staniloae

De câteva zile m-am apucat să sap la rădăcina motivelor care i-au făcut pe unii traducători ortodocşi să redea secvenţa „chilia ete” (o mie de ani) prin „mii de ani” (NT 1979, Biblia 1982-88 şi retipăririle ei, până de curând). Mă refer la cele 6 versete din Apocalipsa 20 unde apare „mileniul”, străvechiul măr al discordiei între teologi „a-”, „pre-” sau „postmilenişti”.

[Fac precizarea că, deşi penticostalii sunt, prin tradiţie, milenişti „puri şi duri”, înclin mai degrabă spre o concepţie amilenistă, fiindcă sunt de părere că literalismul aplicat Apocalipsei 20 creează probleme hermeneutice serioase.]

Cunoscut şi sub numele de hiliasm, milenismul (sau milenarismul) a fost monedă teologică intens circulată în primele veacuri. Ulterior a fost abandonată de Părinţii Bisericeşti, revenind în actualitate după Reformă.

Nu sunt un specialist în istoria doctrinelor, dar câte ceva am mai aflat cu această ocazie. M-am dus, bunăoară, la Dogmatica părintelui Stăniloae. Stupoare! În volumul 3 al lucrării sale teologul reuşeşte performanţa curioasă de a polemiza cu hiliasmul pe şase pagini, fără nicio referire la capitolul 20 din Apocalipsa ori la scriitorii bisericeşti care au adoptat această concepţie!

În privinţa scriitorilor bisericeşti timpurii, dogmaticianul face totuşi o excepţie şi menţionează într-o notă de subsol (via Althaus) că Irineu a fost hiliast. Un cititor neavizat al subcapitolului ar putea rămâne cu impresia că hiliasmul este o concepţie eminamente protestantă. Să exemplificăm:

„Sectele care o susţin nu se mulţumesc numai cu fericirea duhovnicească a vieţii spirituale, ci doresc cel puţin pentru un răstimp de o mie de ani, anterior aceleia, o fericire mai apropiată de cea posibilă în lume” (p. 391).

Vezi şi:

„Învăţătura aceasta n-a fost reluată numai de unele secte, ci şi de o serie de teologi protestanţi, ca de pildă de Coccejus, Bengel, Ottinger, Merken, I. Th. Beck, Auberlen, R. Rothe, Martensen, Hoffmann, Delitzsch, Frank etc.” (p. 391).

Cum oare este posibil să-ţi tratezi cititorii în asemenea manieră? Adică să pretinzi că hiliasmul este „al sectelor” (eventual şi al Sf. Irineu, într-o notă obscură) şi să refuzi atât o luptă dreaptă cu textul din Ap. 20, cât şi o trecere în revistă a mileniştilor timpurii? Această trunchiere a istoriei şi a datelor ei reale pur şi simplu mă uluieşte. Nu e prima dată când Dogmatica lui Stăniloae are acest efect „sideral” asupra neuronilor mei.

Trasând doar câteva repere, în linia interpretării literale (mileniste) a cap. 20 se înscriu Papias, Irineu, Iustin Martirul, Irineu, montaniştii (între care şi Tertullian, cu primele sale scrieri din perioada montanistă), Hippolit de Roma, Methodiu de Olimp, Victorin de Pettau, Lactanţiu, Nepos de Arsinoe, Augustin (în scrierile sale timpurii), Commodian.

Tabăra antimileniştilor este la fel de bine reprezentantă: Origen, Dionisus al Alexandriei, Tertullian (în ultimele sale scrieri), Ieronim, Eusebiu, Augustin (scrierile târzii), Ticonius, Oecumenius şi Andrei de Cezareea (sec. VI).

Două articole care ar putea fi citite cu folos pe tema hiliasmului sunt:

Brian E. Daley, „Chiliasm”, în Routledge Encyclopedia of Early Christianity, Routledge, 1999, p. 238-240.

J. Massyngbaerde Ford, „Millenium” în Anchor Bible Dictionary, vol. 4.


Încep să cred că Biblia sinodală 1982 (retipărită în 1988 ) este una dintre cele mai ideologizate versiuni  pe care le-am întâlnit vreodată. N-am cercetat-o sistematic, dar ce am descoperit, mai mult întâmplător, m-a făcut să mă crucesc.

Par exemple: expresia [ta] chilia ete (o mie de ani) care apare de 6 ori în Apoc. 20, este tradusă prin „mii de ani”. De ce? Fiindcă „o mie de ani” dă naşterea doctrinei mileniste, iar ortodoxia este amilenistă, deci în consecinţă şi textul biblic trebuie „ameliorat” şi „amilenizat”.

[Precizare: ca interpret al Scripturii, tind mai degrabă să fiu amilenist, dar consider că traducerea textului grec trebuie făcută totuşi prin „o mie”. Indiferent dacă suntem a-, pre- post- sau vehement antimilenişti, trebuie să respectăm originalul!]

Justificarea traducerii „mii de ani” e dată de pr. Ioan Mircea (revizor al NT 1979, preluat în Biblia 1982) în al său năstruşnic Dicţionar al Noului Testament (art. „Împărăţia de mii de ani”). Să-i dăm microfonul autorului, fiindcă „toată pasărea pe limba ei piere”:

„Ca să se traducă „o mie de ani” ar fi trebuit să fie sau subiectul la singular (to chilia etos) sau (en chilia etos)” [Notă: hen este scris en (cu spirit lin şi accent ascuţit!]

Am vagul sentiment că secvenţele propuse (to chilia etos sau hen chilia etos) sunt imposibile în greacă (am să verific!). În plus, există la Josephus, Antichităţi, 12.208, secvenţa ta chilia talanta (o mie de talanţi) care nu poate în niciun caz să fie tradusă cu „mii de talanţi”, fiindcă în context se precizează mai înainte (12.203) că e vorba de 1000.

Modul în care au procedat cei câţiva teologi care au revizuit NT 1979 (vezi pagina de jurnal a lui Bartolomeu Anania) îmi dă temei să cred că Biblia din 1982 este unică între toate traducerile europene făcute în sec. XX, prin gradul ei de ideologizare. Sigur, afirmaţia ar trebui să fie şi demonstrată. Deocamdată e o impresie. Cândva am să verific mai în amănunt lucrurile.

P.S. Bartolomeu Anania, în traducerea lui, dă o explicaţie amatoristă în nota de subsol de la Apocalipsa 20, favorizând „miile de ani”, dar foloseşte şi „o mie de ani” (de 2x din 6x). Nu prea înţeleg de ce să-i ameţim pe cititori în felul ăsta. Măcar Biblia 1982 e consecventă în ideologia ei.