Continuare de AICI.

Dar oare, vor spune unii cititori, înseamnă că păcatul trebuie privit cu îngăduință sau acceptat doar fiindcă Isus ne spune să nu judecăm? Oare Apostolul Pavel nu ne învață că Biserica are autoritate de a judeca păcatul și de a pune în aplicare disciplina bisericească?

Ba da. În 1 Corinteni 5 apostolul Pavel le scrie corintenilor că trebuie să judece cazul de imoralitate grosolană pe care îl toleraseră în mijlocul lor. Dar trebuie spus că judecarea celui vinovat nu se face haotic. Decizia de condamnare este dată de o autoritate spirituală legitimă: de însuși Apostolul Pavel:

„Cât despre mine, măcar că n-am fost la voi cu trupul, dar fiind de faţă cu duhul, am şi judecat, ca şi când aş fi fost de faţă, pe cel ce a făcut o astfel de faptă (1 Cor. 5:3).”

Ceea ce urmează este pur și simplu aplicarea verdictului dat de Apostol. Biserica este mandatată să aplice sentința pe care apostolul o proclamă prin Duhul Sfânt.

Nu trebuie uitat însă că, în viziunea apostolului Pavel, sentința nu urmărește condamnarea ca un scop în sine, ci, pe de o parte, bunăstarea bisericii ca întreg și, pe de altă parte, însănătoșirea spirituală a celui păcătos. Pavel își exprimă speranța că incestuosul va fi mântuit la judecata lui Hristos.

Prin urmare, din 1 Corinteni desprindem următoarele: există o formă de judecată care este legitimă; judecata trebuie întreprinsă sub călăuzirea Duhului Sfânt; ea cade în sarcina conducerii bisericii și trebuie să urmărească nu nimicirea păcătosului, ci reabilitarea lui spirituală.

Altminteri, Apostolul Pavel le cere corintenilor să se abțină de la judecăți, după cum indică versetul următor:

„De aceea să nu judecaţi nimic înainte de vreme, până va veni Domnul, care va scoate la lumină lucrurile ascunse în întunerec, şi va descoperi gândurile inimilor. Atunci, fiecare îşi va căpăta lauda de la Dumnezeu (1 Cor. 4:5).”

Acest verset ne aduce iarăși la Predica de pe Munte, fiindcă ne prezintă motivele pentru care nu trebuie să-i judecăm pe frații noștri:

(1) Singurul în măsură să judece este Dumnezeu.

(2) Noi nu avem acces la inimile oamenilor și la motivațiile lor, de aceea ne putem înșela. Trebuie să ne abținem de la judecată și fiindcă înțelegerea noastră este parțială și supusă greșelii. Evaluările și sentințele noastre sunt marcate de slăbiciune și subiectivism. Fiindcă suntem părtinitori, verdictul nostru va fi invariabil strâmb.

2 „Căci cu ce judecată judecaţi, veţi fi judecaţi; şi cu ce măsură măsuraţi, vi se va măsura.

Acest verset ne oferă un motiv suplimentar pentru care să nu judecăm: standardul pe care îl aplicăm noi altor oameni ne va fi aplicat nouă de către Dumnezeu.

Există o pildă care ilustrează foarte bine această realitate: pilda robului nemilostiv, o povestire cu tâlc care ne privește pe fiecare dintre noi, fiindcă Dumnezeu ne-a iertat păcatele (care n-au fost puține și nici ușoare) și ne-a izbăvit de la moarte. Totuși noi înșine adesea refuzăm să iertăm pe frații noștri pentru greșeli mult mai mici pe care le-au săvârșit împotriva noastră.

Mesajul din Mat. 7:2 se regăsește, de altfel, sub o altă formă, în rugăciunea „Tatăl nostru”: „Și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm, greșiților noștri”. Tradus litera, textul spune: „Ne iartă nouă datoriile noastre, precum și noi iertăm datornicilor noștri”. E vorba tot de păcate, văzute ca datorii pe care le contractăm în relația cu Dumnezeu.

3 „De ce vezi tu paiul din ochiul fratelui tău, şi nu te uiţi cu băgare de seamă la bârna din ochiul tău?”

V. 3 ne prezintă un alt argument pentru care să nu judecăm. L-am anticipat deja când am vorbit despre învățătura lui Pavel cu privire la judecată.

Nu-l judeca pe fratele tău, fiindcă tu ești adesea mai vinovat decât el, dar nu-ți dai seama. Abține-te de la judecată, fiindcă nu ești în stare să vezi bine care este problema lui, darămite să o rezolvi!

Nu exagera cusururile lui și nu minimaliza păcatele tale, fiindcă sub privirea pătrunzătoare a lui Dumnezeu lucrurile stau tocmai invers: fariseul care se crede evlavios duhnește de îngâmfare, iar vameșul păcătos care nu îndrăznește să-și ridice privirea către Dumnezeu se întoarce acasă socotit drept.

(Va urma)


În tradiția bisericească timpurie fiecărei evanghelii i s-a repartizat o creatură, conform viziunii din Ezechiel 1:10

Să vedem cum au înțeles Părinții distribuția.

  Matei Marcu Luca Ioan
Irineu om vultur taur leu
Ieronim om leu taur vultur
Augustin leu om taur vultur

Petru Irineu, vezi Împotriva ereziilor (3.11.8).

Pentru Ieronim, vezi Prefața comentariului la Matei.

Pentru Augustin, vezi Armonia celor patru evanghelii (1.9).


Tatăl meu, un pasionat al „citirii comparate” a Scripturii, îmi atrage atenţia asupra următorului verset din diortosirea Bartolomeu Anania: „Mai lesne e să treacă o cămilă prin urechile acului decât să intre un bogat în Împărăţia lui Dumnezeu”.

Ei bine, da, aţi citit corect: „urechile”, nu „urechea”, fiindcă, de bună seamă, acul imaginat de diortositor nu este unul obişnuit, ci are mai multe urechi. Câte? Nu se poate şti.

Profit de semnalarea acestei erori ghiduşe a revizorului („furat” probabil de expresia românească „a scăpa ca prin urechile acului”, i.e. „a scăpa cu mare dificultate, a scăpa ca prin minune”), pentru trata nişte probleme de interpretare pe care le comportă versetul.

Cămilă sau odgon?

camila

Acum câteva zile un unchi venit în vizită m-a întrebat dacă nu cumva în acest verset e vorba de „camilă” (odgon, funie). L-am asigurat că în figura de stil folosită de Isus apare cămila (cel mai probabil dromaderul, nu cămila de Bactria, cu două cocoaşe, care trăieşte în stepele Asiei şi pe care a făcut-o nemuritoare Cinghiz Aitmatov în Legenda mancurtului din O zi mai lungă decât veacul).

Atunci de unde povestea cu „frânghia”, pe care am auzit-o și în copilărie? Ei bine, de la faptul că în câteva manuscrise ale NT (din cele peste 5.700) în loc de kamēlon (cămilă) apare scris kamilon, despre care unii comentatori au afirmat, fără niciun fel de dovadă, că ar însemna frânghie.

În perioada bizantină litera eta (din kamēlon) se pronunța deja ita. Așadar, un copist care transcria sub dictare ar fi putut scrie kamilon din greșeală.

Ipoteza conform căreia kamilon ar însemna „frânghie” nu are suport valid. Informația dintr-o scholie la Aristofan, Viespile (Ald κάμιλος (11) … (12) σχοινίον διὰ τοῦ ι.) este o speculație irelevantă, fiindcă acolo nu avem utilizarea termenului ca fapt de limbă, ci o glosă la expresia „fundul cămilei” (πρωκτὸν δὲ καμήλου).

Interpretul la poarta nouă

Mi-a fost dat să aud uneori şi că „urechea acului” ar fi fost o poartă în Ierusalim nu prea înaltă, prin care treceau de regulă oamenii. O cămilă ar fi putut trece prin ea numai cu chiu, cu vai, lepădând încărcătura şi aplecându-se. Nu ştiu dacă nu cumva unii comentatori pun cămila respectivă să îngenuncheze şi să treacă „pe brânci” pragul porţii „caudine”.

[Notă: Vagile mele intuiţii zoologice îmi spun că posibilitatea unei cămile de a merge „în genunchi” este cam tot atât de ridicată pe cât este posibilitatea de a trece printr-un ac de cusut obişnuit. Dar poate că cine a crescut mai multe cămile decât mine mă va contrazice.]

Interpretarea este ingenioasă şi are meritul că încearcă să atenueze ceea ce de fapt nu poate şi nu trebuie să fie atenuat. Cu precizarea că ingenioşii care o propun uită să menţioneze un detaliu important: arheologia nu susţine o asemenea interpretare. Dacă există o astfel de poartă în Ierusalim, ea este ulterioară epocii NT (datând cel mai probabil din Evul Mediu). Pe vremea când rostea Isus cuvintele din Matei 19:23 ea nu exista nici măcar ca idee.

Concluzie

N-are rost să „îndulcim” declaraţia lui Isus, care vorbeşte de ace de cusut şi de dromaderi în mărime naturală.

Ce vrea să spună Isus este că este absolut imposibil ca bogaţii să intre în Împărăţia lui Dumnezeu. Bogaţii sunt prea înşurubaţi în bogăţiile lor pentru a putea intra în Împărăţie. Naturalmente, ucenicii rămân cu gura căscată în faţa unei asemenea declaraţii tranşante. Drept răspuns, Isus spune că Dumnezeu poate realiza imposibilul. Intervenţia lui în viaţa bogaţilor poate schimba datele problemei. Altfel spus, Dumnezeu are ac şi de cojocul celor bogaţi!


Traducerea a două versete de la finalul Evangheliei după Matei mi-a stârnit multă vreme nedumeriri. Redau mai jos textul din Cornilescu:

Matei 10:41-42 41 Cine primeşte un prooroc, în numele unui prooroc, va primi răsplata unui prooroc; şi cine primeşte pe un om neprihănit, în numele unui om neprihănit, va primi răsplata unui om neprihănit. 42 Şi oricine va da de băut numai un pahar de apă rece unuia din aceşti micuţi, în numele unui ucenic, adevărat vă spun că nu-şi va pierde răsplata.

Pe scurt, care era problema? Din traducere, înţelegeam că Mântuitorul are în vedere 3 persoane: Un om care oferă găzduire unui proroc, pe baza recomandării unui alt proroc. Altfel spus, cel care primeşte găzduire vine în numele unei terţe persoane.

Când citeşti versetul şi consideri că ai de-a face cu un „triunghi”, te şi întrebi: dar dacă un om primeşte pe un proroc pur şi simplu (fără o recomandare prealabilă), oare nu mai are parte de răsplată? E nevoie de un „triunghi” pentru ca Dumnezeu s-o răsplătească pe gazdă? Răsplătirea nu se aplică şi în cazul unei relaţii de tip „segment de dreaptă”?

Ba da, se aplică. De fapt, textul chiar despre asta vorbeşte, fiindcă „în numele” nu înseamnă „pe baza recomandării” sau „din partea cuiva”, ci „în calitate de”.

Retradus corect, textul înseamnă: „Cine primeşte pe un proroc în calitatea lui de proroc, va primi răsplata unui proroc”. La fel ar trebui interpretate şi celelalte afirmaţii. Hristos spune de fapt că cel ce sprijină (prin ospitalitate) lucrarea unui proroc (sau a unui „neprihănit”, sau a unui ucenic umil) va avea parte de aceeaşi răsplată pe care o vor primi aceştia. Triunghiul Bermudelor cu ceaţa lui a dispărut, lăsând în urmă un segment de dreaptă suplu şi luminos.

Ce spune alte traduceri?

Traducerea catolică (2002) este aproape bună: „Cine primeşte un profet pentru că este profet va primi răsplata profetului, iar cine primeşte un drept pentru că este drept va primi răsplata celui drept”. Pentru corectitudine, aş fi introdus prepoziţia „pe” înainte de „profet” şi „drept”.

NTR păstrează „în numele”, dar dă o notă explicativă: „ca pe unul care este”.

Galaction traduce cam neromâneşte: „Cine primeşte proroc în nume de proroc plată de proroc va lua…”

Bartolomeu Anania nu foloseşte nici el articolul nehotărât când face referire la „profet”, dar descoperă că trebuie să-l introducă totuşi în partea a doua a versetului, ca să nu creeze confuziuni. Aşadar, avem mai întâi: „Cine primeşte profet în nume de profet…”, iar apoi „cel ce primeşte pe un drept în nume de drept…” Din cauza inconsecvenţelor (uite articolul, nu e articolul, uite prepoziţia, nu e prepoziţia) soluţia aleasă e de drept nulă. Încă nu ştiu niciun  alt creator de literatură care să se exprime în felul acesta. Ori poate diortositorul a considerat că e nepotrivit să faci textul biblic să sune prea natural în limba română.


Mereu am fost nedumerit de modul în care vorbeau predicatorii străini despre supliciul la care a fost supus Mântuitorul înainte de răstignire. Nu lipsea niciodată din prezentare acel cumplit bici roman (horribile flagellum), cu mâner scurt, cu mai multe curele prevăzute cu bucăţi de os sau de metal care sfâşiau fără milă pielea şi carnea condamnatului. Din traducerea lui D. Cornilescu nu ştiam decât de “bătaia cu nuiele”; exagerau oare predicatorii respectivi, transformându-şi discursurile în tot atâtea echivalente “vorbite” al peliculei The Passion of the Christ? Se apăsa astfel pedala sensibilităţii până la podea, din dorinţa de a le transmite vorbitorilor cât de cumplit a fost chinul lui Isus (şi cât de scump obţinută libertatea de vină şi de păcat)?

Originalul grecesc le dă totuşi dreptate. Termenul folosit în Mat. 26:27 (şi în Marcu 15:15) este fragelloō care înseamnă “a biciui (cu un flagellum)”. Relatările din Luca şi Ioan folosesc alte două verbe: paideuō (a pedepsi, a da o “lecţie”), respectiv mastigoō (a biciui).

P.S. În NT, gama verbelor greceşti referitoare la “bătaie” şi “pedeapsă” este destul de mare. De multe ori însă Cornilescu foloseşte în traducere verbul “a bate cu nuiele”, deşi, strict vorbind, acest echivalent este valabil numai pentru rhabdizō (folosit în Fapte 16:22 şi 2 Cor. 11:25).