Să fie cafeaua cea care ajută la menținerea unei bune memorii?

Să fie cafeaua cea care ajută la menținerea unei bune memorii? (N.B. Fotografia a fost făcută cu un telefon, deci nu trebuie judecată prea aspru).

La cei 96 de ani, N. Djuvara nu și-a pierdut umorul. Le pune în vedere cititorilor să nu-l fotografieze până nu și-a aranjat ținuta și părul. :)

La cei 96 de ani, N. Djuvara nu și-a pierdut umorul. Le pune în vedere cititorilor să nu-l fotografieze până nu și-a aranjat ținuta și părul. 🙂

L-am văzut astăzi pe Neagu Djuvara la Librăria Humanitas de pe Elisabeta. Venise la o întâlnire cu cititorii, iar eu mă aflam în trecere să iau niște cărți.

La cei 96 de ani, e încă plin de vervă, coerent și cu o memorie foarte bună. Pornind de la „superstiția” lui, cum că va fi dat uitării după moarte, fiindcă succesul din timpul vieții înseamnă căderea ulterioară în uitare (cazul lui Victor Hugo), s-a apucat să ne povestească despre poezia Booz endormi, pe care declară că o poate recita și acum pe de rost fără greșeală. Puțin a lipsit să nu facă proba, mai ales că se testase recent și încă o știe. Ce ai învățat în copilărie nu se mai șterge. Pesemne n-a mai apucat să recite și fiindcă l-au șocat unghiile vopsite în verde ale unei dudui (angajată a librăriei) care gravita prin preajmă. După ce a pus-o la punct pe duduie, evidențiind caracterul nenatural al unui astfel de „machiaj”, l-au asaltat alți amatori de autografe, cu efectul că „Booz” a adormit cu totul.

L-am pomenit pe Djuvara fiindcă nu tare de mult s-a întâmplat să ascult o predică ținută de un slujitor de 86 de ani. Are o tolbă mare de întâmplări și povești, dar tempus, edax rerum, i-a făcut praf coerența și memoria de scurtă durată. Rezultatul este că vorbitorul se repetă de o manieră supărătoare, iar ceea ce ar trebui să fie o delectare pentru ascultători devine un chin. Când predicatorul, oricât de interesante ar fi experiențele pe care le povestește, se învârte fără încetare în jurul cozii și pomenește de zece ori (fără exagerare!) aceleași detalii dintr-un episod pe care l-a trăit, ce arme ai, ca simplu ascultător pironit pe bancă?

Nu știu ce secret are Neagu Djuvara pentru a-și păstra coerența. O fi „genele” bune? Stilul de viață sănătos? Dieta frugală? Exercițiul intelectual permanent? Harul lui Dumnezeu, pur și simplu? Nu știu, dar dacă voi ajunge vârsta asta, sper să-mi păstrez măcar luciditatea necesară pentru a realiza când trebuie să mă retrag demn din spațiul public.

Dă-ne, Doamne, înțelepciunea de a ști că uneori un pas înapoi este de fapt soluția pentru a ne păstra în perimetrul decenței și al normalității. Nimic nu e mai jalnic decât o memorie care începe să se destrame și ale cărei franjurile și firele dezlânate încep să se vadă în public.

P.S. De înțelepciune (și curaj!) au nevoie în egală măsură și cei care oferă cu larghețe amvonul unor vorbitori a căror memorie e grav măcinată de trecerea timpului.


Amintiri

Întâlnirea de 10 ani e prin excelenţă o şezătoare de amintiri. Dacă mai era nevoie, am fost intrigat din cale-afară să descopăr cât de selectivă este memoria omenească. În mod straniu, din amintirea primei zile de liceu n-a mai rămas nimic. În schimb, memoria dirigintei despre respectiva zi părea proaspătă. Alţi colegi îşi aduceau aminte, nu fără oarecare maliţie, de „puloverul lui C., care avea ca model un cal”. Dar, în definitiv, pe atunci toţi eram îmbrăcaţi simplu, spre sărăcăcios.

Nu-mi mai aduceam aminte aproape deloc nici momentul în care colegii, la pauză, au dat cu spray lacrimogen în clasă, motiv pentru care ora următoare s-a ţinut cam greu (în principal fiindcă profesorul avea dificultăţi în a-şi controla reflexele lacrimale…).

De departe, cel mai neliniştitor fapt este că nu ne puteam aminti (nici eu, nici ceilalţi colegi, nici măcar diriginta) figura profesoarei de fizică din clasa a XII-a. Doamna Baraboi, care a avut această onoare, a fost îngropată definitiv sub faldurile istoriei. Am auzit că se poate şi mai rău. M.D. îmi povestea cândva că un prieten al lui din Africa nu-şi mai poate aminti figura tatălui său, fiindcă în copilărie, conform normelor culturale, nu avea voie să-şi privească tatăl în faţă, iar tatăl său murise când el era încă tânăr.

Interesant este şi cum te-au reţinut colegii în liceu. G. mi-a spus că îşi aducea aminte de mine că obişnuiam să citesc în timpul unor ore. Pesemne că era vorba doar de materiile irelevante pentru filologi. N-am apucat să mă simt prea jenat de comportamentul meu, că mi-a şi mulţumit pentru acest lucru pe care l-a învăţat de la mine, fiindcă uneori la serviciu îşi umple timpii morţi citind.