Am fost nevoit astăzi să mă uit peste textul grec din 2 Cor. 5:1-10. O argumentaţie complexă, o ţesătură teologică şi retorică foarte densă care ne prezintă gândirea lui Pavel cu privire la trecerea din această viaţă în cea veşnică. Apostolul pune în valoare mai multe metafore:

1)      metafora locuinţei (cort pământesc fragil vs. locuinţă cerească veşnică, nezidită de mâini omeneşti

2)      metafora îmbrăcării / dezbrăcării

3)      metafora spaţiului (acasă vs. pribegie sau aproape vs. departe).

Argumentaţia (de)curge după cum urmează:

v. 1. Trăim într-un „cort” care în cele din urmă se va desface („din toate încheieturile”), dar ştim că avem o locuinţă veşnică în ceruri. O locuinţă veşnică, nezidită de mâini omeneşti (care nu riscă să se surpe, asemenea cortului pământesc). Evident, apostolul contrastează trupul omenesc cu trupul ceresc pregătit de Dumnezeu.

v. 2 Gemem în starea actuală (în trupul pieritor), dorindu-ne intens să fim îmbrăcaţi pe deasupra cu noua locuinţă (cerească).

v. 4 Pavel sugerează că el însuşi ar vrea să aibă parte de noua experienţă fără a mai trece prin moarte, adică fără a mai fi dezbrăcat de trupul pământesc. Şi-ar dori ca îmbrăcarea cu noua locuinţă să aibă loc direct, astfel încât ceea ce este muritor să fie înghiţit de viaţă (trupul pieritor să fie învăluit în slavă).

v. 5 De fapt, Dumnezeu chiar pentru asta ne-a pregătit: pentru viaţă. În acest scop, ne-a dat un „acont”, o primă garanţie că vom avea parte de viaţă. Această garanţie este Duhul Sfânt (de viaţă făcătorul!).

v. 6 Prezenţa Duhului în noi ne dă curaj în orice moment. Ne dă îndrăzneală chiar dacă ştim că suntem „departe” de Domnul câtă vreme „acasă” al nostru este trupul. Cu alte cuvinte, deocamdată „acasă” = „a fi în trupul pieritor”; suntem „departe” de Domnul (nu spiritual, ci spaţial), dar faptul de a fi „în pribegie” nu ne descurajează.

v. 7 (Paranteză explicativă: nu suntem descurajaţi, chiar aflaţi „în străinătăţuri”, fiindcă umblăm prin credinţă, nu prin vedere. Dacă am umbla prin vedere, am ajunge să fim deprimaţi că „this ole house” a început să scârţâie din toate balamalele).

v. 8 Pavel reia firul: Suntem plini de curaj, dar recunoaştem că, puşi să alegem, ne-ar plăcea să lăsăm în urmă trupul şi să ne ducem „acasă” la Domnul.

v. 9 Această dorinţă de a ne muta în adevărata noastră patrie ne facem să ne străduim să fim plăcuţi lui Dumnezeu. De fapt, indiferent unde am fi („acasă” la Domnul sau „în pribegie” în trup), ne străduim să fim pe placul Domnului.

v. 10 Urmează o justificare mai temeinică a strădaniei de a fi plăcut Domnului: toţi vom trece pe la scaunul de judecată al lui Hristos, ca să primim ceea ce ni se cuvine, în acord cu faptele noastre (unele fapte vor fi considerate bune, iar altele vor fi trecute la „rebuturi”).

Nu mai am răgaz să comentez textul în sinteză. L-am expus verset cu verset, evitând însă problema dificilă din v. 3. 🙂

P.S. Studenţilor mei

Fac precizarea că verbele endemeo şi ekdemeo din acest pasaj sunt folosite absolut superb, într-un joc al nuanţelor pe care nici cel mai bun traducător nu va reuşi să-l redea vreodată în mod satisfăcător. Inevitabil, prin traducere se pierde ceva. De aceea, învăţaţi, învăţaţi, învăţaţi (limba greacă!) 🙂

În final, ca să ne păstrăm în tema tratată, o piesă de Southern gospel, în interpretarea cvartetului Cathedrals (mult iubit şi ascultat de mine în vremea juneţii). 🙂