Acum câteva zile un cititor al blogului s-a dat drept Laurenţiu Balcan, semnând cu numele acestuia comentarii injurioase la adresa mea. Drept urmare, i-am suspendat respectivului toate intervenţiile de pe blogul meu. Cei care au bănuiala că bântuie şi pe blogurile lor acest personaj „malefic şi turbulent” pot să-mi scrie, ca să le furnizez informaţii suplimentare. E o măsură de igienă blogheristică elementară, mai ales că suntem în vremea gripei porcine. 🙂

Deviza mea ca blogger este: „Toleranţă zero pentru impostură şi minciună”.

Update: este vorba de IP-ul 213.233.88.164, de pseudonimele David sau Laurenţiu şi de următoarele adrese de email (fictive, din câte îmi dau seama): lacosteessential@yahoo.com, bratt_pit@yahoo.com, el_rammstein12@yahoo.com, el_rammst@yahoo.com, el_rammsteinq72@yahoo.com, el_rammstein12@yahoo.com

Sus-numitul atacă mai ales blogurile evanghelice, practicând un discurs cu accente naţionalist-ortodoxiste  care ar putea fi redus la: America = Marea Satană de unde vin toate relele, România = raiul pe pământ, dacă n-ar fi evanghelicii să-l strice.


Cineva apropiat mie dă în această perioadă examenul de bacalaureat şi ţine un jurnal „de bac”. M-am arătat interesat să public pe internet câte un „stop-cadru” care arată halul în care a ajuns bacalaureatul în România. De fapt, n-a „ajuns”. A redevenit ceea ce mai ştiam din Caragiale: un fel de impostură de proporţii naţionale. România trăieşte în minciună. Într-o minciună generalizată, cu picioare scurte, dar numeroase. Mai numeroase decât cele ale unui miriapod. De atâta trăit în minciună, am uitat de mult ce este normalitatea. Am uitat ce înseamnă să-ţi asumi ceea ce (nu) ştii şi să fii retribuit în mod drept. „Bacaloriatul” în România a devenit aşadar o însăilare de minciună şi de nedreptate. Pentru că nu poţi să o ai pe una fără cealaltă.

Dar să lăsăm jurnalul să vorbească. La început mai general, apoi cu scene din viaţa reală.

„Auzind poveştile despre bacalaureatul de anul trecut, m-am decis sa consemnez într-un jurnal experienţa examenului meu de bacalaureat.

M-am pornit la drum sigură pe mine, cu gândul de a nu copia şi de a trece cu brio examenul de admitere. Nu sunt întruchiparea dreptăţii pe pământ şi nici nu vreau să fiu mai catolică decât Papa, dar pentru mine bacalaureatul a fost, până în prezent, o înlănţuire de scene penibile, presărate cu nesimţire şi, uneori, cu lichelism. Am întâlnit la tot pasul oameni fără scrupule, tineri care îşi „jefuiesc” părinţii pentru a plăti bacalaureatul şi părinţi care merg la mănăstiri invocând prezenţa divină în acest examen, deşi au clar în intenţie să ofere mită comisiei, pentru a-şi ajuta odraslele. Am auzit vorbindu-se de sume considerabile şi am văzut colegi deştepţi purtaţi de spiritul de turmă.

Au trecut două probe orale, la care am reuşit să obţin nota 10. Urmează probele scrise.

Dacă început eram ferm convinsă de faptul ca nu voi copia, dar acuma mă îndoiesc şi mă lupt cu mine… Mă încurajează prietenii, cunoscuţii: „Ia băi şi fă ceva fiţuici, dacă îţi cade ceva ce nu ştii…?” Am încercat sa le spun că bacul nu contează pentru mine, că oricum nu sunt un elev de nota 10 şi că la facultate voi intra în urma unui examen de admitere, dar simt reproş nemărturisit în privirile lor. Aşa că refuz să mai discut. Nu ştiu ce o sa fac la probele scrise. Să „mă risc” şi să ajung să scriu nişte eseuri puerile, când toţi colegii mei folosesc cărţi cu rezolvări savante? Să îmi asum notele sau să îmi cumpăr cu 20 RON dreptul de a folosi materiale informative? Oare ministrul învăţământului ce face? Dacă face…”

(Va urma)