În ultimul număr din Cuvântul adevărului am descoperit un articol intitulat Botezul cu Duhul Sfânt, scris de pastor dr. Pavel-Riviş Tipei, care face referire în treacăt la Irineu şi la lucrarea sa Împotriva ereziilor. Fiindcă părintelui răsăritean (trăitor în Galia) i se atribuie nişte opinii care nu-l reprezintă, mă simt dator să vin cu nişte lămuriri.

Redau mai jos textul la care am obiecţii:

Irineu, în lucrarea intitulată „Împotriva ereziilor” spune că în secolul I î.Hr. se practică o „bolboroseală” de către unele popoare idolatre şi că în anul 172 d.Hr. a apărut secta montaniştilor, care a preluat practica denaturată a celor din vechime.

A fost sau n-a fost (Irineu antimontanist)?

1. În lucrarea sa Împotriva ereziilor Irineu nu-i menţionează niciodată pe montanişti cu numele, dar unii cercetători consideră că există două pasaje în care episcopul de Lyon critică voalat mişcarea întemeiată de Montanus.

O primă referinţă ar fi în Adv.haer, III.11.9. Deşi am citit-o şi răscitit-o, n-am înţeles ce e antimontanist în această secţiune.

Un fragment latinesc despre care se presupune că e antimontanist (G. N. Bonwetsch, Texte zur Geschichte des Montanismus, 1914)

Traducere:

Alţii, pentru a zădărnici darul Duhului care „în vremurile din urmă”, potrivit bunei plăceri a Tatălui, a fost „revărsat” peste neamul omenesc, nu admit acest fapt care se găseşte în Evanghelia după Ioan, în care Domnul a promis că va trimite pe Paraclet, ci resping simultan şi Evanghelia şi Duhul profetic. Cu adevărat, nefericiţi [sunt aceştia] care, nevrând să existe profeţi mincinoşi, resping darul profeţiei din Biserică; asemănători în această privinţă cu cei care, din cauza celor care vin [la biserică] în mod ipocrit se ţin departe de comuniunea cu fraţii. Se înţelege că aceştia nici pe Apostolul Pavel nu-l acceptă. Căci în epistola sa [întâia] către corinteni el a vorbit în amănunt despre darurile profetice şi cunoaşte bărbaţi şi femei care profeţesc în biserică. Astfel, păcătuind împotriva Duhului lui Dumnezeu, cad în păcatul care nu mai are iertare.

O altă posibilă aluzie la montanism ar fi în Adv.haer. IV.33, secţiune la începutul căreia Irineu critică deschis anumite grupări eretice (valentinieni, ebioniţi, docetişti). Este posibil (dar nu e sigur!) ca în IV.33.6-7 Irineu să-i critice pe montanişti.

Traduc (din engleză) textul respectiv:

6. [Omul duhovnicesc] va judeca şi pe profeţii mincinoşi care, fără să fi primit darul profeţiei de la Dumnezeu, şi care, fără a fi cuprinşi de frica lui Dumnezeu, ci fie din slavă deşartă sau urmărind vreun folos personal sau care acţionează în vreun alt fel sub influenţa unui duh rău, pretind că rostesc profeţii, deşi toată vremea mint împotriva lui Dumnezeu.

7. El va judeca şi pe cei care dau naştere schismelor, care sunt lipsiţi de dragostea lui Dumnezeu şi care caută folosul lor special, şi nu unitatea Bisericii; şi care din motive banale sau orice alte motive care le vin la îndemână, taie în bucăţi şi împart trupul mare şi glorios al lui Hristos şi cât le stă în putinţă îl nimicesc […]

Irineu, vorbirea în limbi şi profeţia

2. Contrar celor afirmate în articolul sus-citat, Irineu dă mărturie „anticesaţionistă” cu privire la practicarea vorbirii în limbi în a doua jumătate a sec. II! Textul relevant îl găsim în Adv.haer. V.6.1.

Dimpotrivă, Dumnezeu va fi slăvit întru creaţia mâinilor sale (in suo plasmate) atunci când o va conforma şi face asemănătoare Fiului Său. Căci prin mâinile Tatălui, adică prin Fiul şi Duhul Sfânt, omul [întreg], şi nu doar o parte a omului, a fost creat după asemănarea (similitudinem) lui Dumnezeu. Sufletul şi duhul pot fi parte din om, dar cu siguranţă nu sunt omul; căci omul desăvârşit constă în amestecul şi unirea sufletului care a primit Duhul Tatălui şi amestecul  cărnii (carni) care a fost modelată (plasamata) după chipul lui Dumnezeu. Din acest motive apostolul declară: „O înţelepciune vorbim între cei desăvârşiţi”, prin „desăvârşiţi” (perfectos) înţelegând pe aceia care au primit Duhul lui Dumnezeu şi care prin Duhul [lui Dumnezeu] vorbesc în toate limbile, aşa cum El Însuşi obişnuia să vorbească. În acelaşi fel, şi noi auzim de mulţi fraţi în Biserică, [fraţi] care au daruri profetice, care prin Duhul vorbesc tot felul de limbi, care aduc la lumină lucrurile ascunse ale oamenilor, pentru folosul [obştesc], şi care declară tainele lui Dumnezeu. Pe aceştia apostolul îi numeşte „duhovniceşti”, ei fiind duhovniceşti fiindcă trăiesc în comuniune cu Duhul, nu fiindcă au lepădat carnea şi au dat-o la o parte.

Fragmentul latinesc despre harisme se află în Sources chrétiennes, vol. 153, p. 74, de unde l-am preluat şi eu.

Quemadmodum et multos audimus fratres in Ecclesia prophetica habentes charismata, et per Spiritum universis linguis loquentes, et absconsa hominum in manifestum producentes ad utilitatem, et mysteria Dei enarrantes, quos et spiritales Apostolus vocat, secundum participationem Spiritus exsistentes spiritales.

Interesant este că acest citat este preluat şi de Eusebiu în Istoria bisericească (V.7.6).

καὶ ἐν ἑτέρῳ δὲ τόπῳ ὁ αὐτὸς γράφει·

καθὼς καὶ πολλῶν ἀκούομεν ἀδελφῶν ἐν τῇ ἐκκλησίᾳ προφητικὰ χαρίσματα ἐχόντων καὶ παντοδαπαῖς λαλούντων διὰ τοῦ πνεύματος γλώσσαις καὶ τὰ κρύφια τῶν ἀνθρώπων εἰς φανερὸν ἀγόντων ἐπὶ τῷ συμφέροντι καὶ τὰ μυστήρια τοῦ θεοῦ ἐκδιηγουμένων. ταῦτα καὶ περὶ τοῦ διαφορὰς χαρισμάτων μέχρι καὶ τῶν δηλουμένων χρόνων παρὰ τοῖς ἀξίοις διαμεῖναι.


Sursa foto: http://jaroslavpelikan.blogspot.com/

Montanismul a făcut obiectul unei conferinţe susţinute de conf. univ. dr. Marius Cruceru pe 29 ian a.c. la Biserica „Providenţa” din Oradea”. Îmi imaginez că subiectul a fost ales şi pentru a vedea dacă putem trage învăţături (de minte?) din istoria Bisericii, mai ales că harismele au fost, în ultima parte a anului 2010, subiect de dezbatere în mediul evanghelic.

Dornic să-mi reîmprospătez perspectiva asupra montanismului, am lecturat materialele care mi-au fost mai la îndemână. Între ele, şi secţiunea despre acest subiect, din Tradiţia creştină a lui J. Pelikan.

Secţiunea „Noua Profeţie” (vol. 1, p. 117–127) începe după cum urmează:

„Una dintre primele schisme sau erezii din sânul Bisericii creştine a fost cea iniţiată de Montanus, un preot frigian care a trăit pe la mijlocul secolului al II-lea.”

Dacă înţeleg bine, Pelikan pune semnul egal între schismă şi erezie, ca şi când cele două ar fi interschimbabile. Nu sunt convins că cele două sunt unul şi acelaşi lucru.

În orice caz, citind secţiunea despre „Noua Profeţie” din Tradiţia creştină a lui Pelikan, nu m-am putut lămuri în ce constă precis erezia acestei mişcări.

Pelikan însuşi pare să-şi deconstruiască afirmaţia deoarece

  • vorbeşte despre denaturări în afirmaţiile celor care au scris despre montanism
  • afirmă că principalul conţinut al acestor profeţii nu avea caracter doctrinar, ci etic
  • scrie că montanismul a cunoscut mai multe expresii, între care şi una moderată, reprezentată de Tertullian, a cărui teologie trinitară datorează mult locului acordat de montanişti Duhului Sfânt.

În încheierea secţiunii Pelikan scrie (citez cu nişte mici corecturi traducerea Silvei Palade):

Istoria Bisericii n-a fost niciodată complet fără darurile spontane ale Duhului Sfânt, chiar şi atunci când autoritatea normelor apostolice era de necontestat. Prin trăirile pustnicilor şi călugărilor, ale misticilor şi văzătorilor, precum şi prin religia subterană a multor credincioşi, erezia montanistă şi-a continuat oarecum existenţa în mod neoficial.

Paragraful pare să sugereze că „darurile spontane ale Duhului Sfânt = erezie montanistă”. 🙂


Wesley poate fi considerat  în mod lejer „bunicul penticostalismului”. Mişcările „Holiness” derivate din metodism ar fi „părinţii” de drept ai penticostalismului.

Citind în ultima vreme pe tema rădăcinilor penticostalismului, am dat peste o informaţie interesantă: concepţia lui Wesley despre Montanus. Redau în traducere fraza cea mai importantă: „Montanus n-a fost numai un om cu adevărat bun, ci unul dintre cei mai buni oameni de pe pământ, din vremea aceea”.

Despre montanism a vorbit recent Dr. Marius Cruceru la simpozionul ţinut la Biserica Providenţa din Oradea. Sunt curios asupra perspectivei pe care a adoptat-o în referat, fiindcă, dacă semnalele care ajung la mine sunt corecte, montanismul este în curs de reevaluare în ultimele decenii. Ceea ce nu prea se spune în istoriografia ortodoxă, de pildă, este că matroana Perpetua şi sclava ei Felicitas, martirizate în mod barbar la Cartagina (c. 203), aparţineau mişcării montaniste. Vezi monografia The New Prophecy & „New Visions”: Evidence of Montanism in the Passion of Perpetua And Felicitas (Patristic Monograph Series)

Şi acum textul lui Wesley.

THE REAL CHARACTER OF MONTANUS

There is great variety of opinions, says a late eminent historian, about the time when Montanus first appeared to work signs and miracles; either by the operation of God, as the historian supposes, or by that of the devil transformed; and that in such a manner as nobody was able to discern, because both his life and doctrine were holy and blameless. The time when it began to be doubted, concerning the spirit which operated in him, and moved him after an extraordinary manner, whether it were a good or an evil one, is very uncertain; but it seems to be between the years of Christ 150 and 170. However, so it was, that the sentiments of those sound in the faith, or the Christians in general, were much divided in their judgments.

Of all the ancients, none was more express than he in the mystery of the incarnation, or seemed more to honor the person of Christ, and extol his merits. All the ancient heretics erred greatly from the truth, as to this; but he was clear in this respect, preaching up repentance, and faith in the name of the Lord Jesus alone, as the; one Mediator between God and man. Neither is it denied that he was orthodox in the notion of the Church, as to Christian fellowship, rightly formed, according to the pattern delivered by Christ himself, and knit together by the bond of the Spirit, under Pastors and Officers of several orders, having a clear and certain mission from Him whom they represent; but he, under the character of a Prophet, as an order established in the Church, appeared (without bringing any new doctrine) for reviving what was decayed, and reforming what might be amiss; whereas others that had been judged heretics, were not only preachers of strange and monstrous opinions, but were utter enemies to all manner of discipline in the Church.

It seems, therefore, by the best information we can procure at this distance of time, that Montanus was not only a truly good man, but one of the best men then upon earth; and that his real crime was, the severely reproving those who professed themselves Christians, while they neither had the mind that was in Christ, nor walked as Christ walked; but were conformable both in their temper and practice to the present evil world.

J. Wesley, The Works of John Wesley: Addresses, Essays, and Letters, Albany, OR Ages Software