Cei care au citit note informative din dosarele de urmărire ale Securităţii ştiu cât de agramaţi sunt îndeobşte informatorii sau membrii aparatului de represiune. S-ar putea afirma, strict după acest criteriu, că umanioarele nu prea fac casă bună cu dezumanizarea. Dar să nu ne îmbătăm cu apă umanistă: printre informatorii care au susţinut regimul represiv în România s-au numărat destui intelectuali rasaţi, de formaţie umanistă (vezi cazul lui A. Marino, care a turnat cu spor timp de 20 de ani). Dovada că erudiţia şi cultura nu mântuie (după cum nici ignoranţa nu e mare atu salvator).

Citind ieri din volumul 16 al seriei Dietrich Bonhoeffer Works, am dat peste un raport făcut de biroul regional al Securităţii germane din Königsberg (Prusia) şi trimis Biroului Central al Securităţii Reichului (care l-a primit pe 20 iulie 1940).

Pe scurt spus, întâlnirile studenţeşti la care participa Bonhoeffer sunt „turnate” ca la carte de un informator din interiorul acestui grup – Heinz Bracks. Fiind preveniţi cu privire la această întâlnire, câţiva agenţi ai poliţiei au intervenit pentru a-i împrăştia pe cei adunaţi la retreat-ul programat pentru zilele de 13 şi 14 iulie 1940.

Potrivit raportului trimis, unul dintre participanţi a fost pastorul Bonhöffer (sic!) al cărui nume apare scris în acest fel peste tot în text. N-ar fi asta singura greşeală, dacă îl punem la socoteală şi pe arhiepiscopul de Centerbury (sic!), menţionat şi el în acelaşi document.

Raportul maiorului Gritschke este urmat de două note informative ale agentului Heinz Bracks, folosit de SS ca sursă cu privire la desfăşurarea întâlnirii studenţeşti.

Unul dintre subiectele discutate de Bonhoeffer a fost statutul prizonierilor polonezi. Foarte interesant, pastorul luteran critica nu doar atitudinea statului german faţă de aceştia, ci şi convingerile naziste cu privire la muncă. Potrivit lui Bonhoeffer, munca este o necesitate, deci ea nu trebuie transformată într-o virtute (cum vor autorităţile). Tinerii trebuie să fie conştientizaţi că nu munca, ci credinţa în Hristos este cea care îi face fiinţe umane complete. Biserica Mărturisitoare, spunea Bonhoeffer, trebuie să se asigure că statul îi lasă individului suficient timp liber pentru ca el să-şi poată trăi convingerile creştine. (Vă aduceţi aminte de politica statului comunist, în această privinţă?)

A doua zi a întâlnirii este şi ea „raportată” în detaliu. Întâlnirea a fost întreruptă de apariţia unor membri Gestapo, care i-au interogat pe participanţi. După încheierea formalităţilor, cei anchetaţi au fost liberi să plece şi au mers la conacul unui baron din Kuggen, unde Bonhoeffer a ţinut un studiu despre moarte din perspectivă biblică. Fiindcă i se interzisese să mai ţină prelegeri (chiar şi în spaţiul privat), avocatul Bunke (prezent la întâlnire) a propus ca prezentarea să aibă loc sub forma unei conversaţii. Din discuţii a rezultat că perspectiva nazistă despre moarte ca măreţie eroică este falsă. Potrivit concepţiei creştine, moartea este duşmanul omului.

Constat că în privinţa atitudinii faţă de muncă, deosebirea dintre nazism şi comunism este neglijabilă. În ambele ideologii, statul trebuie să-i fericească pe oameni punându-i la munci faraonice (vezi ce spune în această privinţă şi cartea Exodul).

În privinţa atitudinii faţă de moarte, politica nazistă pare inspirată din Odele lui Horaţiu: măreţ şi tragic este să mori pentru patria mumă.


patriarhtifÎn 1941 Patriarhul Nicodim (1939-1948) îi trimitea următoarea telegramă generalului Ion Antonescu. Textul este ilustrativ pentru atitudinea foarte favorabilă a Bisericii din acea vreme faţă de alianţa cu Hitler.

Dumnezeu v’a ales să fiţi Conducătorul Neamului Românesc în aceste vremuri de adâncă prefacere socială în lume.

Pe El îl rugăm şi îl implorăm să aducă armata noastră şi a puternicului aliat şi sprijinitor Adolf Hitler la izbândă deplină, hărăzind sufletului Domniei-Voastre marea mulţumire că v’aţi împlinit cu prisosinţă datoria către Rege, Neam şi Lege.

Chem binecuvântarea lui Dumnezeu asupra Domniei-Voastre şi a armatelor aliate spre a vă aduce la victoria desăvârşită.

Patriarhul Nicodim

Răspunsul generalului Antonescu era pe măsură.

hitler_antonescuÎnalt Prea Sfinţite

Din mijlocul trupelor care poartă în lupta lor biruitoare drapelul desrobirii naţionale pentru mult încercatul pământ străbun al Basarabiei şi Bucovinei, mulţumesc Înalt Prea Sfinţiei Voastre pentru binecuvântarea Bisericii, cerută Atotputernicului asupra armatelor aliate şi asupra strădaniilor mele de refacere a Patriei şi a onoarei româneşti.

Biruinţa ostaşului român înfrăţit în aceeaşi caldă camaraderie de arme şi de simţeminte cu soldatul glorios pe toate fronturile al Marelui Reich German, este biruinţa crucii.

Altarele dărâmate şi pângărite de protivnicii luminii vor fi refăcute în toată strălucirea, pentru mărturisirea smeritei închinări de mulţumire a Neamului şi pentru mai marea mărire a Dumnezeului părinţilor noştri.

Generalul Antonescu


Sophia Magdalena Scholl a fost o ghilotinată pe 22 februarie 1943. Fusese membră a grupului Trandafirul Alb, o mişcare non-violentă de rezistenţă împotriva nazismului. Vina ei a fost distribuirea de fluturaşi în Universitatea din München. Avea 21 de ani. Împreună cu ea au fost ghilotinaţi fratele ei şi un al membru al grupului. În total, 6 membri ai grupului au fost executaţi. Alţi studenţi arestaţi au scăpat cu viaţă doar pentru că Forţele Aliate au învins Al Treilea Reich.

white_rose

Foto (de la stânga la dreapta): Hans Scholl, Sophie Scholl şi Christoph Probst, ghilotinaţi pe 22.02.1943. Ultimele cuvinte ale lui Hans Scholl: „Es lebe die Freiheit!” (Trăiască libertatea!)

S-au scris cărţi despre „Trandafirul Alb“. Între ele, Sophie Scholl and the White Rose, pe baza căruia a fost făcut filmul Sophie Scholl – Die letzten Tage (Sophie Scholl. Ultimele zile).

Filmul prezintă doar un crâmpei din acest episod infamant al istoriei germane. Realizarea peliculei este excepţională. Curajul şi dârzenia Sophiei în faţa anchetatorului şi în faţa ghilotinei sunt impresionante. Filmul nu conţine bătăi, sânge, torturi, violenţă, dar e înspăimântător/sinistru prin limpezimea cu care prezintă demenţa sistemului împotriva căruia s-a ridicat Trandafirul Alb.

sophiescholl

Foto: Scenă din film. Sophie Scholl în faţa unui tribunal al minciunii pe care îl înfruntă cu multă stăpânire de sine.

Prinsă în succesiunea rapidă a evenimentelor, Sophie Scholl nu găseşte multe cuvinte de rugăciune. Se roagă totuşi cu acele cuvinte splendide luate din Confesiunile lui Augustin: „Du hast uns auf dich hin geschaffen, und unruhig ist unser Herz, bis es Ruhe findet in dir” (Ne-ai creat pentru Tine şi neliniştită este inima noastră până când îşi va găsi odihna în Tine).


Am văzut de curând The Goebbels Experiment. Partea „narativă” este o înlănţuire de fragmente din jurnalul sinistrului propagandist al lui Hitler, citite de Kenneth Branagh. Partea video este, în cea mai mare parte, un colaj de clipuri din epocă. Realizatorii trebuie să fi scotocit prin toate arhivele posibile ca să reconstituie atât de tulburător acea perioadă oribilă.

Joseph Goebbels e un om depresiv, care n-a crezut în nimic până să-l întâlnească pe Hitler. Era bântuit de un adevărat horror vacui. „Uneori mi-e teamă să mă dau jos din pat dimineaţa. Nu e nimic pentru care ar merita să mă trezesc.” A fost mereu convins că Germania are nevoie de o mână forte.

1924. Reputaţia lui ca orator începe să crească. Acum crede. Crede în sine însuşi „Credinţa în noi înşine ne va călăuzi spre victoria finală”.

1926. Despre Hitler: „Ne face să ne fie ruşine, cu bunătatea lui. Îl iubesc.”

1928. Goebbels ales în Reichstag. Naziştii obţin 12 locuri.

„Ce mai înseamnă creştinismul astăzi? Naţional socialismul este o religie. N-avem nevoie decât de un geniu religios capabil să smulgă din rădăcini practici religioase învechite şi să aşeze practici noi în locul lor. Ne lipsesc tradiţiile şi ritualurile. Într-o bună zi, curând, naţional-socialismul va fi religia tuturor germanilor. Partidul este biserica mea şi cred că îl slujesc pe Domnul cel mai bine dacă fac voia lui şi eliberez poporul meu oprimat din legăturile sclaviei. Asta este evanghelia mea!”

1930. La începutul anului şi-a pierdut credinţa în conducător, pe fondul unor intrigi care urmăreau să-l mazilească într-un post mai puţin important (de la Berlin, la München). „Hitler şi-a încălcat cuvântul faţă de mine de cinci ori, până acum.” În septembrie revine la gânduri mai bune. Partidul a câştigat 103 locuri în Reichstag.

1931. Întâlnirea cu Magda Quandt, nou izvor de inspiraţie şi motivaţie! „Ce minunat este să iubeşti o femeie frumoasă şi să ţi se răspundă cu aceeaşi dragoste!” […] Partidul e pe primul loc [în viaţă], apoi Magda.” „Himmler mă urăşte. O să-l dobor! Trebuie să scăpăm de ticălosul ăsta lipsit de scrupule.”

1933.Am reuşit. Hitler e cancelar. E ca un basm devenit realitate.” Într-un discurs radiodifuzat: „Epoca în care trăim are o importanţă istorică. Parcurgem încet o schimbare de proporţii incalculabile pentru Germania”.

[Evreii] să ia seama, căci într-o bună zi răbdarea noastră se va sfârşi, iar atunci gurile lor obraznice şi pline de minciună vor fi astupate odată pentru totdeauna.”

Propaganda lui Goebbels dă rezultate excepţionale. „Acum vom arăta ce poate face maşinăria, dacă ştii cum s-o foloseşti!

11 mai 1933. Se ard cărţi în public, la Berlin. Seara Goebbels ţine un discurs în Piaţa Operei, în faţa uriaşului foc care devorează cărţi.

1936.Dra Riefenstahl se comportă cu mine foarte histrionic. Nici vorbă să pot lucra cu o asemenea lunatică. Acum vrea jumătate de milion să facă un al doilea film.”

1938. Discuţie tensionată şi umilitoare (pentru Goebbels) cu soţia, pe fondul unor „aventuri” ale acestuia. „Am nevoie de medicamente puternice, ca să pot dormi şi n-am mâncat nimic de 3 zile.”

1940. Goebbels sărbătoreşte a 43-a aniversare. Cei 5 copii frumoşi îi cântă şi îl felicită.

1941.Cred că războiul împotriva Moscovei se va dovedi cea mai mare lovitură, psihologic şi probabil şi militar.” „Scopul nu este să ocupăm Moscova şi Leningrad. [Aceste oraşe] trebuie distruse şi terenul lor arat.”

1943. Discursul lui Goebbles în faţa unei audienţe enorme, în Palatul Sporturilor din Berlin: „Doriţi război total?” Urale şi ovaţii fulminante. „Doriţi, dacă va fi nevoie, ceva mai total şi radical decât ne-am putea imagina astăzi?” O sală în delir vrea „război total”, în urlete de „Heil!” Goebbels scrie în jurnal: „Naţiunea germană este pregătită să sacrifice totul pentru război şi pentru victorie. Mă voi asigura că războiul total nu rămâne o simplă teorie.

21 aprilie 1945. Ultimul discurs radiodifuzat, adresat berlinezilor. Pe lângă îndemnurile de a lupta până la capăt, Goebbels spune premonitoriu: „Momentul adevărului a sosit”.

Ultima scenă din film: un interior cu trupuri neînsufleţite. Corpurile celor 6 copii îmbrăcaţi în alb şi trupurile carbonizate ale părinţilor. Joseph Goebbels, care dorise „război total”, îşi împlinea în sfârşit visul.

[P.S. Cei şase copii au fost injectaţi cu morfină de un medic nazist, iar Magda Goebbels i-a omorât zdrobindu-le între dinţi fiole de cianură, după care cei doi s-au sinucis. Lipsa motorinei a făcut ca trupurile lor să ardă incomplet.]


De Laurence Rees am auzit prima oară în liceu, în timpul unei emisiuni a redacţiei române a BBC. Un prieten din Scoţia mi-a cumpărat atunci una dintre cărţile lui, War of the Century. Aveam să aflu mai târziu că face şi documentare. Unul dintre ele este The Nazis. A Warning from History [Naziştii. Un avertisment al istoriei] pe care l-am văzut recent. Cum să descrii un astfel de documentar? Să spui că e „fascinant”, când faptele prezentate sunt atât de oribile? Să spui că este „excelent”? Toate superlativele pe care ai vrea să le utilizezi pentru a descrie demersul investigativ sunt într-o teribilă disonanţă cu faptele investigate.

S-a discutat recent pe acest blog despre un alt documentar, Expelled, de Ben Stein, care face o conexiune între nazism şi darwinism. Dacă documentarul lui Ben Stein poate fi socotit „angajat” ideologic, nu cred că acelaşi lucru se poate spune despre cel al lui Rees. Iar ceea ce Rees spune foarte limpede este că Hitler a fost fascinat de darwinism (în forma în care l-a înţeles el). Întregul partid a fost gândit şi structurat în aşa fel încât „the fittest” să ajungă la conducere. Viziunea lui Hitler cu privire la societate, Europa, lumea întreagă, a fost marcată în substanţa ei de „selecţia naturală”.

Din fiecare episod se desprind lecţii de neuitat, nu doar despre ce au făcut naziştii (pe ei îi cunoaştem deja ca personaje odioase, nu-i aşa?), ci şi oamenii „de rând” din ţările cucerite. Un exemplu: şocante nu sunt relatările despre nazişti educaţi (unii cu doctorate şi mari iubitori de muzică de operă) care conduceau plutoanele de execuţie din 1941 după invadarea URSS. Teribilă şi de neînţeles este, între altele, atitudinea lituanienilor care s-au oferit să ucidă evrei (bărbaţi, femei şi copii) ca parte a programului de purificare etnică a zonelor cucerite.

Minutul 28 din episodul 5

Dialog cu Petras Zelionka, voluntari lituanian în plutoanele de execuţie a evreilor.

Rep. Voi, soldaţii folosiţi pentru execuţii, eraţi voluntari.

P.Z. Îi puteţi numi şi voluntari; cu siguranţă, primeau mai multă vodka.

Rep. Mai multă?

P.Z. Da, tot mai multă. O beau, şi apoi toată lumea devenea mai curajoasă. Îi împuşcam, îi dădeam pierduţi şi asta era.

Rep. Nu v-aţi gândit niciodată că ar trebui să refuzaţi să împuşcaţi?

[Intervievatul se uită în jos şi lateral pe toată durata răspunsului]

P.Z. Astăzi toate astea sunt greu de explicat: dacă să împuşti sau nu… Nu ştiu. Ceilalţi au făcut-o din cauza mâniei lor – credeau că evreii sunt foarte egoişti. Ce pot să spun.

Rep. Să presupunem că e un evreu în faţa dvs. Nu un bărbat, ci o femeie sau un copil. Un copil n-a fost niciodată comunist şi totuşi împuşti copilul. Ce [rău] făcuse el?

[Intervievatul stă cu privirea în jos. Ezită câteva momente. Îşi caută cuvintele]

P.Z. Asta e o tragedie, o mare tragedie. Cum să vă spun? Cum să explic? E o ciudăţenie. Doar apeşi pe trăgaci, cade şi asta e!

După terminarea războiului, sovieticii l-au trimis pe Petras Zelionka într-un gulag siberian. Foştii lui tovarăşi, împotriva cărora a depus mărturie, au fost executaţi.

Rep. Colegul meu, un englez [Laurence Rees, n.n.], m-a rugat să vă pun această întrebare: oamenii care privesc acest film nu vor înţelege cum de cineva care a putut să împuşte oamenii în felul acesta nu se simte vinovat.

P.Z. Mă pot acuza, dacă vor. Am primit o sentinţă de 20 de ani pentru asta, fără discuţie. Şi am făcut 20 de ani.

Rep. Asta a fost întemniţare. Pedeapsa oficială. Ce spune conştiinţa dvs.?

[Interlocutorul priveşte în jos, duce mâna la nas, apoi vizibil iritat]

P.Z. Nu ştiu, n-am de gând să răspund la astfel de întrebări. Mă puteţi întreba sau nu, n-am de gând să explic sau să spun mai multe.