Am terminat și Epistola către Evrei. Argument foarte meșteșugit, teologie subtilă, retorică fasonată. O combinație bună de „polemică” și „pastorală”.

Evrei nu mi se pare „pătimașă” (ca epistolele lui Pavel). Nu vezi pathos arzător, revărsări emoționale, clocot. Nu găsești ironie, satiră, apel la propria experiență, afirmarea propriei autorități. Autorul este mai detașat și mai cerebral, dar are o capacitate extraordinară de a zugrăvi o frescă istorică emoționantă în Evrei 11.

Ca să poți înțelege tabloul, trebuie să știi un pic de istorie intertestamentară, altfel ratezi elemente importante.

De pildă, cei care au refuzat să primească „izbăvirea” și care au fost „torturați” sunt martirii din 2 Macabei 6-7. Un element de legătură între Evrei și Macabei este folosirea verbului tympanizo (a trage pe roată, instrument de tortură circular pe care era întins condamnatul). Instrumentul (tympanon) este pomenit în 2 Macabei 6:19, 28.

Mai jos pasajul de final din Evrei 11.

***

Și câte aș mai putea zice, însă nu mi-ar ajunge vremea, dacă aș vrea să povestesc despre Ghedeon, Barac, Samson, Iefta, David, Samuel și profeți! Prin credință au biruit împărății, au făcut dreptate, au dobândit făgăduințe, au închis gurile leilor, au stins puterea focului, au scăpat de ascuțișul sabiei, s-au vindecat de boală, au fost viteji în luptă, au pus pe fugă oștirile străine. Femeile i-au primit înapoi pe cei care muriseră și care au înviat; unii, ca să dobândească o înviere mai bună, n-au vrut să primească izbăvirea și au fost torturația. Alții au suferit batjocuri și biciuiri, ori chiar lanțuri și temniță, au fost uciși cu pietre, tăiați în două cu fierăstrăul, au murit uciși de sabie, au pribegit îmbrăcați cu cojoace și în piei de capră, lipsiți, prigoniți, chinuiți – ei, de care lumea nu era vrednică – rătăcind prin pustietăți, în munți, prin peșteri și prin crăpăturile pământului. Toți aceștia, deși au primit o bună mărturie pentru credința lor, n-au primit ce le fusese făgăduit, căci Dumnezeu avea în vedere ceva mai bun pentru noi, ca să n-ajungă ei la desăvârșire fără noi.

 a11:35 Aluzie la martirajul celor descriși în 2 Macabei 6-7.


Primele două părți ale acestei postări AICI și AICI.

(3) O teologie a martirajului incomplet racordată la realitatea istorică

O altă cauză care contribuie la aversiunea noastră față de catolicism și de papă este racordarea incompletă la realitate a teologiei noastre despre martiraj. Urmăriți poemele și predicile care vorbesc despre martiri. Se vorbește despre Ștefan și despre martirii din primele trei secole creștine. Uneori se face pomenire și de perioada Reformei. Dar nu veți găsi niciodată nimic despre decretul din 7 martie 1526, prin care magistrații din Zürich, oraș care ratificase oficial reforma lui Zwingli, le puneau în vedere „sectanților” anabaptiști că cei care săvârșesc al doilea botez vor fi executați prin înecare! Decretul a fost aplicat la scurtă vreme: umanistul Felix Mantz a fost prima victimă a persecuției aprige declanșate în orașul lui Zwingli. Pe 5 ianuarie 1527, Mantz a fost legat la mâini și la picioare și aruncat în apa rece a râului Limmat. De ce oare nu ne „amintim” nimic de persecuțiile intraprotestante? Răspunsul este simplu: fiindcă imaginarul nostru este dominat de o singură imagine, de factură dostoievskiană: Marele Inchizitor!

Celălalt tom al Actelor martirilor evanghelici, nescris deocamdată, cuprinde faptele viitorilor mucenici. În mod straniu, nu ne tulbură câtuși de puțin întrebarea: dacă statul comunist în care am trăit o jumătate de veac a fost un Antihrist sui generis, unde sunt martirii care s-au luptat cu el până la sânge? De ce trebuie să ne căutăm martirii în primele veacuri și în perioada interbelică ori să considerăm că ei se vor ivi cu miile și cu zecile de mii într-un viitor incert, în urma încleștării cu Antihristul catolic?

Îmi vine în minte inevitabil exemplul bunicii unui bun amic. Toată viața ei, „bunița” (cum este cunoscută în nenumăratele povești pe care le-au auzit despre ea) a tiranizat-o cumplit pe singura ei noră, apelând în mod constant la o variată gamă de tertipuri și înșelăciuni. „Bunița” putea minți cu o dexteritate care devenise, în virtutea obișnuinței, a doua natură. Analizând această tristă prestație, orice credincios onest cu el însuși și-ar fi pus problema destinului veșnic al „buniței” nărăvite în falsuri și prefăcătorii. Numai că „bunița”, departe de a bănui câtuși de puțin că își periclitează mântuirea prin salba de minciuni pe care înșira contenit „mărgărite”, se închipuia înzestrată cu măreață vocație mucenicească; versul favorit din cântarea ei de suflet spune astfel: „Și noi vom proslăvi pe Domnul cu viața sfântă de martir”. Să fi presupus oare, asemenea multor creștini din primele secole, că păcatele grele și repetate, săvârșite după botezul în apă, se spală numai cu botezul sângelui?

Pare-mi că asemenea „buniței” amicului meu suntem și noi. Am conviețuit, vreme de cincizeci de ani, cu Antihristul comunist, dar avem încrederea nezdruncinată că, la urmă de tot, ce n-am făcut în relația cu regimul totalitar ateu vom face în lupa cu Antihristul catolic, sfârșind pe răbojul cu martiri și mărturisitori.

La finalul acestei postări, încă o constatare: ecumenismul din mediul evanghelic seamănă perfect cu girafa care îi smulgea țăranului perplex al lui Preda o singură declarație de uimire: „Acest animal nu există!”

După știința mea, nicio confesiunea evanghelică din România nu este implicată în dialog ecumenic cu Biserica Romei, cu Biserica Ortodoxă, cu evreii ori cu musulmanii, de pe aceste meleaguri ori de aiurea. Nicio confesiune română evanghelică nu are reprezentanți în Consiliul Mondial al Bisericilor. Penticostalii români, de exemplu, nu au reprezentanți nici măcar în Pentecostal World Fellowship (http://pentecostalworldfellowship.org/member-organizations/), necum la Geneva!

Și atunci mă întreb: cum a ajuns himerica girafă a ecumenismului să populeze într-un număr atât de mare imaginarul nostru teologic? Unde există, în carne și oase, în statistici și documente publice, mult clamatul ecumenism de care se face vorbire, pe tonuri isterice, în blogosfera românească?

Există cu adevărat, pe hornul evanghelic, un drob de sare ecumenist care stă să ne pice în cap, sau este el nălucirea unor spirite „entuziaste”, prinse în plasa propriilor lor speculații și sofisme?


Ştirile despre violenţele împotriva creştinilor nu contenesc. India, Iranul şi Irakul sunt cap de afiş. Detalii AICI!

Rugaţi-vă pentru creştinii care plătesc cu viaţa pentru credinţa lor în Hristos. Comunismul a căzut în aproape întreaga lume. Un alt mostru, mai teribil, i-a luat între timp locul.


Despre episodul de la Marea Tiberiadei am scris într-o altă postare. De trei ori s-a lepădat Petru. De trei ori i se cere acum să-şi mărturisească iubirea. „Mă iubeşti mai mult decât ceilalţi?” Întrebarea pe care i-o adresează Isus ar putea fi citită şi altfel: „Susţii în continuare că mă iubeşti mai mult decât ceilalţi?”

Deşi unii comentatori supralicitează distincţia dintre verbele phileo si agapao, folosite in dialogul dintre Isus şi Petru, ea este nesemnificativă, fiindcă Sf. Ioan le foloseşte practic interschimbabil.

În locul unui declaraţii năvalnice, un răspuns timid: „Da, Doamne, tu ştii că te iubesc.” Când ştim că suntem failibili şi că ne-am trădat promisiunile (Eu îmi voi da viaţa pentru tine…) nu ne mai putem sprijini declaraţia pe nimic credibil. Nu ne mai rămâne decât să facem un ultim apel smerit la cunoaşterea Celui care ne ştie mai bine decât ne cunoaştem noi înşine.

Cu doar câteva zile înainte, Mântuitorul cunoscuse adâncimea iubirii lui Petru şi i-o revelase şi lui. Acum celui lepădat i se dă ocazia să-şi proclame din nou iubirea. În inima Apostolului, focul iubirii creşte vulcanic (Când a auzit că Domnul este pe mal, Petru a coborât în grabă din corabie, venindu-i în întâmpinare), dar teama de eşec îl face să pună frâu declaraţiilor pripite. Ştii că te iubesc. Ştii că te-am iubit, chiar dacă în practică am eşuat. Iubesc! Ajută lipsei mele de iubire!

Fiecare proclamare a iubirii atrage după sine încredinţarea repetată a mandatului de slujitor. Dacă mă iubeşti, vei avea grijă de turma mea. Când întrebarea lui Isus persistă, ea devine dureroasă, fiindcă străbate toate cotloanele sufletului până acolo unde nimic nu mai poate fi ascuns. În faţa întrebării sfredelitoare a lui Isus, Petru se pleacă smerit. „Tu toate le ştii.” Acceptarea că Isus ştie totul echivalează cu o cedare a suveranităţii sale, a dreptului de a-şi mai conduce singur viaţa. Ce ai putea să-i spui Celui ce ştie totul? Ce ai putea să-i arăţi Celui ce vede totul?

Dialogul dintre Isus şi Petru este un exerciţiu de transparenţă în care ar trebui să ne angajăm cu toţii din când în când. Când nu mai avem nimic de ascuns în relaţia cu Isus, putem să stăm în sfârşit liberi în faţa lui, chiar dacă amintirea neputinţelor noastre încă ne doare.

Întâlnirea finală dintre Isus şi Petru este întâlnirea celui din urmă cu Adevărul necruţător. Dar nu cu acel adevăr de care ai vrea să fugi (Doamne, pleacă de la mine, căci sunt un om păcătos), ci cu acel adevăr dureros pe care îl iubeşti pentru că îţi guvernează viaţa şi te atrage mereu către el, chiar şi când l-ai lepădat vremelnic în chip ruşinos. Abia atunci Adevărul devine Suveran – acea realitate care ia sub autoritatea ei întreaga persoană umană.

Acest ultim adevăr, suveran, i se revelează lui Petru în cuvintele: „Când erai mai tânăr, singur te încingeai şi mergeai unde voiai…” Vremea independenţei lui Petru a fost vremea tinereţii lui, a impetuozităţii şi iniţiativelor în nume propriu. Va veni însă şi o vreme a neputinţei, când va realiza că nu este stăpân peste propriul destin. Mâinile se vor întinde pentru a purta traversa crucii. Atunci Petru va merge „unde nu va voi”. Nu va dori martirajul, dar va avea parte de el, proslăvindu-l astfel pe Dumnezeu. Perspectiva care altădată îl paralizase va deveni acum o realitate glorioasă.

După ce i-a vorbit astfel, Isus i-a zis: „Vino după mine”. După cum spunea Dietrich Bonhoeffer într-o carte tulburătoare, întreaga viaţă a lui Petru stă între două chemări:

În trei rânduri îi aţine harul calea lui Petru, un singur har descoperit în trei moduri diferite; era harul care îi aparţinea lui Hristos, nu unul pe care ucenicul şi l-a atribuit singur. Era acelaşi har al lui Hristos care l-a făcut pe ucenic să lase totul de dragul uceniciei, care a produs în el acea mărturisire pe care lumea întreagă o va fi socotit blasfematoare, care l-a chemat pe Petru cel necredincios într-o ultimă părtăşie a martiriului şi astfel i-a iertat toate păcatele. În viaţa lui Petru, harul şi ucenicia sunt îngemănate indisolubil. El a primit harul care costă scump.