Dovezile că NT de la Bălgrad e tradus în mare parte din latină (de regulă, versiunea lui Beza, iar uneori și din Vulgata) se pot aduna relativ ușor dacă cititorul are alături o diglotă a lui Beza.

Astăzi, citind declarația „căpitanului” din Fapte 22:28, am fost intrigat de folosirea termenului „oraș”, mai ales fiindcă știam că din grecescul politeia nu prea ai cum să ajungi la „oraș”.

În schimb, termenul latinesc ciuitas poate avea două înțelesuri: (1) cetățenie și (2) oraș (mai ales în textele post-augustane).

Evident, când Beza a folosit termenul ciuitas, avea în minte politeia.

Traducătorul transilvan nu a realizat că sensul de care avea nevoie în context pentru ciuitas nu putea fi „oraș” (termen pe care îl folosește când vorbește de o așezare).

De notat că în NT de la Bălgrad în finalul versetului avem glosa „pârgariu” care este termenul vechi pentru „cetățean”. Cred că a fost folosit fiindcă în latină avem adaosul ciuis la finalul versetului 28.

P.S. Căutând pe Google Books informații despre „pârgariu”, am dat peste un fragmențel dint-un articol al cărui autor pare să creadă că episodul cu Pavel și căpitanul roman este din… Evanghelia după Ioan!

 


Despre NT 1648 am scris în numeroase rânduri. Din când în când mă întorc la acest text care continuă să mă intrige, fiindcă folosește în mod evident formulări diferite de ceea ce ne-am aștepta să găsim dacă traducătorii ar fi lucrat direct cu textul grec.

Evident, editorul volumului publicat la Alba Iulia pomenește frecvent „izvodul grecesc”, invocă textul slavonesc și nu-l uită pe Ieronim (menționare neobișnuită, având în vedere contextul răsăritean). Nu suflă, în schimb, niciun cuvințel despre textul lui Beza.

Or, dacă ne apucăm să comparăm sistematic NT 1648 și versiunea latinească a lui Beza, putem descoperi multe asemănări izbitoare.

Mai jos găsiți câteva din Galateni 1, capitolul în care Pavel își face o mică prezentare autobiografică și descrie relația sa cu apostolii de la Ierusalim.

***

13. Că auzit-ați cum m-am purtat oarecând între jidovime, că foarte-am supărat beseareca lui Dumnezău și o am risipit pre ia.

14. Și creșteam întru jidovime mai mult de vârstnicii miei în ruda mea, mai cu mare râvne fiind cătră rânduialele carele am luat de la părinții miei.

Textul grec zice: τῶν πατρικῶν μου παραδόσεων „tradițiile strămoșești”.

Beza a preferat o variantă mai explicativă, pe care o regăsim trasă la indigo și în NT 1648 (cu deosebirea că în loc de mai mult ca perfect traducătorii transilvăneni au folosit perfectul simplu: traditionum quas à patribus meis acceperam.

15. Iară când plăcu lui Dumnezău, cel ce mă alease den pântecele maicii meale, și mă chemă den mila Lui,

16. Să arate pre Fiiul Lui pentru mine, ca să propovăduiesc pre El între păgâni, derept aceaia, nu m-am sfătuit cu trupul și cu sângele.

17. Nece m-am înturnat în Ierosalim cătră apostolii ceia ce era mainte de mine, ce mă duș în Araviia și iară mă întorș în Damasc.

Textul grec zice: οὐδὲ ἀνῆλθον εἰς Ἱεροσόλυμα, „nici nu m-am suit la Ierusalim”.

Cititorii obișnuiți cu idiomul biblic știu că adesea deplasarea în cetatea sfântă e descrisă în termeni de „urcare”. Și aici avem un verb care indică ascensiunea.

În mod straniu, Beza a preferat să dea o altă echivalare: neque redii Hierosolymam, nici nu m-am întors la Ierusalim sau, cum zice NT 1648: „Nece m-am înturnat în Ierosalim”.

18. După aceaia, după trei ani, înturnaiu în Ierosalim (Beza: redii Hierosolymam) să văz pre Pătru și rămaș la el cincisprăzeace zile.


Mai jos găsiți link-ul pentru partea a doua a interviului difuzat de RVE.

Fiindcă am reușit să ascult și eu interviul, îmi dau seama că aș face unele precizări suplimentare la ceea ce am spus viva voce. Asta mai ales fiindcă fluxul gândirii și fluxul vorbirii nu se aliniază perfect întotdeauna. Uneori ai în minte o idee, o verbalizezi, dar lași nespuse alte lucruri pe care le subînțelegi. Or, ascultătorul nu are acces la tot ce ai în minte și rămâne uneori cu unele semne de întrebare. În orice caz, sper că esențialul este limpede.


Am primit astăzi de la profesorul Wim François vestea că a apărut de curând volumul Vernacular Bible and Religious Reform in the Middle Ages and Early Modern Era, publicat în seria „Bibliotheca Ephemeridum Theologicarum Lovaniensium”, la editura Peeters (vezi AICI).

Lucrările reunite în volum au fost prezentate în cadrul unei conferințe organizate la Leuven în toamna lui 2012. A durat deci un pic până am reușit să le vedem tipărite, dar cartea rezultată este pe măsura așteptărilor.

În cuprinsul volumului se află și o lucrare despre trăsăturile protestante ale Noului Testament de la Bălgrad. După știința mea, este primul articol de amploare, în limba engleză, care discută aceste chestiuni. Încercăm și noi să ne mai internaționalizăm un pic.

Semnalez cu acest prilej încă un fapt important: un alt capitol, scris de soții Gabriela și Eugen Munteanu, se concentrează asupra Septuagintei lui Milescu.

La „doar” 94 de euro, prețul volumului este un pic pipărat. Conștienți de acest aspect, editorii volumului s-au asigura că autorii primesc un exemplar gratuit. Să fie primit. 🙂

Mai jos descrierea cărții, preluată de pe site-ul editurii, unde puteți găsi și CUPRINSUL.

***

The central focus of this book concerns vernacular Bibles in various regions of (late) medieval and early modern Europe, as well as the religious and cultural circumstances in which these books found their origin. The contributions represent a cross-section of several research traditions that show an interest in vernacular Bibles. The volume includes articles that demonstrate how vernacular Bibles were liable to censorship measures, viz. Francesca Tasca’s contribution on Peter Valdès of Lyons, and Gigliola Fragnito’s on post-Tridentine Catholic Europe. Other essays, in contrast, inspired by a social-historical approach, emphasize that laypeople in the late Middle Ages and Early Modern Era found ways to read the Bible and other religious works ‘anyway’ and that they were hardly hindered by bans instituted by ecclesiastical or secular governments. Two authors who take this position are Andrew C. Gow and Margriet Hoogvliet, who also question the paradigm that the Protestant Reformation was the first to open the Bible to the laity. Suzan A. Folkerts brings this intuition into practice by studying printers’ choices as well as provenance data in books containing the Epistle and Gospel readings from Mass published between 1450 and 1550 in the Netherlands. This volume not only contains contributions focusing upon Western European vernacular Bibles but also pays attention to the Bible in Romania (Emanuel Conțac, Eugen and Lucia-Gabriela Munteanu) and Scandinavia (Jonatan Pettersson). In this regard, attention is paid to the (pre)confessional character and literary choices that are constitutive for the text. The confessional Era and its implications in the political field are central to Elizabeth Hodgson’s study of ‘David’s Psalms’ in Reformation England and France/Switzerland. The ‘post-confessional’ eighteenth century Enlightenment Bible – rooted in the Catholic tradition – by Isaac-Joseph Berruyer is the object of an essay by Daniel J. Watkins. Finally, Kees Schepers devotes a study to 33 drawings made by the Brussels canon regular Gielis vander Hecken.


În decembrie 2009 scriam pe blog (AICI) o postare despre un subiect foarte interesant: prezența în prefețele NT de la Bălgrad a unor idei filocalvine. Mulți cititori ai postării se vor fi îndoit de justețea ipotezei mele, pe care am dezvoltat-o mai pe larg în teza de doctorat.

Recent am ajuns printr-un accident la Mărturisirea de credință atribuită lui Chiril Lucaris, publicată inițial în latină, în 1629, sub titlul Confessio fidei reverendissimi domini Cyrilli Patriarchae (…)

Textul a fost tradus imediat în alte limbi, între care și greaca. Iată ce spune capitolul 13. Dau mai jos textul grec (luat din Karmires, vol. II, p. 567):

Πιστεύομεν πίστει δικαιοῦσθαι τὸν ἄνθρωπον, οὐκ ἐξ ἔργων. Πίστιν δʼὅταν λέγωμεν, τὸ τῆς πίστεως νοοῦμεν ἀναφορικόν, ὅπερ ἐστὶν ἡ δικαιοσύνη τοῦ Χριστοῦ, ἧς ἡ πίστις, χειρὸς ἔργον πληροῦσα, δραξαμένη, αὐτὴν ἡμῖν εἰς σωτηρίαν προσοικειοῖ, ὅπερ ἐπὶ συστάσει καὶ οὐκ ἐπὶ ζημίᾳ τῶν ἔργων ἀποφαινόμεθα. Ἐπεὶ καὶ τὰ ἔργα μὴ δεῖν ἀμελεῖσθαι, ὡς μέσα ὅντα ἀναγκαῖα ἐπὶ μαρτυρίᾳ τῆς πίστεως πρὸς βεβαίωσιν τῆς ἡμῶν κλήσεως, διδάσκει ἡμᾶς αὐτὴ ἡ ἀλήθεια. Ἅμα δὲ ἐξ ἑαυτῶν μηδαμῶς ἀρκετὰ εἶναι ἐν τῷ τοῦ Χριστοῦ βήματι παῤῥησιάσαι, καὶ ἐπάξιον αἰτήσασθαι τὴν ἀντιμισθίαν, και σῶσαι τὸν κτησάμενον τοῦθʼ οὕτως ἔχειν μαρτυρεῖ ἡ ἀνθρωπίνη ἀσθένεια. Ἡ δὲ τοῦ Χριστοῦ δικαιοσύνη τοῖς μετανοοῦσι προσαχθεῖσα καὶ προσοικειωθεῖσα μόνη δικαιοῖ καὶ σῴζει τὸν πιστόν.

Iată cum ar suna traducerea mea. Nu sunt prea sigur de unele construcții, fiindcă vorbim de o greacă nițel bizantinizată, iar eu nu sunt bizantinist. Dacă cineva poate să verifice traducerea și să sugereze alte soluții, voi rămâne pururea recunoscător.

Credem că omul este îndreptățit prin credință, nu din fapte. Dar când spunem „credință” înțelegem corespondentul (ἀναφορικόν) credinței, anume dreptatea lui Hristos, pe care, jucând rolul mâinii, credința o apucă și ne-o apropriază spre mântuire. Aceasta o declarăm în sprijinul, nu în detrimentul faptelor, căci însuși adevărul ne învață că faptele nu trebuie neglijate, deoarece sunt mijloace necesare pentru mărturia credinței, în vederea confirmării chemării noastre. Totodată slăbiciunea omenească arată că faptele în ele înseși nu sunt nicidecum suficiente pentru a ne face să apărem înaintea scaunului de judecată al lui Hristos, pentru a pretinde răsplătire și pentru a-l mântui pe cel care le-a dobândit. Însă numai dreptatea lui Hristos aplicată (προσαχθεῖσα) și atribuită (προσοικειωθεῖσα) celor care se pocăiesc îl îndreptățește și mântuiește pe credincios.

Ecouri ale acestei idei răzbat până în predosloviile la Iacov, respectiv Romani, din NT 1648:

Iară Pavel apostol grăiaşte de credinţa dereaptă carea are în toată vreamea fapte bune şi cu carea ne îndereptăm înaintea lui Dumnezău. Că această credinţă iaste mîna sufletului omului creştin cu carea prinde pre Hristos, cu toate bunătăţile, de-l face al său. (Iacov, 174r)

Ce pentru aceaia zice, numai pred credinţa a să înderepta, că credinţa dereaptă iaste mîna omului creştin, cu care prinde pre Hristos. (Romani, 205r)

La momentul tipăririi NT de la Bălgrad, Chiril Lucaris era mort de un deceniu însă, precum se știe, mărturisirea pusă în seama lui a generat o serie de reacții de-a lungul și de-a latul lumii ortodoxe. Între documentele care combat învăţătura atribuită lui Lucaris se numără şi Mărturisirea lui Dositei al Ierusalimului (1672). Redau mai jos textul grec al hotărârii 13, preluat tot din Karmires.

Πιστεύομεν οὐ διὰ πίστεως ἁπλῶς μόνης δικαιοῦσθαι τὸν ἄνθρωπον, ἀλλὰ διὰ πίστεως ἐνεργουμένης διὰ τῆς ἀγάπης, ταὐτὸν εἰπεῖν, διὰ τῆς πίστεως καὶ τῶν ἔργων. Τὸ δὲ τὴν πίστιν χειρὸς ἔργον ἀποπληροῦσαν ἀντιλαμβάνεσθαι τῆς ἐν Χριστῷ δικαιοσύνης καὶ προσάπτειν ἡμῖν εἰς σωτηρίαν, πόρρω πάσης εὐσεβείας γινώσκομεν. Οὕτω γὰρ ἐννοουμένη ἡ πίστις πᾶσιν ἐφαρμοσθείη, καὶ οὐκ ἄν εἴη ὁ μὴ σῳζόμενος, ὅπερ ἄντικρυς ψεῦδός ἐστιν. Τοὐναντίον δὲ μᾶλλον πιστεύομεν, ὅτι οὐ τὸ τῆς πίστεως ἀναφορικόν, ἀλλὰ τὴν οὖσαν ἐν ἡμῖν πίστιν διὰ τῶν ἔργων δικαιοῦν ἡμᾶς παρὰ Χριστοῦ. Ἐννοῦμεν δὲ τὰ ἔργα οὐ μάρτυρας τὴν ἡμέτεραν κλῆσιν ἐπιβεβαιοῦντας, ἀλλὰ καρποὺς καθʼ ἑαυτοὺς ὄντας, διʼ ὧν ἡ πίστις λαμβάνει τὸ ἔμπρακτον, καὶ καθʼ ἑαυτὰ ἄξια διὰ τῆς θείας ἐπαγγελίας τοῦ κομίσασθαι ἕκαστον τῶν πιστῶν τὰ διὰ τοῦ σώματος αὐτῷ πεπραγμένα, εἴτε ἀγαθὸν εἴτε κακὸν δηλονότι.

Cam așa ar suna în română. De notat că este respinsă definiția credinței ca „mână” cu ajutorul căreia omul „apucă” dreptatea lui Hristos.

Credem că omul este îndreptățit nu în mod simplu, doar prin credință, ci prin credința care lucrează în dragoste, adică prin credință și fapte. Cât despre [ideea] că credința îndeplinește rolul unei mâini care apucă dreptatea care este în Hristos și o aplică nouă pentru mântuire, o socotim departe de toată evlavia. Căci credința înțeleasă astfel s-ar potrivit tuturor, și n-ar mai fi cine să nu se mântuiască, ceea ce în mod evident este fals. Dimpotrivă, credem că nu corespondentul (ἀναφορικόν) credinței, ci credința care este în noi ne îndreptățește prin fapte înaintea lui Hristos. Dar înțelegem faptele nu ca martori care întăresc chemarea noastră, ci ca roade în ele însele, prin care credința devine eficace și care sunt vrednice în ele înseși, prin promisiunea dumnezeiască, astfel încât fiecare credincios să primească cele făcute în trupul său, fie bun, fie rău.

Așadar, avem o mărturisire ortodoxă care condamnă în mod explicit o idee calvină prezentă în predosloviile NT 1648. Dacă am fi avut o simplă idee reformată în predoslovii, am fi putut crede că e un accident, o simplă coincidență.

Am scris cu altă ocazie că, în opinia mea, editorii Bibliei de la București au renunțat cu bună știință la tipărirea predosloviilor din NT 1648. Au renunțat fiindcă trebuie să le fi socotit eretice. Lor, mai mult decât istoricilor ortodocși de astăzi, caracterul filocalinv al NT 1648 trebuie să li se fi părut foarte evident.

Cu vremea sper să pot trasforma această postare într-un articol mai detaliat, cu alte informații despre contextul istoric al polemicilor privind mărturisirea calvinizantă atribuită lui Chiril Lucaris.


Găsiți mai jos continuarea la postarea publicată ieri (AICI).

Pe scurt, pe G.T. Marcu (și pe mulți alți cercetători ortodocși) nu-i nedumerește defel „demonstrația” pe care o face autorul predosloviei la Matei, din NT de la Bălgrad (1648). Concluzia „demonstrației” este că Matei a scris evanghelia omonimă în greacă.

Sunt de-acord că autorul prefeței putea fi ortodox chiar dacă îi contrazice pe Părinți într-o chichiță de felul acesta. Dar să nu mi se spună că aceste diferențe în raport cu tradiția îl fac pe autor ortodox! Logic ar fi să considerăm că îl fac mai apropiat de mentalul Reformei. Mai ales că nu mi-l pot imagina pe un Varlaam sau pe un Dosoftei încăierându-se astfel cu Părinții!

Textul de mai jos provine dintr-un articol pe care l-am publicat anul trecut în revista Limba română.

***

Prima salvă care a marcat schimbarea de direcție pare să fi venit de la Erasmus, în Adnotările la Noul Testament. Criticând echivalentul nauiculam folosit în Vulgata, pentru a traduce grecescul τὸ πλοῖον din Mat. 8:23, cărturarul olandez scria următoarele:

Cu siguranță ceilalți evangheliști scriu τὸ πλοῖον, adică nauigium sau nauim. Despre ei există un consens că au scris în grecește; a admite că Matei a scris Evanghelia în ebraică, aceasta nu-mi pare verosimil, deoarece nimeni nu dă mărturie în mod mulțumitor, cu argumente convingătoare, că ar fi văzut vreo urmă din acel volum ebraic. (…) De altfel, stilul lui Matei se potrivește bine cu stilul lui Marcu, nefiind radical diferit de felul de a scrie al lui Ioan. Prin urmare, mi se pare mai probabil că această evanghelie a fost scrisă în aceeași limbă în care au scris ceilalți evangheliști.[1]

Opinia sa era împărtășită de cardinalul Cajetan și de alți comentatori, dintre care cei mai mulți sunt protestanți.[2] Desigur, îndoielile umanistului olandez cu privire la ideea că Matei și-a scris evanghelia în ebraică au stârnit și critici. În ciuda acestora, noua concepție s-a difuzat rapid, devenind un loc comun în mentalul reformat. O găsim, de pildă, în Armonia lui Jean Calvin, comentariu la cele trei evanghelii sinoptice (Matei, Marcu și Luca), ieșit de sub tipar pe 17 iulie 1555.[3] Observând că între Matei 2:6 și Mica 5:1 (text veterotestamentar citat de evanghelist) există niște diferențe, Calvin opinează că scribii chemați de Irod la palat trebuie să fi reprodus textul în forma lui originară, în vreme ce Matei, care scrie în greacă, n-a urmărit o redare exactă, ci s-a mulțumit doar să semnaleze textul.

Il n’y a point de doute que les Scribes n’ayent en leur Langue fidelement recité de mot à mot le passage, ainsi qu’il est escrit au liure du Prophete: mais sainct Matthieu s’est contenté d’auoir marqué le lieu. Et pource qu’il escriuoit en Grec, il a suiui la leçon commune. Car il est aisé à recueillir de ce lieu-ci & autres semblables, que S. Matthieu n’a pas escrit son Euangile en langue Hebraique.[4]

Ideea este reluată în alt pasaj care caută să explice de ce relatările din Mat. 10:10, respectiv Luca 9:3 Mântuitorul le interzice ucenicilor să ia toiege pentru drum, iar în relatarea paralelă din Marcu 6:8 permite acest lucru. Soluția propusă de Calvin conține și ideea că evangheliștii au scris în limba greacă:

Veu qu’en Hebrieu la signification du mot Sebet, est ambigue, combien que les Euangelistes escriuissent en Grec, toutesfois ils on pris en diuerses sortes le mot Grec, comme l’Hebrieu, Sainct Matthieu doneques & sainct Luc entendent des bastons qui chargent ceux qui les portent: mais sainct Marc entend vn baston, sur lequel ceux qui ont à cheminer s’appuyent pour se soulager. Or il est certain que pour faire quelque voyage, la coustume estoit de porter vn baston.[5]

Negreșit, autorul predosloviei trebuie să se fi format ca teolog într-un mediu intelectual în care astfel de idei inovatoare erau monedă curentă. Altminteri, cu greu putem explica efortul pe care îl face de a combate vechea concepție. Argumentele aduse de el în sprijinul noii ipoteze sunt patru la număr: (1) Chiar dacă evanghelia ar fi fost scrisă în ebraică, nu putem ști „cine o are fi întors greceaște”. Mărturiile patristice sunt contradictorii: „Teofilact zice că o au întors Ioan apostol. Atanasie zice că o au, Iacov apostol.” (2) „Alalți apostoli și evanghelisti toți au scris ale lor în limbă grecească; derept aceaia nu să creade că Matei are fi scris într-altă limbă”. (3) „De-are fi fost scrisă jidoveaște, n-ară fi Evangheliia lui Matei fântână [i.e. sursă], ca alte cărți, a Legii noao, ce ară fi izvor curând [i.e. provenind] den limbă jidovească, carea nu o avem necăiri.” (4) Deși evanghelia conține „multe cuvinte jidovești”, ele au fost traduse în grecește: „Emmanuil, ce să zice Dumnedzeu cu noi și Eli, Eli lima savatani, ce să zice Dumnedzeul, Dumnedzeul Mieu, că ce Mă lăsași” (2r-2v).

Prezența unor idei protestante (mai precis, calviniste) în predoslovia evangheliei după Matei trebuie să le fi dat motive de neliniște cărturarilor munteni care au pregătit pentru tipar Biblia de la București, de vreme ce, în mod surprinzător, aceștia au ales să omită din tomul patronat de Șerban Cantacuzino o predoslovie consistentă, dar împănat cu idei cel puțin „suspecte”, dacă nu de-a dreptul eretice.


[1] Opera Omnia Desiderii Erasmi Roterdami, vol. VI.5, Amsterdam, 2000, p. 175-176: „Certe τὸ πλοῖον − id est «nauigium» siue «nauim» − scribunt euangelistae caeteri, quos Graece scripsisse consensus est omnium, vt donemus Matthaeo Hebraice scriptum Euangelium, quod ipsum mihi non fit verisimile, cum nemo sat idoneis argumentis testetur se vidisse vllum illius Hebraici voluminis vestigium. (…). Deinde stilus Matthaei cum stilo Marci plane consentit, haud admodum dissentiens a dictione Ioannis”.

[2] Este vorba de Oecolampadius, Paraeus, Calvin, Le Clerc, Fabricius, Pfeiffer, Lightfoot, Beausobre, Basnage, Wetstein, Rumpaeus, Whitby, Edelman, Hoffman, Moldenhawer, Viser, Harles, Jones, Jortin, Lardner, Guerike, Hey, Hales, Hewlett și alții. Vezi G. Townsend, The New Testament, Arranged in Chronological and Historical Order, vol. 2, London, 41838, p. 54-55 și Samuel Davidson, Lectures on Biblical Criticism: Exhibiting a Systematic View of That Science, Edinburgh, 1839, p. 409-410.

[3] Thomas Henry Louis Parker, Calvin’s New Testament Commentaries, Louisville, 1993, p. 31. În cercetarea noastră, am folosit ediția franceză din 1563.

[4] Commentaires de Iean Calvin sur la Concordance ou Harmonie, composee des trois Euangelistes, assauoir sainct Matthieu, sainct Marc, & sainct Luc, De l’imprimerie de Michel Blanchier, 1563, p. 52.

[5] Ibid., p. 179.


Încerc zilele astea să definitivez studiul despre NT de la Bălgrad pe care l-am prezentat la Leuven în noiembrie 2012.

Sunt uimit de ignoranța care domnește în breaslă cu privire la trăsăturile vădit protestante ale acestei lucrări. Sper, deocamdată, că e vorba de ignoranță, și nu de rea voință.

Trist este când ignoranța apare în lucrări altminteri extrem de erudite.

De pildă, citesc în I.I. Croitoru, Ortodoxia și Apusul în tradiția spirituală a românilor. Unitatea Ortodoxiei și apărarea credinței ortodoxe în fața propagandei protestante din secolul al XVII-lea, vol. 2, Târgoviște, Cetatea de Scaun, 2012, p. 508, că „în Predosloviia la Faptele Sfinților Apostoli se apăra cultul Sfinților”.

Ei, și acum să vedem cam cum se apără cultul sfinților în predoslovia cu pricina. Redau mai jos textul prefeței.

Cultul Sfintilor

Precum se vede, probele incontestabile ale susținerii cultului sfinților ar fi cele două expresii subliniate cu roșu!

Dar oare un scriitor reformat / protestant n-ar putea folosi expresiile respective?

De bună seamă că nu, zice dl. I.I. Croitoru. Decât dacă se convertește la ortodoxie, știut fiind că Biserica Răsăriteană are un monopol pe expresii ca cele de mai sus.

Mai mult, o simplă căutare în comentariile lui Calvin scoate la iveală un aspect înfricoșător și scandalos deopotrivă! După toate aparențele, Calvin era un criptoortodox! Judecând după citatele de mai jos, aș putea băga mâna în foc că avea ascunse, pe undeva, și niște moaște. Adeziunea lui Calvin la „cultul sfinților” ar fi, deci, „scheletul din dulap” care a zăcut nedescoperit atâta amar de vreme!

Găsiți mai jos o salbă de citate care îl incriminează pe Calvin.

Fapte 10:41

Therefore, let us assure ourselves of this, that the holy apostles were chosen by the holy decree of God, that by their testimony the truth of Christ’s resurrection might stand. Whosoever is not content with this approbation, let him take away and overthrow if he can that inviolable decree of God, which Peter commendeth to us in this place.

1 Cor. 16:9

We see, then, how this holy man sought everywhere Christ’s glory, and did not select a place with a view to his own convenience or his own pleasure; but simply looked to this — where he might do most good, and serve his Lord with most abundant fruit; and in addition to this, he did not merely not shrink back from hardships, but presented himself, of his own accord, where he saw that he would have to contend more keenly, and with greater difficulty.

1 Tes. 3:5

Paul’s intention was to stir up the Thessalonians to perseverance. And, assuredly, this must have been a most powerful excitement, when they learned that the holy Apostle felt so great consolation and joy from the advancement of their piety.

Col. 4:7

That the Colossians may know what concern he has for them, he confirms them, by giving them, in a manner, a pledge. For although he was in prison, and was in danger of his life, making care for himself a secondary matter, he consults for their interests by sending Tychicus to them. In this the singular zeal, no less than prudence of the holy Apostle, shines forth;


Lucrând acum la un studiu pe care îl voi prezenta la sfârșitul lunii la conferința despre Biblie și Reformă organizată de Univ. din Leuven, Belgia, am prilejul să observ cam ce trăsneli pot scrie filologii atunci când se întâmplă să nu fie și un pic de teologi.

Fragmentul următor e dintr-un articol scris de Maria Rădulescu, „Noul Testament de la Bălgrad (1648). Modele și izvoare”, publicat în Studii și cercetări lingvistice, 1982.

Pe autoare o intrigă (așa cum m-a intrigat și pe mine) adaosul „trinitar” din 1 Cor. 8:6. În textul grec nu se face referire decât la Tatăl și la Fiul. În Biblia de la Ostrog, 1581 apare însă și o referire la Duhul Sfânt, drept care editorii NT 1648 au decis să includă acest text, semnalând într-o glosă marginală că adaosul inserat de ei nu apare în grecește.

Dna Rădulescu, dornică să explice motivațiile intime care i-au animat pe editorii NT 1648, speculează ingenios după cum urmează:

Cum ar veni, editorii NT 1648 sunt mai ortodocși nu doar decât Papa (=Biserica de Apus), ci și decât Pavel, care n-a găsit de cuviință să includă adaosul trinitar în epistola sa.

Una peste alta, să credem că în Apus credincioșii cred în Dumnezeu Tatăl și în Fiul, dar nu și în Duhul Sfânt, în vreme ce răsăritenii cred nu doar în Tatăl și Fiul, ci și în Duhul Sfânt?

De remarcat că autoarea nu zice „probabil”, ci „desigur”. Cunoștința are dubii. Ignoranța nu prea. 🙂


Nt. 1648 rămâne (încă) o enigmă nesplicată.

Am scris deja despre el și în mod cert voi continua să scriu, fiindcă problema nu-mi dă pace. În paginile acestei traduceri (primul NT complet în românește) sunt prea multe lucruri care mă nedumeresc.

Nu mai pun la socoteală informațiile eronate vehiculate de unii istorici ortodocși, care țin cu tot dinadinsul să-l facă pe Simion Ștefan un exponent și promotor fidel al ortodoxiei, chiar dacă ițele istoriei politico-religioase în care s-a încurcat clericul ardelean sunt nițel mai „gordiene” decât lasă a se înțelege istoriografia oficială, care este necesarmente triumfalistă.

Ceea ce intrigă la această ediție este amestecul de surse folosite. Și discrepanța dintre declarația din prefață și realitatea propriu-zisă.

Zice așa Simion Ștefan:

Ce mai vârtos ne-am ținut de izvodul grecescu și am socotit și pre izvodul lui Eronim, carele au izvodit dintâiu din limbă grecească, lătineaște, și am socotit și izvodul slovenescu carele-i izvodit sloveneaște din grecească și e tipărit în Țara Moscului.

Și socotind acesteia toate, varecarea au îmblat mai aproape de cartea greciască, de prea aceaia am socotit, însă de cea greciască nu ne-am depărtat, știind că Duhul Sfânt au îndemnat evanghelistii și apostolii  a scrie în limbă grecească Testamântul cel nou, și cartea grecească iaste izvorul celorlalte.

Ce trebuie înțeles din acest pasaj?

Că Simion Ștefan ar fi urmat fidel textul grec, dar că a mai tras cu ochiul la Vulgata și la Biblia de la Ostrog.

Ei bine, traducerea contrazice declarația de principiu. Una e să ridici în slăvi textul grec (fiindcă așa e de bon ton de când cu Reforma), alta e să-l urmezi în mod consecvent.

Un caz flagrant în care Simion Ștefan a urmat textul latinesc (care diferă de cel grec!) se găsește în 1 Cor. 15:55.

Iată mai jos într-un tabel sinoptic textul grec din Beza 1580, traducerea latinească a lui Beza (care nu se pupă cu textul grec, din motive care mă depășesc) și textul NT. 1648.

Se vede cu ochiul liber că S. Ștefan (sau cine o fi tradus) a urmat mai vârtos traducerea latinească a calvinistului Beza!

Text grec: „Unde îți este boldul, moarte? Unde îți este biruința, iadule?”

Text latin (Beza): „Ubi tua, o mors, victoria? Ubi tuus, o sepulchrum stimulus?”

NT 1648: „Unde ți-e moarte, biruirea? Unde ți-e, mormente, acul tău?”

Mai jos, cele trei coloane din Beza: (1) traducerea latinească făcută de el, (2) textul grec, (3) Vulgata.


Un amic aflat la Münster îmi scrie astăzi că zilele astea lucrează la un articol despre kecharitomene și Luca 1:28.

Fiindcă m-am ocupat de acest termen într-un capitol al tezei, îmi trimite feedback la cele scrise de mine. Iată ce scriam cu vreo 2-3 ani în urmă:

Primele două traduceri din tabel (Coresi şi Nt. 1648) surprind prin soluţiile alese („būcuratâ” şi „în dar îndrăgită”). Parafraza stângace a participiului kecharitōmenē din Nt. 1648 sugerează fie că traducătorii (revizorii) au consultat traduceri protestante, fie că au fost sub influenţa unor idei teologice de factură protestantă.

Amicul meu e de altă părere.

Revenind însă la kecharitomene, izbitor: NT 1648 are „Bucură-te, în dar îndrăgită” (formulare pe care o suspectez a fi mai degrabă o eroare de zeţar, sau ceva de genul ăsta).

La vremea când am scris despre kecharitomene, nu aveam o imagine clară despre sursele folosite, dar știam totuși suficient de mult ca să bănuiesc o influență protestantă.

Astăzi, sub imboldul discuției cu amicul de la Münster, am redeschis „dosarul de caz”.

M-am dus la Noul Testament al lui Beza (1580) și am găsit acolo, negru pe alb, confirmarea intuițiilor mele de anțărț.

Textul românesc este de fapt o calchiere a traducerii latinești făcute de Beza și publicate alături de textul grecesc și de Vulgata.

Formularea „Bucură-te în dar îndrăgită” traduce fidel secvența „Ave gratis dilecta”.

Pentru cei care nu se dau bătuți, atrag atenția asupra unei formulări și mai stranii, câteva versete mai jos (Luca 1:30)

Μὴ φοβοῦ, Μαριάμ· εὗρες γὰρ χάριν παρὰ τῷ θεῷ.

Ne time Maria: es enim in gratia apud Deum

Nu te teame, Maria, că ești în dragoste la Dumnezeu.

Iată mai jos pagina cu pricina.


Redacţia revistei Oglindanet mi-a cerut permisiunea de a publica un fragment din Dilemele fidelităţii. Este vorba de secţiunea privitoare la prima traducere integrală a NT în limba română.

NT de la Bălgrad (=Alba Iulia) mă fascinează şi mă intrigă în egală măsură. Dacă îmi dă Dumnezeu sănătate, voi continua să scriu despre el în anii care vor urma. Istoria Reformei în Transilvania este pur şi simplu fascinantă şi mi-aş dori să am răgazul să spun câte ceva din povestea ei (într-un stil plăcut, ca Ozana cea frumos curgătoare) într-un capitol mai larg dedicat NT de la Bălgrad (1648).

Între timp, găsiţi mici licăriri în articolul din Oglindanet (pentru cei care încă n-aţi picat în dileme). 🙂

Un semnal privitor la carte, AICI.


De mai bine de o lună citesc Noul Testament de la Bălgrad (1648). E o traducere frumoasă şi destul de cursivă, dacă eşti deja obişnuit cu vocabularul biblic al sec. 17. Pentru desluşirea anumitor versete, e indicat totuşi să ai alături un Nou Testament grec sau BibleWorks.

Am ajuns astăzi la Ioan 2:10: „Tot omul întâiu pune vinul bun şi deacă să veselescu, atuncea cel mai slabu…”. Am recunoscut în spatele lui „veselescu” verbul μεθυσθῶσιν (μεθύσκω, methysko = a se îmbăta), care în NT mai apare în Luca 12:45, Ef. 5:18, 1 Tes. 5:7 şi Apoc 17:2 (aici metaforic). Se pare că traducătorii, dintr-un anumit tact pastoral, n-au vrut să le dea argumente biblice eventualilor cititori certaţi cu sobrietatea şi prieteni la toartă cu ulcica sau halba. Aşa că au tradus verbul în mod eufemistic. N-au fost singurii, în tradiţia biblică românească. Dar să vedem cum stau lucrurile în alte versiuni.

Bibl. 1688: „Tot omul întâiu vinul cel bun pune, şi, când să vor îmbăta, atuncea pre cel mai prost.” Alte traduceri de mai târziu (Samuil Micu, Bibl. 1874, Nitzulescu 1897, Bibl. 1914) au păstrat verbul „a se îmbăta”. Corect.

Cornilescu 1921 mai taie din forţa originalului, redând verbul μεθυσθῶσιν prin „au băut bine” (Soluţia se regăseşte şi în Galaction 1938). Bine, bine, dar cât de bine? Fiecare îşi poate reprezenta episodul după puterile imaginaţiei. Soluţia e menită să navigheze strâmtoarea periculoasă dintre Scyla beţiei şi Carybda trădării textului. Pe urmele acestei soluţii, versiunea NTR concede totuşi un grad mai ridicat de concentraţie versetului: nuntaşii pomeniţi de nun „au băut mult”. Mult, dar cât?

Bibl. 1968, care a prelucrat textul lui Galaction (temperându-i adesea excesele), a diluat verbul, traducându-l cu „se ameţesc”. „Ameţeala” s-a moştenit în Biblia 1975 şi de acolo a trecut în Biblia Anania (2001). Nu-i aşa, una e să te îmbeţi, alta e să te ameţeşti. Versiunile din această categorie îi fac pe nuntaşii din mintea nunului să pară un pic mai înţelepţi. Un pic.

Concluzie: Cred că soluţia „a se îmbăta” trebuie păstrată, ca să fim fideli faţă de textul biblic. DAR…

1)      Dacă vrem să păstrăm şi o abordare pastorală asupra traducerii, ar trebui să facem şi un aparat de note. Biblia a fost lăsată să fie citită într-o comunitate interpretativă. Nu punem lacătul pe Scriptură, sub motiv că omul de rând s-ar deda la beţii, dacă ar ajunge să o citească acest verset de unul singur. DAR… oricât de protestant aş fi, consider că în citirea Scripturii, oamenii neinstruiţi (ἰδιῶται, în sensul versetului 1 Cor 14:23) au nevoie de călăuzire din exterior („Cum am să înţeleg, dacă nu mă va călăuzi cineva?”). Altminteri, cu o traducere exactă, dar cu o hermeneutică bolnavă, s-ar putea să avem oameni care transformă versete din Biblie  în argumente pentru de a răzgâia firea pămânească. „Uite, frate, scrie în Biblie negru pe alb că nuntaşii se îmbătau!”

2)      Afirmaţia că nuntaşii din Israelul sec. I obişnuiau să bea până se îmbătau este făcută de maestrul de ceremonii. Dar acesta nu este reprezentativ pentru etica Împărăţiei lui Dumnezeu. Prin urmare nu tot ce apare scris în Biblie trebuie şi aplicat, dacă avem de-a face cu afirmaţii vine de la un personaj contra-exemplu.

3)      Biblia conţine zeci de versete despre vin/băutură/a bea. O hermeneutică sănătoasă trebuie să vadă mesajul Bibliei în ansamblu, nu să folosească abuziv câte un verset rupt din context.


E vremea să lămuresc acum motivul pentru care am solicitat ajutor în chestiunea citatului din Calvin. Am fost intrigat de un anume fragment din predoslovia (prefaţa) la epistola lui Iacov din Noul Testament de la Bălgrad, care a fost tradus din iniţiativa lui Gh. Rakoczi, principe calvin al Transilvaniei, şi a superintendentului calvin Istvan Geleji (cercetătorii ortodocşi nu prea sunt de-acord cu această idee). Nu e cazul să intru aici în istoria acestui NT. Fac doar câteva observaţii asupra celor 24 de predoslovii care însoţesc cărţile NT. Mircea Păcurariu şi alţi cercetători opinează că avem de-a face cu texte originale, alcătuite de cărturari ortodocşi. Citez din M. Păcurariu:

De notat că în acele „predoslovii” se făcea amintire şi de unii Sfinţi Părinţi şi scriitori bisericeşti (Sfîntul Ioan Gură de Aur, Sfîntul Atanasie cel Mare, Fericitul Ieronim, Teofilact al Ohridei etc.), fapt ce ne arată că alcătuitorii lor nu erau calvini (nici filocalvini), ci români ortodocşi care au lucrat şi la traducerea propriu-zisă.

Observ aici maniera tipică a lui M. Păcurariu de a selecta cu grijă informaţii convenabile şi de a le da drept singurele care contează în evaluarea unui fapt istoric. Mai sunt şi alte aspecte privitoare la predoslovii, de care trebuie să ţinem seamă:

  1. Prefaţa la epistola lui Iacov este un răspuns la afirmaţiile lui Luther despre această epistolă. Dacă veţi citi prefaţa scrisă de Luther la Iacov şi prefaţa românească la această epistolă veţi avea mari surprize. Eu unul bănuiesc că ideile din prefaţa românească sunt expresia poziţiei tipice a calvinilor transilvăneni faţă de epistola lui Iacov. Poate mă înşel. Pista necesită o explorare suplimentară.
  2. Tot prefaţa la Iacov conţine următorul citat: „Iară Pavel apostol grăiaşte de credinţa dereaptă carea are în toată vreamea fapte bune şi cu carea ne îndereptăm înaintea lui Dumnezău. Că această credinţă iaste mîna sufletului omului creştin cu carea prinde pre Hristos, cu toate bunătăţile, de-l face al său”. Partea cu bold din acest citat m-a dus cu gândul la Calvin. „Credinţa care îl ‘prinde’ pe Hristos” este o idee protestantă. Expresia „bunurile lui Hristos” aduce tot a Calvin. Din cercetările făcute până acum (cu ajutorul cititorilor) am descoperit că ideea de „credinţă ca mână a sufletului” apare într-o colecţie de aforisme atribuite lui Calvin, la W. Perkins (1558-1602), puritan englez care a influenţat calvinismul maghiar, şi la alţi predicatori protestanţi de mai târziu (Whitefield, Spurgeon).
  3. Predosloviile fac referire la „papişti” şi „iejuviţi” [iezuiţi?]. Aceste apelative sunt de regulă folosite de calvini.
  4. Între părinţii citaţi se numără şi Ambrozie. De ce nişte cercetători ortodocşi ar face referire la acest părinte apusean care de regulă este invizibil pentru ortodocşi?
  5. În predoslovia la 1 Ioan citim: „Pavel şi Varnava făcia preoţi prin oraşe, rădicîndu-şi oamenii mînile în sus, iară ei alegia şi-i blagosloviia.” Aţi recunoscut referirea la Fapte 14:23? În mod surprinzător, verbul cheirotoneo este tradus cu „a ridica mâinile (la vot)”, nu cu „a pune mâinile peste”! Ce cleric ortodox a putut scrie asta din proprie iniţiativă!?
  6. În aceeaşi predoslovie: „Alalţi preoţi toţi şi învăţători trebuiaşte să o înveaţe din Scripturi şi să o aducă iară la Scripturi, să o ispitească [testeze] ca la o piatră de încercare”. Cum de M. Păcurariu n-a spus nimic despre acest citat? Este ideea de primat al Scripturii reprezentativă pentru ortodoxie?

Acestea sunt doar câteva aspecte care mie îmi dau de gândit. N-am reuşit să sistematizez observaţiile şi nici să citesc alte studii despre cele 24 de prefeţe ale NT. Dacă mă ţine Dumnezeu cu sănătate, voi aprofunda problema în perioada următoare. Pentru moment mă limitez să afirm că istoria din spatele predosloviilor este mai complexă decât o prezintă M. Păcurariu (în vol. 2 al istoriei sale, p. 75).

P.S. Istoriile „oficiale”, laice sau religioase, ortodoxe sau neoprotestante, trebuie luate cum grano salis. (Uneori granum-ul poate să fie chiar mai mare). 🙂


Citeam astăzi amuzat-intrigat versetul 1 Cor. 14:16 din Noul Testament de la Bălgrad (1648):

După aceia, de veri blagoslovi cu sufletul în săbor, carele-i în locul mireanului, cum va zice ‘amin’, după blagosloveniia ta? Că nu şti ce grăeşti.

Câteva explicaţii:

blagoslovi traduce gr. euloges

cu sufletul traduce en pneumati (=cu duhul)

mireanului traduce idiotou (genitivul lui idiotes = outsider, om neinstruit, om care încă nu cunoaşte tot ceea ce ar fi necesar, ca să devină membru deplin).

Folosirea termenului „mirean” ar putea sugera că aici avem o opoziţie de tip „liturghisitor” vs. „mirean”. Potrivit acestei înţelegeri, Pavel s-ar adresa liderilor comunităţii, îndemnânu-i să vorbească inteligibil, astfel încât să-i înţeleagă şi mirenii.

În fapt, comunitatea din Corint nu pare să aibă o conducere clar conturată. Modelul de conducere este mai degrabă „congregaţionalist” (vezi procedura de excludere a omului incestuos din cap. 5). Mă îndoiesc că în Corintul anului 51 existau „mireni”. 🙂