Pe 21 decembrie Ceauşescu a ţinut ultimul său discurs public. A fost ziua când s-a depăşit un prag psihologic. Ziua când mulţimea adunată în piaţa dintre sediul Comitetului Central şi Palatul Regal (actualul Muzeu Naţional de Artă) a izbucnit în huiduieli. Deşi la începutul discursului se aplaudă, se vede cu ochiul liber că aplaudacii sunt oamenii angajaţi într-o acţiune cvasiprofesională (obligaţie de serviciu?). Triumful lui Ceauşescu din 1968 s-a risipit ca fumul. După 21 de ani, frustrările românilor n-au mai putut fi narcotizate cu discursuri sforăitoare.

Al doilea clip conţine o secvenţă sonoră care îl descumpăneşte pe Ceauşescu. De fapt, îl paralizează. De la minutul 02.40 nu-şi mai găseşte cuvintele, cu tot sprijinul moral al Elenei Ceauşescu, aflată în stânga lui, la tribună.

Prin comparaţie cu soţul ei, Elena pare să-şi revină mai repede din şoc. Instinctele ei autoritare se reactivează mai iute, drept care face apel în mod repetat la linişte. Cuvintele poruncitoare ale Elenei, care constată că soţul ei nu mai poate stăpâni mulţimea, o arată în postura de acolită fidelă, de tovarăşă de luptă care este obişnuită să comande şi să primească supunere fără crâcnire. Numai că, la adăpostul anonimatului generat de prezenţa unei mulţimi, nimeni nu se mai simte dator să se supună.

Ceauşescu este blocat într-un cuvânt fără conţinut, o formulă repetată mecanic de 15 ori la rând: „Alo, alo, alo, alo…”. Surprins de adevărul ieşit (spontan?) din miile de piepturi sătule de limba de lemn a discursului său, Ceauşescu este incapabil să formuleze ceva coerent timp de trei minute. Ruptura comunicaţională dintre vorbitor şi auditoriu este completă şi se arată în toată hidoşenia ei.

Din punct de vedere comunicaţional, regimul comunist a fost un îndelung experiment de schizoidizare. Partidul a avut pretenţia să-l atragă complet pe individ în malaxorul său ideologic. Iar indivizii au mimat alinierea la ideologia partidului, trăind totodată puternice stări de disonanţă cognitivă.

Pe 21 decembrie mulţimea adunată în Piaţa Comitetului Central n-a mai suportat tensiunea enormă dintre realitatea neagră a zilei şi „realitatea” construită ideologic de partid, afişată pe pancarte, clamată la microfoane şi aplaudată maşinal de sutele de agitatori din primele rânduri ale mulţimii.

Deconectarea dintre Ceauşescu şi mulţime se vede cel mai bine în replica lui Ceauşescu, în parte pentru sine şi în parte pentru tovarăşii săi: „Asta e o provocare!”

Într-un târziu, dictatorul, susţinut de soţia sa („Vorbeşte-le!”) reia discursul împănându-l cu promisiuni de mai bine. În partea a doua a discursului este reluată din nou tema conspiraţiei antiromâneşti, manifestată în evenimentele de la Timişoara.

Nu este întâmplător că Ceauşescu face referire la momentul său de glorie, 1968, probabil într-o încercare disperată de a-şi spori cota de popularizate în acest moment de minimum.

Ca orice bun demagog, Ceauşescu nu uită să fluture pe sub nasul românilor fantoma dezmembrării puse la cale de forţele imperialismului. În ce fel anume lucrează aceste forţe nu importă. Ele sunt duşmanul şi oricine este ostil regimului este în mod apriori o agentură imperialistă.

Aplauzele de la final sunt mai puţin entuziaste decât huiduielile, semn că regimul se clatină.

Elena, care aplaudă cu un entuziasm prefăcut, nu ştie că zilele ei şi ale tovarăşului ei de luptă sunt numărate!


Speram să pot scrie ceva mai duhovnicesc în această perioadă (o meditaţie de Crăciun), dar vizionarea unor segmente din transmisia TVR a Revoluţiei din ’89 mi-a spulberat proiectul. O parte din transmisia la care mă refer a fost postată pe www.archive.org şi poate fi descărcată în mai multe formate (Daniel F., muţumesc pentru link!)

Mai întâi, un disclaimer: ce voi scrie aici se referă strict la modul în care  consider că a fost „construită” mediatic Revoluţia. Departe de mine gândul de a impieta cu reflecţiile mele asupra onestităţii şi curajului celor care au protestat în stradă la vremea respectivă. Văzută din stradă, Revoluţia are o latură eroico-tragică, reprezentată de cele circa o mie de victime pentru a cărora moarte încă nu s-au găsit vinovaţii. Văzută de la televizor, după douăzeci de ani, Revoluţia îmi apare ca o piesă pusă în secenă de un regizor incompetent (care nu  prea ştie să dea „intrările” şi „ieşirile”) şi jucată de amatori (care nu şi-au exersat replicile cum trebuie). Percepţia e desigur subiectivă, dar are la bază următoarea analiză.

Impresie de ansamblu. De la primele minute ale înregistării (de circa 4 ore şi jumătate) se insinuează gândul că ceea ce se transmite este o farsă prost jucată. Prin faţa camerei se perindă diverse personaje care declamă apeluri către popor pe un ton exaltat. Vorbitorii sunt întrerupţi de colegi, primesc completări, indicaţii, bileţele, ca la prima repetiţie (fără costume) a unei piese puse în scenă de nişte liceeni. Din când în când se aplaudă, se ovaţionează („trăiască”) şi se flutură tricolorul (găurit, desigur).

Scenografie. Vorbitorii care apar în faţa camerei (de regulă într-un grup eterogen şi surescitat) fac apel la ordine, dar studioul TVR este un contraexemplu grăitor în acest sens. Caracterul pestriţ al mulţimii (academicieni, scriitori, actori, poeţi, ziarişti, petrolişti, medici, militari, miliţieni, securişti, preoţi) este menit să sugereze că revoluţia emană de la popor şi că îşi găseşte reprezentare în toate cateogriile lui sociale şi profesionale. Când George Marinescu dă citire ştirilor (adresate poporului, desigur) cei din studio nu par prea interesaţi de ele şi trebuie să fie mereu atenţionaţi cu „Linişte! Linişte vă rog! Faceţi linişte. Şşşt!”.

Limbaj. Nu ştiu dacă cineva a făcut până acum o analiză de conţinut a discursurilor rostite la TVR în zilele revoluţiei. Ceea ce spun unii vorbitori îşi creează pur şi simplu vertij. Mie unuia îmi este cât se poate de limpede că pe făuritorii revoluţiei televizate vechile mentalităţi comuniste şi vechiul limbaj îi trădează la tot pasul. Toţi vorbesc cu „tovarăşul” şi impresia pe care se străduiesc din răsputeri să o creeze este că răul comunismului în România a început odată cu Ceauşescu. Nimeni nu vrea să condamne comunismul în ansamblu, de la începuturile lui în România. De luat aminte mai ales la modul în care vorbesc Silviu Brucan, Ion Iliescu şi A. Bârlădeanu!

Silviu Brucan. „Este timpul să analizăm ce s-a întâmplat în ultimii 20 şi ceva de ani”. Aceasta este fereastra temporală la care se opreşte Brucan, care face dovada unei surprinzătoare miopii istorice. Nu vrea să meargă mai departe, până la rădăcinile răului pe care îl supune acum judecăţii noastre. Nu vrea să plece de la anii duri ai stalinismului, să treacă prin gulagul românesc, pe la Canal şi prin anii grei de temniţă înduraţi de elita politică, religioasă, intelectuală etc. până la venirea lui Ceauşescu. Din acest punct de vedere, memoria istorică a dlui Silviu Brucan este cam scurtă. Dacă ar fi pomenit de comunismul anilor 40 şi 50, ar fi trebuit să vorbească şi despre contribuţia lui la aducerea acestui blestem pe capul românilor (Silviu Brucan a fost unul dintre propagandiştii de frunte ai regimului, prin ziarul Scînteia, „de la tribuna căruia cere condamnarea la moarte, printre alţii, a lui Iuliu Maniu, Gheorghe I. Brătianu, Corneliu Coposu, Radu Gyr şi Pamfil Şeicaru. Soţia sa, Alexandra Sidorovici, a fost acuzator public al Tribunalului Poporului” (Vezi Wikipedia).

Boborul. Brucan vorbea de „alegeri libere pe care le va hotărî poporul nostru.” Era, cred, prima referire la „popor” ca metodă de legitimare practicată de noua putere. În următoarele luări de cuvânt (indiferent ale cui), „poporul” va reveni obsesiv, până la saturaţie; Revoluţia este o „mare cucerire a poporului” (spunea Teodor Brateş, aflat în fruntea revoluţionarilor de la TVR); drept urmare, în numele acestei inefabile noţiuni se va face şi desface totul în această Revoluţie de sânge şi mucava. Bogaţia este „a noastră şi numai a noastră”, spune cu naivă mărinimie un petrolist din Prahova, care face apel la protejarea sondelor de petrol. După privatizările foarte profitabile pentru unii magnaţi de astăzi, remarca petrolistului apare ca o mare ironie. În tot cauzul, Revoluţia atât în ansamblu, cât şi în detalii, este o victorie a poporului. Poate vi se pare implauzibil, dar până şi prinderea soţilor Ceauşescu este anunţată ca „victorie a poporului”.

Ion Iliescu. În intervenţia sa televizată de la început, Ion Iliescu are nişte remarci pe care, în lipsa unui calificativ suficient de puternic, le-aş numi stupefiante. Potrivit sus-numitului, Ceauşescu şi clica lui „n-au nimic de-a face nici cu socialismul, nici cu ideologia comunismului ştiinţific… au întinat numai numele partidului comunist român; au întinat numai memoria celor care şi-au dat viaţa pentru cauza socialismului în această ţară”. Iliescu pare el însuşi descumpănit când îşi dă seama ce enormităţi spune. Da, aţi înţeles bine: comunismul este o idee bună, nobilă, pentru care merită să mori! Atâta doar că el a fost aplicat greşit, de nişte netrebnici. Corolarul acestei afirmaţii este că putem încerca încă o dată (ştiinţific, de această dată!) să facem comunismul o realitate. Comunismul din lumea ideilor nu are nimic de-a face cu comunismul lui Ceauşescu, prin urmare, pentru tovarăşul Iliescu idealul comunist îşi păstrează întreaga lui forţă. Prin această mostră de discurs Ion Iliescu şi-a dat arama pe faţă. Dacă milioanele de români ar fi fost în stare să-l „audă” realmente pe Iliescu în momentul respectiv (nu doar să-l vadă), istoria post-decembristă a României ar fi fost alta. Dar românii au preferat să-l vadă, nu să-l audă. Precum bobocii de gâscă ai lui Lorenz (sau precum puii de dinozauri ai lui Sid, în Ice Age 3), l-au considerat aproape instinctiv pe Iliescu un soi de mămică (tătuc?) a(l) lor, de care n-au mai vrut să se despartă, motiv pentru care i-au dat circa trei mandate (ultimul, în urma unei competiţii cu Vadim Tudor!).

Ion Iliescu înfierează întinarea de către Ceauşescu a numelui PCR şi a memoriei martirilor căzuţi pentru cauza socialismului în România!

Securitatea. Teodor Brateş anunţă la un moment dat că la Sibiu armata a rămas fără muniţie, iar Securitatea continuă să atace trupele militare. Da, armata, cea mai de încredere instituţie a statului, a rămas fără muniţie! De ce vi se pare suspect? Nu vi s-a întâmplat niciodată să rămâneţi fără mărunţiş în portofel şi să descoperiţi asta abia când aveţi cel mai mare nevoie de el?

Miliţia. Un domn de la Inspectoratul General al Miliţiei a ajuns la televiziune cu epoleţii smulşi „de mâinile oamenilor setoşi de libertate”. O tiradă splendidă, încheiată cu „miliţia este alături de popor”. Bravo! Aplauze. Urale. Cine este cu poporul, fie şi numai declarativ, merită toată stima. Miliţianul continuă: „Miliţia respectă poporul! Miliţia apără poporul!” Cum a apărat Miliţia poporul în dec. 1989 rămâne de cercetat în următoarele decenii.

Armata. Intră în scenă (după Miliţie) Armata, în persoana „tovarăşului general Guşă”. Da, chiar aşa este apelat: „tovarăşul”, de către Teodor Brateş, care nu sesizează vreo incompatibilitate între postura de crainic al revoluţiei şi cea de sclav (prin obişnuinţă) al limbajului dintr-o epocă pe care se străduieşte acum să o îngroape „live”. Dar „Linişte! Daţi-vă la o parte”, vorbeşte tov. general Guşă. De la tov. general află că „armata apără (ce altceva?) ţara şi poporul!” Şi totuşi, ordinul generalului Guşă este ca armata să se retragă în cazărmi (poziţie strategică de pe care probabil va apăra mai eficient ţara şi poporul!). Atenţie, la Timişoara „de două zile am dat ordin să se intre în cazărmi!” Aha, iată un detaliu foarte interesant! De două zile?! Iată un brav erou al luptei revoluţionare. Ce nu menţionează generalul Guşă este rolul său în reprimarea mişcării de la Timişoara în zilele de 17-19 decembrie.

(Va urma)


Azi e 20 decembrie şi simt nevoia să evoc (ca şi anul trecut) discursul lui Ceauşescu din acea dată. Nu am amintiri despre acea zi fiindcă nu aveam (şi nici acum nu am) televizor, iar revoluţia “am prins-o” fragmentar, când deja evenimentele intrau în linie dreaptă (Ceauşescu fugise cu elicopterul de pe clădirea Senatului). Una dintre imaginile care îmi vin în minte este cea în care Ceauşescu este scos dintr-un TAB. Cred că procesul l-am urmărit atunci (dar aveam să-l revăd ulterior de mai multe ori şi amintirile deja se amestecă).

Discursul pe care Ceauşescu îl citeşte cu glas cam stins (şi cu bâlbele de rigoare) ar merita o analiză de conţinut detaliată. Retorica lui este tipică pentru ceea ce produc regimurile totalitare. Termeni vagi, generali, cuprinzători, demonizarea unui duşman fără chip. Autorităţile vor să sugereze că situaţia e sub control, dar nu-ţi poţi reţine impresia că pericolul este de fapt cuprinzător şi se răspândeşte (cine oare sunt aceste bande care vor să împânzească întreaga ţară?). Despre autori nu se spun prea multe. Ajunge că sunt fascişti şi că sunt puşi pe distrugere. Până vor fi identificaţi autorii, ne mulţumim cu o “deplină certitudine”, anume că la mijloc e mâna serviciilor de spionaj din “diferite ţări străine”. Care sunt acestea nu ni se spune, dar se face referire la cei care vor să dezmembreze ţara şi la Budapesta. E clar, în subtext trebuie să înţelegem că cei care fac probleme sunt ungurii, “ceilalţi”. “Celălalt” este sursa problemei. Un şiretlic retoric facil: Ceauşescu joacă o carte naţionalistă (împotriva minorităţilor etnice) pentru a-i strânge pe toţi românii în jurul său. Patriotismul ca refugiu al lichelelor. Dar să mă opresc aici. Ar fi prea multe de comentat. Vă urez vizionare atentă!