Astăzi a fost ultima mea zi de lucru la INTF. Am reuşit să termin numai bine indexarea celui de-al patrulea manuscris care mi-a fost repartizat. Acum au mai rămas doar 5.696 manuscrise care au nevoie de scanare şi indexare! Glumesc, însă gluma e menită să pună oarecum în lumină cât de mult mai trebuie făcut încă în acest domeniu până să facem disponibile online toate manuscrisele NT.

În orice caz, această ultimă zi a fost un prilej de niţică sărbătoare. Martin, unul dintre angajaţi, ne-a propus, mie lui Klaus Wachtel şi lui Ulrich Schmid, să ieşim la o pizzerie italiană din apropiere. Când am revenit în sala de lucru si am început să-mi adun lucrurile, m-a cuprins o uşoară nostalgie. Nu ştiu dacă şi când voi reveni la Münster. Afară era însorit, dar copacii din piaţa catedralei dau semne că i-a atins deja spleen-ul de toamnă. Şi cred că nu sunt singurii în această situaţie.


Postez aici câteva fotografii de la colocviu (recepţia de deschidere, o fotografie din timpul unei sesiuni şi recepţia de încheiere). Pe ansamblu a fost o experienţă frumoasă şi interesantă, chiar dacă anumite lucruri discutate au trecut razant pe deasupra ochelarilor mei. Comentariile pentru fiecare fotografie dedesubt.

Holger Strutwolf, directorul INTF, ţine discursul inaugural, în Muzeul Bibliei, aflat în incinta INTF. Audienţa e diversă. Studenţi, cercetători, profesori, neveste de profesori, personal INTF.

Una dintre sesiunile de comunicări, la Stadthotel, Munster. „Bobor” destul de mult pentru evenimente de felul acesta.

„M-aş duce la primărie…” Ne-am dus şi noi, dar nu ca să cerem să ni se toarne asfalt, ci pentru mica festivitate de închidere. Parcă pentru a combate mitul românului întârziat, am fost al doilea sosit. Predecesorul meu era totuşi neamţ! Nu poţi să-i învingi chiar aşa lesne pe teren propriu! Al treilea a fost un sud-coreean. De la locul patru nu mai contează. („Modiştii” să se prefacă a nu băga de seamă că în fugă am schimbat pantofii, uitând de cureaua maro! Deh, nu poţi să fii şi punctual şi asortat după canoane! O dovadă în plus: coreeanul avea curea neagră la pantofi maro! 🙂 )

Una dintre acele fotografii de grup tipice, în care fiecare se uită încotro vede cu ochii! Pe vremuri, când fotografiile de grup se făceau de către un singur personaj, privirile erau mai coerente. Not anymore!

O madamă viceprimăriţă ne povesteşte cu patos istoria Păcii de la Westphalia. Portretul copilului de care spuneam este pe rândul de sus, al cincilea de la dreapta la stânga.

Încotro se uită subsemnatul, aflat în dialog cu Klaus Wachtel (cercetătorul prin amabilitatea căruia am ajuns să lucrez la INTF)?

Unde altundeva dacă nu la blazoanele din vitralii. Strădaniile de a lămuri semnificaţia lor n-au avut totuşi prea mare succes.


Astăzi, în timp ce făceam un mic tur prin Münster cu ceilalţi participanţi la simpozion, am aflat de la ghidul care ne însoţea că în Münster sunt nu mai puţin de 500.000 de biciclete! Asta ca răzbunare „suptilă” asupra celor care nu au luat suficient de serios postarea mea despre „Bicicleta, draga de ea”!

Rezultă deci că media numărului de biciclete pe cap de locuitor este 2. Fiecare are două biciclete. Una răblăgită, de uz zilnic (pentru a nu suscita pasiuni kleptomane) şi alta mai „spălăţică”, pentru week-end.

Veşti de la Colocviu. Astăzi a avut loc recepţia de încheiere la Primărie (foto stânga). Clădirea datează din sec. XII, dar a fost distrusă aproape complet în Al Doilea Război şi reconstruită după vechile planuri imediat după aceea. Stilul arhitectural este, desigur, cel gotic (după cum se poate vedea).

În foto dreapta, Sala Păcii de la Westphalia, unde s-a negociat şi semnat încheierea Războiului de 30 de Ani (1618-1648). Pe peretele din stânga se află portretele participanţilor la negocieri. Undeva în rândul de sus se află potretul unui copil. Ce caută portretul unui copil între atâtea feţe de oameni în toată firea? Rămâne să aflaţi singuri, dacă sunteţi curioşi.

În ultima imagine se află pocalul de argint (suflat cu aur) sub formă de cocoş, în care se toarnă vin şi din care beau oaspeţii de seamă ai oraşului. Dar cum se bea oare din acest ciudat recipient?… Ei bine, cocoşul este „decapitat” temporar pentru a-şi putea îndeplini funcţiunea (partea de sus este detaşabilă).

Noi însă, nefiind oaspeţi de seamă, nu am avut parte de un asemenea ritual. De fapt, ultimul oaspete de seamă al oraşului a fost Dalai Lama, care însă n-a băut vin din „pocal”, ci apă, fiindcă budiştii sunt foarte „pocăiţi” când vine vorba de „beuturi beţive”.


Astăzi la ora 18.30 a avut loc recepţia de deschidere a colocviului de critică textuală care va avea loc la Hotelul de Stat din Münster în primele zile ale săptămânii următoare. Susţinerea lucrărilor va avea loc luni şi marţi, iar miercuri va fi organizată o tablă rotundă prezidată de Jan Bühner, secretarul general al Societăţii Biblice Germane.

La recepţie au fost prezente nume grele din cercetarea biblică şi teologică. venerabilul Eduard Lohse, profesor lutheran pensionat, episcop de Hanovra, Keith Elliott de la Leeds, Joël Delobel de la Louvain, David Parker de la Birmingham, Daniel Wallace de la Dallas Theological Seminary, Philip Townsend de la United Bible Societies şi alţii. Mâine va sosi şi decanul de vârstă al criticii textuale, Eldon Jay Epp, care probabil e coleg de generaţie cu penticostalul G. Fee.

Într-o discuţie cu Daniel Wallace, care este preşedinte al Centrului pentru Studierea Manuscriselor Noului Testament (şi profesor la DTS), am aflat de interesul lui pentru manuscrisele NT din bibliotecile româneşti. Mai nou, Dan Wallace (împreună cu echipa de tehnicieni) este implicat în activitatea de scanare şi publicare a manuscriselor NT. Deja noua lui pasiune l-a purtat prin Costantinopol, Patmos, Albania şi Ann Arbor (la Univ. din Michigan, care deţine cea mai mare colecţie de MSS ale NT). Dacă Domnul ne va ţine cu viaţă şi ne va deschide porţile, va ajunge şi în România.

Românii nu se pot lăuda cu foarte multe manuscrise ale NT. Există vreo 17, la două biblioteci din Bucureşti. În septembrie voi începe probabil demersurile în vederea venirii lui D. Wallace şi a echipei sale. Dacă totul decurge bine, scanarea ar trebui să aibă loc în septembrie 2009.


Pentru astăzi am decis să vizitez Apostelkirche, biserica luterană care e la câteva minute de căminul în care sunt cazat. Clădirea bisericii, o navă gotică, marcată de ogive specifice (vezi foto), datează tocmai din a doua jumătate a sec. XIII. De fapt, este prima clădire de acest tip din Westphalia.

După cum veţi fi ghicit, ea trebuie să fi avut alţi proprietari în acele vremuri, cu trei secole înainte de Reformă. Aparţinea ordinului franciscan (ramura minorită). Pe la începutul lui 1800 mănăstirea a fost închisă şi clădirea a suferit profanări. După o vreme, a fost restaurată ca biserică evanghelică (luterană) şi a rămas în proprietatea evanghelicilor. A fost din nou afectată în timpul celui de-al doilea război mondial şi reconstrucţia ei, desfăşurată intermitent, s-a încheiat prin 1960.

Interiorul este cât se poate de simplu. Singurele vitralii care s-au mai păstrat (ori au fost restaurate) sunt cele dinspre absidă. Tot în perimetrul respectiv e suspendat un crucifix (foto), ca şi la Dom.

Bănci un pic mai confortabile (cu burete). Lume nu prea multă. Majoritatea oameni în vârstă. Vezi însă şi tineri şi oameni între două vârste. Astăzi ne slujesc în principal două doamne. Doamna pastor poartă robă lungă, neagră. Cealaltă e un fel de diaconiţă. Nu-mi dau seama exact ce funcţie are, dar cert e că citeşte textul prevăzut în calendarul bisericesc (astăzi din Exodul) şi strânge colecta (pe o parte a navei). Singurul bărbat care se implică activ în timpul slujbei e un domn care strânge colecta pe partea cealaltă. Din ce ştiu, mai slujeşte în biserică şi un pastor, pe care însă nu-l văd.

Programul este tipărit pe foi volante, aflate pe masa unde se găsesc şi harfele de cântări (care în partea a doua conţin şi explicaţii teologice, câteva catehisme etc.). Totul merge după tipic. „Nimic dincolo de ce este scris”. Rugăciunile sunt, ca şi la catolici, citite din cartea de slujbă. Se recită Crezul Apostolic (cu o mică ajutare: die heilige christliche Kirche [în sfânta Biserică creştină], în loc de sanctam Ecclesiam catholicam [în sfânta Biserică catolică]. Se recită (la final) şi Tatăl Nostru.

Pe la mijlocul serviciului, doamna pastor suie în amvon, de unde va predica (pe) deasupra capetelor noastre. Textul este din Evanghelia după Marcu 12:28-34 (despre cea mai mare poruncă din Lege). Aud multă teologie (atât cât pot să deduc eu cu germana mea de şcoler). Sunt citaţi Luther şi Bonhoeffer, dar în final mă roade întrebarea: ce relevanţă are pasajul predicat pentru noi astăzi, cei din sec. XXI? Nu sunt prea sigur că doamna pastor a dat un răspuns convingător. Poate l-a dat şi nu l-am priceput eu.

Ce mi se pare cu adevărat plin de farmec sunt imnurile şi orga. De ce oare luteranii nu cântă mai mult şi mai cu foc? Şi de ce orga nu e lăsată să-l laude mai mult pe den Allmächtigen, den Schöpfer des Himmels und der Erde?

În mai puţin de un ceas, ce era de spus s-a spus şi ce era de cântat (nu prea mult) s-a cântat. N-am dat mâna unii cu alţii şi n-am îngenuncheat în timpul slujbei (ca la catolici). De fapt, dacă îmi aduc bine aminte, nici la slujbele din biserica unde sunt membru nu se mai îngenunchează (în parte fiindcă spaţiul dintre bănci nu permite şi în parte fiindcă am cam dezvăţat acest obicei).

Orga a început deja să cânte de ieşire. Doamna diaconiţă, aflată la uşă, ţine un coş în mână şi un zâmbet larg pe buze (pentru cei ce vor să doneze bani). Doamna pastor e şi ea afară, să-i salute pe enoriaşi. Dau mâna cu ea şi-mi spune că e bucuroasă că mă vede la slujbă în duminica asta. Hm… Oare chiar şi-a dat seama că are un nou-venit la slujbă sau e formula din tipicul bisericesc?

Foto jos: Intrarea sau – mă rog, cum preferaţi – ieşirea Bisericii Apostolilor (Apostelkirche).


E a doua săptămână de când sunt la INTF şi deja mi-am intrat în mână, cum s-ar spune. Am terminat de scanat două role de microfilm (fiecare cu cele 4 evanghelii) şi am început-o pe a treia. Am îmblânzit aşadar în sfârşit scannerul nărăvaş, care la început făcea nazuri. A doua zi de scanare, de pildă, a trebuit să cer ajutor în stânga şi-n dreapta doar pentru banala acţiune de a pune rola în scanner, fiindcă butonul responsabil cu derularea şi inserţia filmului refuza să-şi facă datoria. Culmea, după ce am întrebat pe mai multe persoane care şi-au declinat competenţa, m-a luminat Dr. Andreas Juckel, specialist în traducerea siriacă a NT.

Scanarea celui de-a treilea role merge mai încet, fiindcă manuscrisul a fost microfilmat altfel decât se obişnuieşte (N.B.: rola provine de la British Museum, ceea ce îmi întăreşte convingerea că britanicii au o satisfacţie morbidă să facă mereu totul anapoda în raport cu cei de pe continent.)

Foto: Eu şi scannerul adus în sfârşit la obedienţă.

P.S. Pentru acei „Concerned Evangelicals” care citesc blogul: cred că icoana are funcţie strict decorativă. 🙂


Astăzi am hotărât să merg la catedrală (St. Paulusdom, cum îi spune în germană) la slujbă. Nu reuşisem să vizitez clădirea peste săptămână, deşi am trecut zilnic pe lângă ea, de la cămin la Institut. Markus Tüshaus, vicarul tinerel care e şi rectorul căminului unde locuiesc mi-a spus că slujba principală începe la 10.

Aşadar, cu umbrela la subsuoară şi (ca orice bun protestant) cu Biblia în borsetă am pornit pe jos spre Dom (foto stânga). Vremea este cuminte astăzi (ieri soarele şi ploaia s-au tot şicanat reciproc deasupra noastră). Puţină lume pe străzi. Se vede că duminica e duminică. La Bucureşti lumea tropăie în sus şi-n jos încă de la ora 8, când mă îndrept spre biserică.

O clădire superbă, care datează din 1225. (Prima biserică episcopală datează încă din 805, când fost înfiinţat şi episcopatul de Münster).

La intrare, doi cerşetori cărora lumea le mai scapă câte un firfiric. (În Germania până şi cerşetorii arată mai decent decât te-ai aştepta).

Băncile din catedrală sunt tipice pentru locaşurile de cult catolice. Nici prea confortabile, nici incomode. În orice caz, nici nu stai în picioare până înţepeneşti (ca la ortodocşi), nici nu te afunzi în scaune de Multiplex, ca în unele „catedrale” neoprotestante, unde carnea devine total neputincioasă în lupta cu somnul.

E o linişte aproape desăvârşită. Lumea intră cu multă reverenţă, ia o carte de cântări religioase şi îşi găsesc locul în linişte.

[Paranteză. Poate mă înşel, dar încă n-am văzut pe nimeni dând impresia că locul pe care îl ocupă a devenit, în virtutea obişnuinţei, un fel de proprietate pentru care s-ar lupta pe viaţă şi pe moarte ca sa-l păstreze. Anumite doamne în vârstă, din biserica mea „natală” ar fi luptat feroce, chemând în ajutor pe Mihail şi toată oştirea cerului, cu oricine ar fi avut nesăbuinţa să ocupe din greşeală locul „lor”. Măcar la ortodocşi îţi poţi cumpăra un loc în strană şi e al tău. În anumite biserici evanghelice însă locul îţi revine gratis şi constituie o cucerire definitivă şi irevocabilă, aproape transmisibilă prin testament. Iată deci care este forţa obişnuinţei şi a tradiţiei, în însăşi inima antitradiţionalismului.]

Revin la liniştea din catedrală. Când mă gândesc la cum se comentează înainte, în timpul şi după programele din bisericile evanghelice româneşti, mă încearcă un soi de „ruşinică”. Pe mulţi pocăiţi gureşi (care se hlizesc, povestesc, deapănă amintiri sau se ceartă în timpul serviciilor divine) ar trebui să-i aducem în vizită la Paulusdom, ca să înveţe să-şi păzească nu piciorul, ci limba, când intră în Casa Domnului.

Începe procesiunea. Slujitorii bisericeşti intră în pas solemn. Orga (foto jos) îi acompaniază cu acorduri grave. Fumul de tămâie ajunge până la noi.

Se cântă. Imnurile (în germană, desigur) sunt splendide. Sunt practic parafrazări ale psalmilor sau ale unor texte biblice pe care le recunosc. Singura referire la Maria din toată slujba apare, după câte îmi pot da seama, în Crez, pus şi el pe muzică.

O vreme nu mă dumiresc cum de toată biserica ştie ce cântare se cântă. Ca să ţin isonul, trag cu privirea la vecini. Apoi ridic privirea şi mă luminez. Numărul şi strofa sunt proiectate pe stâlpi.

Paradoxal, deşi sunt într-o biserică tradiţională, descopăr închinarea antifonică specifică anumitor psalmi liturgici – congregaţia răspunde cantorului, după cum adunarea poporului Israel răspundea celui ce conducea închinarea.

Vine predica. Astăzi despre Pilda neghinei. Urmăresc cu greutate mesajul, fiindcă e destul de sofisticat, ecoul în catedrală este destul de puternic, iar vocea predicatorului, chiar şi ajutată de microfon, nu răsună suficient de clar. Înţeleg totuşi anumite idei, ici şi colo. „Să nu ne aşteptăm la o lume perfectă. Există mereu această tentaţie, de a dori să smulgem răul pentru a crea aici societatea perfectă a lui Dumnezeu.” Mi se pare că detectez chiar o referire fugară la istoria tristă a oraşului (i.e. milenarismul violent şi aberaţiile la care s-a ajuns în timpul revoltei anabaptiste din Münster, care a durat 18 luni. În tot acest timp, oraşul a fost proclamat „Noul Ierusalim”, Jan van Leiden, care s-a încoronat rege, a pretins că e un nou David, şi-a luat 16 neveste [pe una avea s-o decapiteze în piaţa publică] şi a crezut că va cuceri lumea). A sfârşit torturat în chinuri groaznice, iar cadavrul său a fost expus într-una din cele trei cuşti metalice suspendate în turla Bisericii Lambert – foto dreapta).

Trebuie spus că la capitolul predică, preoţii catolicii nu excelează. Cam scurtă omilia şi cam teoretică. N-o salvează decât faptul că e cât de cât la obiect. Să nu ne îmbătăm însă cu apă rece. Adeseori ţi-e dat să auzi în bisericile evanghelice tot felul de predici lălâi, garnisite cu verzi şi (mai ales) uscate, care te plimbă de la Genesa la Apocalipsa, încât nu mai ştii ce a vrut să spună de fapt vorbitorul. Desigur, nu mă refer aici la acei predicatori evanghelici excelenţi care transmit Cuvântul lui Dumnezeu cu maximum de claritate şi eficienţă, răspunzând cu adevărat nevoilor oamenilor (cum predicatorii catolici, din nefericire, nu o fac). Mă refer la predicile „umplutură” care sunt, din nefericire, mai numeroase decât cele de calitate.

Înainte de euharistie, se cântă o cântare în timpul căreia oamenii îşi dau mâna unii cu alţii. Momentul mă surprinde. Nu m-aş fi aşteptat la aşa ceva într-o catedrală catolică. Ştiu anumite biserici evanghelice în care oamenii intră şi ies fără să se fi salutat.

Urmează euharistia. Pe acei evanghelici pe care i-am neliniştit (dacă nu chiar oripilat cu totul) prin incursiunea mea pe teren „papistaş” îi voi linişti spunând că nu am participat. Am mers la catedrală fiindcă am vrut să văd din interior închinarea altor oameni din altă confesiune. Am participat deci în limita libertăţii mele spirituale şi atât cât să nu devin un skandalon nici pentru fraţii mei, nici pentru vicar (care ştia că sunt pfingstlich, i.e. penticostal).

Cred că evanghelicii români trebuie să redescopere acea reverenţă care vine din conştientizarea faptul stai înaintea lui Dumnezeu (Vai de mine, sunt pierdut, căci sunt un om cu buze necurate, locuiesc în mijlocul unui popor tot cu buze necurate, şi am văzut pe Împăratul, Domnul oştirilor). Prea adesea ne tragem cu Isus de şireturi, îl facem pe Dumnezeu prietenul nostru la cataramă, vorbim în timpul programelor, ne plictisim, stăm cu ochii pe pereţi, ne uităm la ceas, cântăm doar ca să avem fond sonor la colectă sau ca să umplem timpul, venim mai târziu decât începe slujba şi plecăm mai devreme, ne îmbrăcăm ca pentru paradă etc. etc. (lista este deschisă şi aşteaptă completări).

P.S.

N-am văzut în catedrală oameni sărutând icoane. N-am auzit nimic de mijlocirea sfinţilor. N-am văzut nimic din închinarea superstiţioasă şi idolatră care se practică în alte părţi. Am văzut mame cu copii mici, taţi cu puradeii stând cuminte alături, tineri veniţi să se închine. Am văzut multă bună-cuviinţă şi mult respect pentru slujba desfăşurată. Nu cred că mi-ar plăcea să mă închin mereu într-o asemenea atmosferă solemnă, dar mi-ar plăcea să văd (măcar din când în când) mai multă bună-cuviinţă şi solemnitate şi la evanghelicii români.

Disclaimer pentru fotografia din mijloc. La catedrală cântă în mod obişnuit câte un cor sau mai multe, dar la slujba la care am participat n-a cântat niciun cor, fiindcă e perioada vacanţei.


Prima impresie pe care mi-o lasă oraşul e că sunt prea multe biciclete. De fapt, nu sunt deşi oriunde te uiţi, nu poţi să nu vezi una. Uneori vezi cu zecile, aşezate frumos în faţa intrărilor. Doamne cu fustă, domni îmbrăcaţi elegant, oameni tineri, oameni în vârstă – pe biciclete. Biciclete vechi şi noi, mai scumpe sau mai puţin pretenţioase, după gusturi/mofturi.

Maşini sunt mai puţine. Münsterul este, din acest punct de vedere, splendid. Bucureştiul din care plecasem e un adevărat iad. Când am plecat luni dimineaţă spre Băneasa, am făcut vreo 50 de minute până la aeroport, cu taxiul. Maşini şi iar maşini care te sufocă, te prind ca-n menghină, te scot din minţi. Folosind un standard eminamente uman, îmi imaginez că iadul trebuie să fie un ambuteiaj enorm, cu zeci de mii de maşini într-o intersecţie uriaşă, în care nimeni nu vrea să cedeze şi deci nimeni nu poate înaintea, unde toată lumea înjură şi claxonează pe toată lumea, într-un vacarm monstruos, în care cei ce strigă nu se mai aud nici măcar pe ei înşişi. Judecat după aceste standarde, Münsterul e o mică oază chiar şi pentru cineva ca mine, foarte mefient faţă de civilizaţie, urbanitate, sofisticare.

A doua zi la INTF. Astăzi, după ce am transcris vreo două pagini din 036, am început să scanez un manuscris cu „minuscule”. Scanez de pe microfilm, cu ajutorul unei maşinării prevăzute cu un ecran uriaş. Manuscrisul meu e uneori deteriorat şi va fi un calvar să-l indexez, adică să precizez pentru fiecare imagine digitală începutul şi sfârşitul textului grecesc sau anumite cuvinte-cheie. Astăzi am scanat Matei şi Marcu din rola de film respectivă. Mâine probabil voi mai iuţi ritmul şi voi avea un număr mai mare de pagini.


Am ajuns în sfârşit la INTF pe jos. În timp ce mă uitam cam dezorientat la numărul străzii, o domnişoară mă şi ia în primire, întrebându-mă ceva de genul: „Căutaţi ceva anume?” (asta cred eu că a întrebat!).

I-am spus că da, caut să mă întâlnesc cu Klaus Wachtel, care lucrează la INTF, dar că am ajuns la Muzeul Bibliei, deşi credeam că acolo, pe Pferdegasse, e Institutul.

Îmi spune că Facultatea de Teologie e tocmai după colţ, pe Johannisstrasse. Hm… cam încurcată treaba.

Noroc că mi-am notat pe hartă numărul lui K. Wachtel. Zic: „Ar trebui să-l sun, dar din păcate nu am cartelă pentru cabinele acestea”. Îmi spune că se poate suna şi cu fise. Cu fise?! (De când n-am mai dat telefon cu fise!) Sunt bucuros ca nu s-au scos din uz! Mă scotocesc în portmoneu, găsesc mărunţiş, îmi iau ziua bună de la domnişoara amabilă şi săritoare (oare chiar era nemţoiacă?) şi intru în cabina de pe colţ.

Klaus Wachtel e în birou. Aflu că de fapt Institutul şi Muzeul sunt în aceeaşi clădire. Am nimerit bine. Iese el să mă întâmpine. Dacă citeam „the fine printing” pe uşa muzeului, vedeam că apare acolo şi Institutul.

Urmează un balamuc de prezentari. Prima zi e întotdeauna derutantă.

Încep lucrul. Transcriu un manuscris (nr. 036) din sec. X. Fiindcă e scris cu majuscule, pot descifra textul cu relativă uşurinţă. Mă uit cu invidie la studentii care lucreză pe „minuscule” (care mi mi se par adevărate hieroglife). Transcriu începând cu Evanghelia după Marcu. Copistul mi se pare destul de grijuliu. Mai sunt mici variaţii faţă de textul critic, dar nimic spectaculos, în primul capitol transcris.

De mâine încep scanarea unor „minuscule” (documente scrise cu litere cursive). Apoi voi trece şi la indexare.

Foto: clădirea Muzeului Bibliei şi a INTF, undeva aproape de Catedrală. Undeva la subsol lucrez eu la transcriere şi scanare.


În perioada 14 iulie – 31 august voi fi la Münster, la Institutul de Studiere a Manuscriselor Noului Testament. Activitatea pe blog va mai scădea niţeluş, fiindcă va fi mult de muncă la Institut. Sper totuşi să nu dispar cu totul de pe ecranele radarelor. Voi mai publica din când în când impresii şi descoperiri.

Foto: Piaţa principală din Münster, cu nişte clădiri splendide (unde funcţionau ateliere meşteşugăreşti etc.). În zonă se află şi sala unde s-a semnat Tratatul de la Westphalia (1648). În plan depărtat, Biserica Sf. Lambert, o capodoperă gotică târzie. Din turnul ei se „sună stingerea” în fiecare seară după un obicei străvechi. Tot de turnul ei atârnă trei cuşti de fier în care au fost expuse trupurile capilor Revoltei Anabaptiste, încheiată (sângeros) în 1536.

P.S. Fotografia nu-mi aparţine şi, de altfel, e „out of season”. Îi las pe cititori să-şi dea singuri seama când a fost făcută! 🙂