Stă în firea oamenilor să-şi afirme identitatea prin recurs la ascendenţi cât mai glorioşi. Cine nu-i are, şi-i inventează. Dacă nu trebuie să-i inventeze, cu atât mai bine. Autenticitatea firului genealogic sporeşte o dată în plus mândria „sângelui albastru”.

La data când îi întâlneşte Mântuitorul, fariseii au deja o identitate proprie şi deci nu le mai trebuie o alta. Se consideră „descendenţii lui Avraam”, dar nu fac faptele lui Avraam şi nu au credinţa lui Avraam, care s-a bucurat că va vedea ziua lucrării lui Hristos şi a văzut-o.

Se consideră „ucenicii lui Moise” (în care şi-au pus nădejdea), dar tocmai Moise îi va acuza pentru necredinţa lor, fiindcă în Legea lui este scris despre Isus.

Oponenţii lui Hristos care se revendică de la Avraam şi Moise, trăiesc în minciună, căruia i-au devenit sclavi. Pentru a cunoaşte adevărul, trebuie devină ucenicii lui Isus. Dar nu vor să aibă parte de adevăr, fiindcă îl au ca tată pe Diavolul, tatăl minciunii, care vorbeşte potrivit cu natura lui.

Când Mântuitorul îi invită să devină ucenicii lui, promiţându-le libertatea, „iudeii” se oţărăsc: „Noi n-am fost robii nimănui”. Altminteri, le-ar plăcea să creadă în Isus, cu condiţia să nu li se spună prea multe adevăruri. Se pare însă că Isus nu e interesat atât de oameni care cred în El, cât de oameni dispuşi să devină ucenicii lui.

Când ne uităm în propria noastră ogradă (indiferent cum vrem s-o delimităm), observăm la lucru aceeaşi veche ispită a fabricării de genealogii spirituale ilustre. Exemplul cel mai la îndemână este cel al Sf. Andrei, revendicat pătimaş (dar neconvingător) de mari şi mici. Dacă îl avem pe Sf. Andrei la capătul liniei din care descindem, avem legitimitate. Nu suntem „fii ploii”, ci avem un pedigree ilustru.

Nu am un nume pentru acest „naţionalism” religios care ne bântuie, dar înclin să cred că suficienţa lui e menită să mascheze un anumit complex. Blufăm spiritualiceşte fiindcă simţim nevoia să compensăm. Dacă prestaţia personală e slabă, găseşte-ţi ascendenţi iluştri.

Pentru toţi practicanţii cacealmalelor identitare, întâlnirea cu Hristos este traumatică, fiindcă adevărul pe care îl aduce El spulberă minciunile pe care şi le spun oamenii despre ei înşişi. N-au fost scutiţi de această traumă nici „iudeii” de anţărţ, nu suntem nici noi.


Ochiul ca lampă

Făceam mai sus referire la un verset din Evanghelie care spune că ochiul omului este o lumină, o candelă pentru întregul trup. Când însă ochiul omului e afectat de rău, lumina candelei iese întunecată şi tot trupul trăieşte învăluit în beznă. E nevoie deci de lumina Celui ai cărui ochi sunt ca para focului. Numai că omul natural nu poate să privească în ochii Celui înviat fără să le simtă focul mistuitor.

Minotaurul din labirint

Prizonier în labirintul oglinzilor mincinoase, luminat de candele obscure, omul natural orbecăieşte fără o ţintă precisă. Fără să ştie, se află în căutarea propriului chip, fiindcă mai poartă întipărite în fiinţă amintiri ale unei vremi imemoriale când Părinţii lui ştiau cine sunt. Pentru omul din labirint, renunţarea la căutarea chipului pierdut echivalează în final cu o desfigurare. Nu cred că minotaurul s-a născut aşa. Cred că a devenit unul când a pierdut amintirea propriului chip şi a refuzat s-o mai caute. Nu e nimic mai trist decât să-ţi vezi chipul în oglindă şi apoi să te lepezi de el ca şi când niciodată nu l-ai fi cunoscut.

Rugul nestins

Strădaniile de a ne recupera chipurile sunt sortite eşecului dacă Dumnezeu nu ne taie calea, ca să ne ia faţa în mâini şi să ne silească să-L privim în ochi. Face asta nu ca să ne nimicească, ci ca să ne redea frumuseţea. Când îi contemplăm chipul, primim şi noi ceva din strălucirea care se vede pe chipul Lui.

Când ochiul de foc al lui Dumnezeu se opreşte asupra noastră, suntem ca Moise dinaintea rugului aprins: ne ascundem faţa, fiindcă ne temem să-l privim pe Dumnezeu.  Şi tot ca Moise odinioară, suntem chemaţi pe nume, ca să ştim că drumul spre rug n-a fost o rătăcire.


Muntele schimbării la faţă

Drumul către Dumnezeu (şi către propriul chip) nu se opreşte aici. Nu putem rămâne blocaţi în acest gest reflex al ascunderii feţei din faţa ochiului de foc care este rugul aprins. Suntem chemaţi să urcăm pe munte, pe acel munte învăluit de foc şi negură, unde dreptatea lui Dumnezeu se revelează ca philanthropia (iubire de oameni), unde instrumentul de blestem şi ruşine se manifestă ca sursă de binecuvântare şi glorie.  Abia acolo, în lumina neapropiată ne vom vedea iarăşi feţele.