lui Bonhoeffer trebuie să li se pună în vedere că, asemenea lui Ieremia, profetul său preferat, teologul german a fost încă din timpul vieţii un „om de ceartă şi de sfadă” (Ier. 15,10), un personaj susceptibil să polarizeze lumea din jurul său şi să genereze discuţii în contradictoriu.

O controversă postumă relativ recentă s-a declanşat în mai 1996, când Muzeul Holocaustului din Statele Unite a organizat o ceremonie în amintirea lui Hans von Dohnanyi şi a lui Bonhoeffer, omagiind rolul pe care l-au jucat în salvarea unor evrei în august–septembrie 1942. Decontextualizând câteva pasaje din eseul său „Biserica şi problema evreiască” (1933), textul invitaţiei afirma în mod tendenţios că „deşi a repudiat nazismul, Bonhoeffer a exprimat prejudecata antiiudaică a învăţăturii creştine vechi de sute de ani”.

Pe 17 iunie 2003 Muzeul Holocaustului din Ierusalim („Yad Vashem”) l-a recunoscut pe Hans von Dohnanyi ca „drept între popoare”, refuzându-i însă acelaşi statut lui Bonhoeffer, în ciuda lobby-ului făcut deopotrivă de evrei şi creştini. Richard Rubenstein, important intelectual evreu, accepta decizia de respingere luată de Dr. Mordecai Paldiel şi îl găsea pe Bonhoeffer tributar antiiudaismului istoric german, însă recunoştea totodată că „date fiind circumstanţele în care a trăit şi având în vedere abilităţile sale remarcabile de a face din credinţa sa o sursă autentică de autodepăşire, Bonhoeffer merită pe deplin titlul de drept între popoare”.

Controversele privind onorurile care i se cuvin post-mortem lui Bonhoeffer (martir sau drept între popoare) au deja o istorie de aproape trei decenii şi probabil nu s-au încheiat, fiindcă viaţa şi moartea teologului german continuă să intrige şi astăzi. Probabil că îl putem înţelege cel mai bine pe Bonhoeffer prin prisma celor scrise de el în prima secţiune a Eticii sale, care sintetizează şase posibile atitudini în faţa răului.

În mod cert, Bonhoeffer nu este insul rezonabil care „nu reuşeşte să vadă nici abisul răului, nici abisul sfinţeniei”, nici fanaticul care „crede că poate înfrunta puterea răului cu puritatea voinţei lui sau a principiilor sale” şi nici creştinul preocupat atât de mult de virtutea sa privată, încât „trebuie să închidă ochii şi urechile la nedreptăţile din jur”. Negreşit, deciziile lui Bonhoeffer au fost bazate pe conştiinţă, dar nu în mod exclusiv; teologul era perfect conştient că „cei al căror unic suport este conştiinţa lor nu pot înţelege niciodată că o conştiinţă vinovată poate fi mai puternică şi mai sănătoasă decât una amăgită.”

La originea acţiunilor sale a stat sentimentul datoriei, dar nu în sens rigid, fiindcă „cei care se limitează la datorie nu se aventurează într-o acţiune liberă bazată numai pe propria lor responsabilitate, singura acţiune care poate pătrunde până în inima răului pentru a-l birui”. În ultimă instanţă, Bonhoeffer este creştinul care păşeşte în lume în mod liber şi care „preţuieşte valoarea acţiunii necesare mai mult decât a-şi păstra nepătate conştiinţa şi reputaţia”. După cum avertiza el însuşi, adoptarea acestui ultim curs constituie adesea materia primă pentru tragedie. Într-adevăr, văzut din exterior, Bonhoeffer poate părea un Don Quijote, o figură tristă în idealismul ei şi tragică prin sfârşitul de care a avut parte. Nu trebuie uitat însă că, alegând calea rezistenţei, Bonhoeffer şi-a asumat vina personală, vina Bisericii şi a societăţii din care făcea parte, conştient toată vremea că în final stă înaintea „poruncilor, judecăţii şi îndurării lui Dumnezeu care purced zilnic din gura lui Dumnezeu”.


Am reuşit în sfârşit să fac ultimele retuşuri la un articol pe care îl am în lucru de multă vreme. Este vorba de

Pastorul luteran Dietrich Bonhoeffer,

martir al rezistenţei antinaziste în Germania lui Hitler

Textul a fost prezentat la Sighet şi urmează să fie publicat în volumul cu actele simpozionului. Un fragment mai amplu a fost publicat deja în revista Oglindanet (AICI).

Articolul meu a crescut şi descrescut ca pânza Penelopei (l-am tot scris şi rescris până m-am săturat), dar în final l-am stabilizat, aducându-l la 15.000 de cuvinte (cca 35 pagini). Am cam sărit peste cal, dar cred că excesul meu de zel academic nu are cum să prindă rău, fiindcă în româneşte nu prea avem texte despre Bonhoeffer.

Voi publica pe blog secţiunea finală a studiului meu („Epilog”), în trei postări despovărate de notele de subsol. Studiul integral îl veţi putea citi de îndată ce se publică volumul la editarea căruia trudim luna asta eu şi Cristian Bădiliţă. Sperăm să iasă în septembrie. Voi reveni cu amănunte pe blog.

***

Istoria familiei lui Bonhoeffer, valorile şi etosul moştenite de el, educaţia academică de prim rang, ancorarea puternică în mesajul Scripturii, vizitele întreprinse (în Europa şi peste Atlantic), contactele şi discuţiile cu cei mai mari teologi ai vremii i-au format o viziune largă despre Biserică şi prezenţa creştinilor în arena publică. Pentru oricine îl citeşte pe Bonhoeffer în paralel cu scrierile contemporanilor lui devine evident că viziunea lui despre Biserică şi relaţia ei cu Statul a depăşit cu mult orizontul coreligionarilor săi (teologi sau nu).

Dacă putem recunoaşte fără probleme că teologia sa îl plasează înaintea veacului său în câteva privinţe, ce-am putea spune despre moartea lui, în condiţiile în care unele cercuri teologice şi bisericeşti (mai ales cele predispuse să transforme Romani 13 într-un căluş aplicat creştinilor confruntaţi cu regimuri totalitare) au reticenţe în a vorbi despre Bonhoeffer ca martir?

Neîndoios, legăturile lui cu cercul conspiratorilor din Abwehr şi încuviinţarea pe care a dat-o unui proiect (neizbutit) de asasinat politic îi pun serios în umbră reputaţia. Anumite ramuri ale protestantismului (de ex., calvinismul francez) au promovat o teologie politică ce îndeamnă la rezistenţă împotriva tiraniei şi justifică tiranicidul, de aceea ne putem întreba dacă nu cumva Bonhoeffer se află în prelungirea acestui fir teologic. Ştim însă că fundalul religios al lui Bonhoeffer a fost unul luteran şi că teologii luterani nu au articulat principii ale rezistenţei faţă de puterea laică (dimpotrivă, au fundamentat-o!), deci trebuie să răspundem negativ la întrebarea de mai sus.

Nu putem însă ocoli miezul problemei: în ce măsură mai poate fi Bonhoeffer considerat un martir, având în vedere dimensiunea politică foarte evidentă a acţiunilor sale de rezistenţă? Nu recunoaşte el însuşi în eseul „După zece ani” (Crăciun 1942), adresat prietenilor săi (Bethge, Dohnanyi şi Oster) aporiile etice în care i-a adus implicarea în Rezistenţă? „Am fost martori tăcuţi ai nelegiuirii. Am devenit şireţi şi am învăţat arta prefăcătoriei şi a vorbelor echivoce. […] Conflicte insuportabile ne-au sleit sau chiar ne-au făcut să fim cinici. Mai suntem oare de vreun folos?” Şi oare poezia „Voci în noapte”, scrisă în perioada detenţiei, nu dă glas (în mod liric, e drept) unui sentiment de vinovăţie pe care nu l-ar fi putut mărturisi deschis prin scrisori? Dacă însuşi Bonhoeffer recunoştea ambiguităţile morale ale deciziei sale de a subscrie şi participa (fie şi numai de pe margine, ca spectator) la o conspiraţie politico-militară care presupunea în mod necesar tiranicidul, cum am putea oare să-l considerăm un martir?

(Va urma)