Seria de postări cu fragmente din cartea despre Cornilescu atinge acum subiectul convertirii traducătorului. Mi-aș fi dorit ca D. Cornilescu să ne dea mai multe detalii în scurta broșură autobiografică pe care a scris-o. Din păcate, informațiile pe care le avem în prezent sunt puține și nu putem stabili cu certitudine data convertirii.

***

„Întoarcerea la Dumnezeu”

După examenul de licenţă, în vara anului 1916, Cornilescu a intrat în monahism, fiind hirotonit ierodiacon, cu metania la Mănăstirea Dobrovăţ. Este foarte probabil că intrarea lui în cinul monahal a fost obținută de prințesa Callimachi prin înțelegere cu ierarhul locului, Nicodim Munteanu, episcop de Huși, pentru a-i da lui Cornilescu posibilitatea de a lucra la adăpost de spectrul recrutării și al plecării pe front. Până astăzi, detractorii lui Cornilescu au citit acest episod cu o nejustificată doză de suspiciune, considerând că decizia respectivă impietează asupra caracterului lui Cornilescu.[1] În lumina preocupărilor asidue ale lui Cornilescu pentru traducerea Scripturii într-o limbă contemporană, pasul trebuie să fi fost unul în ordinea firească a lucrurilor.

Singurele informații despre convertirea lui Cornilescu provin din relatarea autobiografică a lui Cornilescu. În primă fază, interacțiunea cu textul grec al NT i-a deschis traducătorului un orizont spiritual care l-a neliniștit profund. Versete ca cel din Matei 4:22 („Oricine se mânie pe fratele său va cădea sub pedeapsa judecății”) l-au pus aporetic în fața asprelor exigențe ale mesajului lui Hristos. Cum e posibil ca Scriptura să fie atât de drastică dacă mânia este atât de răspândită în experiența umană obișnuită? „N-am putut să pricep versetul acesta și am trecut mai departe.”[2]

O altă scriere, Epistola către Romani, s-a arătat chiar mai necruțătoare, atât prin perspectiva sumbră asupra naturii umane („Toți au păcătuit”, „Nu este niciun om neprihănit. Nu este nici un om care să facă binele…”) și prin verdictul implacabil („Plata păcatului este moartea”). Apogeul crizei pare să fi fost traducerea Apocalipsei, potrivit căreia partea păcătoșilor va fi „moartea a doua”, adică „iazul de foc”. În urma unui examen sever de conștiință, Cornilescu a ajuns la convingerea că este un păcătos. „Dar nu numai un păcătos, ci un păcătos osândit, care mergea spre iazul cu foc. Atunci a început să-mi fie frică și îmi ziceam mereu: «Nu vreau să mă duc acolo în ruptul capului.»[3]

Fundamentală, pentru ieșirea din impasul spiritual, a fost Epistola către Romani și declarația că „toți sunt socotiți neprihăniți fără plată”, prin credința în sângele lui Isus Hristos. Prin conștientizarea intensă a principiului că iertarea păcatelor vine prin moartea ispășitoare a lui Hristos, Cornilescu repeta o experiență tipic protestantă, foarte asemănătoare descoperirii făcute de Luther în urma studiului asiduu al epistolarului paulin. Din Epistola către Romani Cornilescu a înțeles că „este o iertare a păcatelor, că Domnul Hristos a murit și pentru mine, deci iertarea aceasta e și pentru păcatele mele”.[4] Corolarul credinței în moartea ispășitoare a lui Hristos a fost că Hristos „a înviat ca să ne facă neprihăniți”, dând celui credincios tăria de a birui forța păcatului, a cărui putere a fost frântă prin înviere. Dacă un proces de convertire poate fi etapizat, am putea spune că ultimul pas făcut de Cornilescu a însemnat descoperirea că Hristos este nu doar Mântuitor, ci și Domn.

[1] Simptomatic pentru acest tip de exercițiu hermeneutic care se confundă cu procesul de intenție este următorul citat: „Preocupându-l scăparea de primejdiile războiului, în vara anului 1916 se călugărește și înduplecă pe P.S. Nicodim ‒ atunci episcop de Huși ‒ să-l hirotonisească diacon. Fire mistică și tăcută, după ce ajunge la adăpost, nu stă nici în eparhia Hușilor. Trece sub ocrotirea economică gospodărească a d-nei Raluca Calimachi din Stâncești, jud. Botoșani, pe care o cunoscuse în București” (Grigorie Leu Botoșăneanu, Confesiuni și secte. Studiu istoric-misionar, București, Tipografia Cărților Bisericești, 1929, p. 4445). Ideea este reluată, mai nou, de pr. A. Savelovici (Textul Sfintei Scripturi în Biserica Ortodoxă Română, Târgoviște, Valahia University Press, 2012, p. 94): „Motivul intrării lui Cornilescu în monahism nu a fost sincer, ci doar pentru a se sustrage serviciului militar.”

[2] Cornilescu, Cum m-am întors la Dumnezeu, p. 8.

[3] Cornilescu, Cum m-am întors la Dumnezeu, p. 910.

[4] Cornilescu, Cum m-am întors la Dumnezeu, p. 11.

Anunțuri

Dacă cineva se va apuca să facă vreodată o monografia lexicală despre thymos, n-ar fi rău să ţină cont de următoarele precizări:

Termenul thymos se întâlneşte de 333 de ori în Septuaginta şi de 18 ori în Noul Testament.

În Noul Testament conotaţiile termenului sunt negative: Luca 4:28, Fapte 19:28, Rom. 2:8, 2 Cor. 12:20, Gal. 5:20, Ef. 4:31, Col. 3:8, Ev. 11:27 Apoc. 12:12; 14:8,10,19; 15:1,7; 16:1,19; 18:3; 19:15.

Între cele 18 ocurenţe, există şase în care thymos se referă la mânia lui Dumnezeu. Deşi nu conotează ceva negativ în sensul unei atitudini păcătoase, thymos-ul din aceste versete este asociat cu judecata nimicitoare a lui Dumnezeu care se revarsă asupra pământului. În acest sens, n-aş dori nimănui să aibă vreodată de-a face cu thymos-ul divin.

Luca 4:26 Toţi cei din sinagogă, cînd au auzit aceste lucruri, s’au umplut de mînie (θυμοῦ).

Fapte 19:28 Cuvintele acestea i-au umplut de mînie (θυμοῦ), şi au început să strige: ,,Mare este Diana Efesenilor!”

Rom. 2:8 şi va da mînie şi urgie (θυμός) celor ce, din duh de gîlceavă, se împotrivesc adevărului şi ascultă de nelegiuire.

2 Cor. 12:20 Fiindcă mă tem ca nu cumva, la venirea mea, să vă găsesc aşa cum n’aş vrea să vă găsesc, şi eu însumi să fiu găsit de voi aşa cum n’aţi vrea. Mă tem să nu găsesc gîlceavă, pizmă, mînii (θυμοί), desbinări, vorbiri de rău, bîrfeli, îngîmfări, tulburări.

Gal. 5:20 închinarea la idoli, vrăjitoria, vrăjbile, certurile, zavistiile, mîniile (θυμοί), neînţelegerile, desbinările, certurile de partide,

Ef. 4:31 Orice amărăciune, orice iuţime, orice mînie (θυμὸς), orice strigare, orice clevetire şi orice fel de răutate să piară din mijlocul vostru.

Col. 3:8 Dar acum lăsaţi-vă de toate aceste lucruri: de mînie (θυμόν), de vrăjmăşie, de răutate, de clevetire, de vorbele ruşinoase, cari v’ar putea ieşi din gură.

Ev. 11:27 Prin credinţă a părăsit el Egiptul, fără să se teamă de mînia (θυμόν) împăratului; pentru că a rămas neclintit, ca şi cum ar fi văzut pe Cel ce este nevăzut.

Ap. 12:12 De aceea bucuraţi-vă, ceruri, şi voi cari locuiţi în ceruri! Vai de voi, pămînt şi mare! Căci diavolul s’a pogorît la voi, cuprins de o mînie (θυμόν) mare, fiindcă ştie că are puţină vreme.

Ap. 14:8 Apoi a urmat un alt înger, al doilea, şi a zis: ,,A căzut, a căzut Babilonul, cetatea cea mare, care a adăpat toate neamurile din vinul mîniei (θυμοῦ) curviei ei!”

Ap. 14:10 va bea şi el din vinul mîniei (θυμοῦ) lui Dumnezeu, turnat neamestecat în paharul mîniei Lui; şi va fi chinuit în foc şi în pucioasă, înaintea sfinţilor îngeri şi înaintea Mielului.

Ap. 14:19 Şi îngerul şi-a aruncat cosorul pe pămînt, a cules via pămîntului, şi a aruncat strugurii în teascul cel mare al mîniei (θυμοῦ) lui Dumnezeu.

Ap. 15:1 Apoi am văzut în cer un alt semn mare şi minunat: şapte îngeri, cari aveau şapte urgii, cele din urmă, căci cu ele s’a isprăvit mînia (θυμὸς) lui Dumnezeu.

Ap. 16:1 Şi am auzit un glas tare, care venea din Templu, şi care zicea celor şapte îngeri: ,,Duceţi-vă, şi vărsaţi pe pămînt cele şapte potire ale mîniei (θυμοῦ) lui Dumnezeu!”

Ap. 16:19 Cetatea cea mare a fost împărţită în trei părţi, şi cetăţile Neamurilor s’au prăbuşit. Şi Dumnezeu Şi -a adus aminte de Babilonul cel mare, ca să-i dea potirul de vin al furiei (θυμοῦ) mîniei Lui.

Ap. 18:3 pentru că toate neamurile au băut din vinul mîniei (θυμοῦ) curviei ei, şi împăraţii pămîntului au curvit cu ea, şi negustorii pămîntului s’au îmbogăţit prin risipa desfătării ei.

Ap. 19:15 Din gura Lui ieşea o sabie ascuţită, ca să lovească Neamurile cu ea, pe cari le va cîrmui cu un toiag de fer. Şi va călca cu picioarele teascul vinului mîniei (θυμοῦ) aprinse a atotputernicului Dumnezeu.


Editura Logos anunţă o nouă carte: Documentele care stau la baza Noului Testament – origine, istoricitate, veridicitate, de Paul Barnett.

Data lansării:

25 iunie 2010

Preţ promoţional:

59,99 RON 39,99 RON

(economisiţi 20,00 RON)

Promoţie valabilă pînă la 05 iulie 2010 inclusiv.

Pentru comenzi, apelaţi la Tel.verde 0800.800.016, sau la adresa comenzi@logos.ro

Despre autor:

Dr. Paul Barnett, (THL – Moore Theological College, MA –  Sydney, BDS – ThSchol, PhD – University of London), episcop anglican de North Sydney, Australia, este profesor asociat de studii biblice la Regent College, Vancouver.

Traducerea: pr. Ioan Mihoc

Subiectul:

Documentele pe baza cărora a fost alcătuit canonul NT, istoria canonului, probleme de critică textuală.

Serie/colecţie:

lucrare complementară cu Documentele care stau la baza Vechiului Testament

Scurtă prezentare:

Cartea de faţă este scrisă pentru cei care au îndoieli cu privire la credibilitatea istorică a Noului Testament şi care îşi pun întrebări de genul:

¨    Cât de apropiate în timp sunt documentele faţă de Isus?

¨    Putem da crezare scrierilor „părtinitoare“ ale primilor creştini?

¨    Au fost vreunii dintre scriitorii cărţilor Noului Testament martori oculari?

¨    Putem şti dacă ceea ce s‑a scris iniţial a scăpat de modificări, în decursul secolelor?

¨    Avem şi alte informaţii, în afară de cele oferite de sursele creştine?

În ultimul secol, scrierile Noului Testament au fost ţinta atacurilor din diverse direcţii mai mult decât oricând altcândva în istoria creştinismului. Este contestată istoricitatea persoanei lui Isus, veridicitatea mărturiei evangheliilor despre El, calitatea martorilor menţionaţi în acestea, sunt contestaţi autorii cărora Biserica le atribuie aceste scrieri şi este contestată perioada în care au apărut ele.

Dr. Paul Barnett ne propune în Documentele care stau la baza NT o analiză lucidă, rezonabilă, a ceea ce avem la dispoziţie în scrierile nou-testamentare, plecând de la premisa că acestea sunt documente istorice care trebuie analizate aşa cum analizăm orice document istoric, în general, şi din aceeaşi perioadă, în particular.

El ne invită aici să ne ocupăm de credibilitatea istorică, nu de cea teologică a NT. Discuţia referitoare la acurateţea istorică a NT nu-i cere cititorului să-l accepte obligatoriu ca parte a Cuvântului inspirat al lui Dumnezeu, chiar dacă este posibil, în final, să ajungă la această concluzie. Discuţia vizează ceea ce a fost NT iniţial – nu o colecţie de scrieri, ci 27 de suluri separate, de diverse mărimi, scrise de nouă sau zece autori, la date diferite, şi care au devenit o unitate nu prin impunere, ci prin standardizarea a ceea ce făcea deja parte din practica generală a comunităţii creştine.

Demersul autorului începe cu discutarea mărturiilor antice necreştine despre existenţa lui Isus Hristos –  istorici romani, inscripţii, surse iudaice şi mărturii controversate. Dr. Barnett stabileşte apoi cadrul temporal al scrierilor NT, prin corelarea cu evenimentele istorice menţionate în ele, pentru care avem atestări independente. Urmează problema credibilităţii transmiterii textului şi a credibilităţii celor doi martori oculari din spatele evangheliilor (Ioan şi Petru), credibilitatea istorică a evangheliştilor Luca şi Matei, întrebările ridicate de naşterea lui Isus şi de minunile relatate în evanghelii, analiza dovezilor în favoarea învierii lui Isus, relaţia dintre scrierile lui Pavel şi personajul istoric Isus, credibilitatea cărţii Faptele Apostolilor, ca document istoric, relaţia dintre descoperirile arheologice şi mărturia NT, urmate de concluzii legate de cele două chestiuni esenţiale: cât de credibil este NT ca sursă istorică şi ce putem conchide despre persoana lui Isus. Ultimul capitol al cărţii ne invită la o comparaţie între credibilitatea istorică a scrierilor islamice şi a celor creştine, pentru a ne forma o părere mai obiectivă despre modul în care sunt evaluate ele.

Francheţea întrebărilor discutate, efortul constant de menţinere a obiectivităţii, luciditatea analizei istorice, compararea surselor istorice referitoare la diverse evenimente sau personaje istorice – toate acestea fac ca lectura cărţii să fie instructivă şi captivantă. Experienţa plăcută a lecturii se datorează şi cursivităţii textului şi talentului autorului de a argumenta într-un mod plăcut şi uşor de urmărit.

La fel ca în alte ţări în care a fost publicată, Documentele care stau la baza NT se impune ca o lucrare de referinţă pentru studenţii de la institute şi seminarii teologice, pentru apologetul creştin, dar şi pentru cititorul interesat de credibilitatea istorică a unei părţi atât de importante a Bibliei creştine.

Grupuri-ţintă:

¨    studenţi la seminarii şi colegii biblice;

¨    preoţi, pastori;

¨    învăţători de şcoală biblică;

¨    responsabili cu învăţătura în biserică;

¨    creştini interesaţi de o mai bună înţelegere a Bibliei..

Caracteristici speciale:

¨    discută credibilitatea istorică a NT independent de conţinutul teologic al acestuia;

¨    discută relaţia dintre documentele NT şi alte surse istorice care fac referire la evenimentele şi personajele NT;

¨    stabileşte cadrul cronologic al evenimentelor NT prin corelarea cu evenimente istorice menţionate în el, dar atestate şi independent;

¨    discută problemele de transmitere a textului;

¨    discută credibilitatea mărturiilor conţinute de NT, a martorilor oculari şi a documentelor care au stat la baza scrierilor NT;

¨    conţine un capitol comparativ între credibilitatea surselor istorice al islamismului şi ale creştinismului;

¨    include o discuţie a credibilităţii mărturiilor referitoare la Înviere;

¨    alocă un capitol analizării impactului descoperirilor arheologice asupra evaluării veridicităţii NT;

¨    conţine indice tematic.

Alte detalii:

Format:           235×165 mm

Copertă:          supracopertă, policromie,lăcuire selectivă

Legare:           cusută, cartonată

Pagini:            255 (256) pagini

ISBN               978-973-8461-00-0


La cererea unui cititor, postez un scurt comentariu la Iacov 5:1-3.

Epistola lui Iacov este una dintre cele mai dure scrieri din canonul NT. Nu cred că-l pot compara pe autor cu vreuna alt „coleg” de canon. Are o adresare directă şi la obiect. Medicamentul este aplicat direct pe rană, fără menajamente, fără cataplasma autoironiei (ca la Sf. Pavel). Iacov a reperat cangrena şi taie adânc sau cauterizează fără fasoane.

Capitolul cinci conţine un mesaj aspru împotriva bogaţilor care, la adăpostul influenţei şi al puterii, îi năpăstuiau pe zilierii de pe moşiile lor, oprindu-le plata cuvenită.

V. 1 anunţă nenorociri (talaiporiai) peste bogaţi şi, în manieră profetică, îi cheamă să plângă şi să jelească. Înclin să cred că bogaţii vizaţi de el nu erau creştini şi că deci nu vor fi auzit mesajul care li se adresa. De altfel, prezenţa bogaţilor în adunarea căreia îi scrie Iacov pare mai degrabă o excepţie (2:2).

V. 2 descrie starea jalnică în care au ajuns averile bogaţilor. Bogăţia (ploutos) s-a degradat (sesēpen) şi hainele au ajuns mâncate de molii (sētobrota). Câteva observaţii sunt necesare:

  • verbul sēpō denumeşte de regulă procesul de descompunere a materiei organice. Aşa este folosit, de pildă, în Ez. 17:9 în LXX (rădăcinile şi rodul viei vor putrezi) sau în Ps. 37:6 (răni care miros greu şi supurează). Uneori este folosit cu sensul generic de „a pieri” (Sirah 14:19, despre orice lucru pieritor) sau (tranzitiv), cu înţelesul de a nimici (Iov. 40:12). La Iacov avem de-a face cu o utilizare metaforică: bogăţia „a putrezit” în sensul că s-a degradat, ca tot ce este material.
  • hainele erau un element distinctiv al clasei sociale, în vremea respectivă, după cum sunt şi astăzi. Totuşi, societăţile moderne occidentale sunt probabil mai omogene, judecate vestimentar. Dacă evaluăm astăzi poziţia socială a unui om strict după haine, am avea şanse mai mari să greşim (fiindcă mulţi oameni cu bani nu arată asta prin haine, după cum şi mulţi calici ţin să se îmbrace peste condiţia lor socială). În orice caz, în Antichitate un bogat avea mult mai multe rânduri de haine decât omul simplu. De altfel, ideea de „stoc” se înţelege de la sine în pasaj, fiindcă numai hainele puse la păstrare ajung să fie roase de larvele fluturelui de molie, care nu este deloc mofturos la mâncare.
  • Iacov vorbeşte despre cele două dezastre folosind timpul trecut, dar mai mult ca sigur avem de-a face cu un procedeu literar prin care anumite lucruri sunt anunţate ca şi când s-au petrecut deja, deşi ele urmează să se întâmple în viitorul apropiat. Dacă autorul ar fi folosit un timp viitor, diatriba lui şi-ar fi pierdut forţa. Una e să spui: „Bogăţiile voastre vor putrezi (cândva, nu ştim când)” şi alta este să spui: „Bogăţiile voastre au putrezit (sunt ca şi putrezite)”.

(va urma)


Evaluarea activităţii de traducător a lui D. Cornilescu trebuie să aibă în vedere instrumentele de care s-a folosit acesta în traducerea Bibliei (publicată iniţial în 1921 şi republicată, cu revizuiri în 1924, de către Societatea Biblică Britanică).

Segond, dar cât?

Imediat după publicarea Noului Testament (1920), Galaction scria într-un articol din Luptătorul că traducerea lui Cornilescu este făcută după versiunea Segond. Exemplele pe care le dădea Galaction erau prea puţine, deci autorul articolului putea fi lesne bănuit de generalizare pripită. Totuşi, cercetările mele din ultima vreme au confirmat o strânsă legătură între Segond şi traducerea Cornilescu. Aceasta nu înseamnă că traducerea Cornilescu este o traducere după Segond (cum declara Galaction), fiindcă există numeroase versete în care baza textuală a lui Cornilescu diferă de cea a lui Segond.

Mă întorc însă la argumentele conform cărora Segond a exercitat o puternică influenţă asupra versiunii Cornilescu 1921. O comparaţie a celor două versiuni din perspectiva notelor explicative şi a intertitlurilor dă la iveală asemănări frapante.

Segond 1898

Louis Segond a terminat de tradus VT în 1874 (publicat în două volume; cel puţin în această formă îl ştiu eu). La scurtă vreme a terminat de tradus şi NT (terminat în 1879). Întreaga Biblie Segond a văzut prima dată lumina tiparului în 1880. Acest prim text a cunoscut numeroase retipăriri. După moartea lui Segond, textul a fost supus unei revizuiri (de către o echipă de biblişti) şi republicat în 1910. Nu am văzut niciodată o ediţie 1910, deci în continuare referirile la Segond au în vedere ediţia 1898.

După cum declară în textul care prefaţează NT, Segond a folosit ca text de bază Editio Critica Maior a lui Tischendorf (1872). Uneori a păstrat între croşete [] anumite lecţiuni din textus receptus.

Traducerea Noului Testament este însoţită de circa 700 de note explicative (în majoritate istorice şi geografice). Multe dintre acestea (e greu de spus deocamdată câte) se regăsesc în Cornilescu 1921, după cum se poate vedea mai jos.

01_Segond În imagine, câteva note explicative din Segond 1898, traduse după cum urmează:

1 Isus derivat dintr-un cuvânt ebraic care înseamnă salvator, izbăvitor
2 Irod, supranumit „cel Mare”, guverna Palestina, pe atunci supusă romanilor, primise din partea Senatului titlul de „rege al iudeilor”.
3 Nişte magi, preoţi la mezi, perşi şi caldei; se ocupau cu observarea astrelor şi practicau arta divinaţiei.
4 Cărturarii, sau doctorii însărcinaţi în special să transmită învăţătura şi să explice poporului Legea; aveau şi alte funcţii.

După cum se vede mai jos, în fragmentul din Cornilescu 1921, notele din Segond au fost preluate integral.

01_Cornilescu

***

02_Segond

Note coloana stângă

1 Cetatea Sfântă, Ierusalim, deja numită astfel Isaia 48:2, 52:1, Dan 9:24, Neem. 11:1
2 Prin ordinul lui Irod Antipa; vezi motivele întemniţării, 14:1 ş. urm.
3 Capernaum, sau Capharnaum, la nord-vest de lacul Tiberiadei, oraş foarte înfloritor în vremea lui I. H., nemenţionat în VT, astăzi ruinele Tell Hum.
4 Marea Galileei, numită şi lacul Ghenezaret sau Marea Tiberiadei.
5 Galileea Neamurilor sau a păgânilor, ţinut din nord, la graniţa cu Fenicia, numită astfel fiindcă era locuită în mare parte de străini.

Note coloana dreaptă

1 Sinagogile, edificii religioase unde evreii se adunau de sabat şi în zilele de sărbătoare pentru a asculta citirea şi explicarea cărţilor Vechiului Testament şi pentru a-i adresa în comun rugăciunile lor lui Dumnezeu.
2 Decapole, ţinut din zece cetăţi, la sud şi la est de Marea Galileei, cu o populaţie în mare parte păgână.
3 Muntele, una dintre înălţimile sau colinele la oarecare distanţă de malul lacului

02_ Cornilescu

Foto (sus şi jos): pagini din Cornilescu 1921 cu note preluate din traducerea Segond.

03 Cornilescu


Anania

Orice versiune a Bibliei realizată de o singură persoană conţine de regulă tot soiul de ciudăţenii care ţin de preferinţele şi înclinaţiile traducătorului.

Despre versiunea „Anania” am mai scris cu alte ocazii. Chiar şi fără să o fi verificat sistematic, mi se întăreşte tot mai mult convingerea că drumul urmat de ierarhul ortodox nu este cel mai bun. Munca în echipă ar trebui să elimine anumite greşeli inerente muncii da solo.

Bunăoară, m-a intrigat de curând versetul 1 Cor. 1:19, care în trad. Anania spune aşa:

„Că scris este: Pierde-voi înţelepciunea înţelepţilor şi deşteptăciunea celor deştepţi o voi ascunde.”

Nu importă că termenii „deşteptăciune” şi „deştept” s-au cam contaminat de anumite conotaţii care îi fac nepotriviţi pentru registrul biblic. Să zicem că e o chestiune de gust. Mie nu-mi place cuvântul „deştept”, iar traducătorului îi place. Problema e alta cu acest verset. Pavel citează din Isaia 29:14, din traducerea greacă a VT (Septuaginta), dar înlocuieşte verbul „voi ascunde” (krypso) cu verbul „voi zădărnici” (atheteso).

Mai limpede scris, Septuaginta spune:

„Voi nimici înţelepciunea celor înţelepţi şi priceperea celor pricepuţi o voi ascunde”,

pe când Pavel scrie:

„Voi nimici înţelepciunea celor înţelepţi şi priceperea celor pricepuţi o voi zădărnici.” (subl. mele).

Aşadar, în versiunea lui Pavel, citatul este „nuanţat”. Dumnezeu nu „ascunde” („pune sub obroc”) priceperea celor pricepuţi, ci o răstoarnă, o dă la o parte, o zădărniceşte. Nuanţa nu mi se pare lipsită de importanţă. Dacă Apostolul, insuflat de Dumnezeu, a găsit cu cale să introducă această schimbare, socotesc că ea trebuie să fie redată cât mai fidel în traducere.

Or, Bartolomeu Anania îl „diortoseşte” inclusiv pe Apostolul Pavel. Citatul lui este „conformat” la textul Vechiului Testament. Care este motivul din spatele acestei „corectări”? Doreşte diortositorul să armonizeze „contradicţiile” dintre VT şi NT care i-ar putea sminti pe cititori? Nu ştiu. În lipsa vreunei dovezi, avem liber la „şpigulaţii” (cu riscul de a greşi, desigur).

În orice caz, indiferent de motivaţie (nobilă, bună, pastorală, eclesiastică, politicească), sunt de părere că „nu se face”.


Partea a doua a cap. 9 mi s-a părut destul de greu de tradus de o manieră mulţumitoare. Sf. Pavel are o retorică foarte densă, mai ales când se raportează la lucrarea sa de propovăduire (motivaţiile sale, răsplata pe care o aşteaptă etc.). Am pus anumite fraze între paranteze, pentru a uşura un pic lectura firului argumentativ.

În v. 15 există o „sincopă” pe care am păstrat-o ca atare. Această întrerupere a firului scrisorii ne dezvăluie un crâmpei din pasiunea cu care a scris (sau dictat) epistola acest mare apostol.

13 Nu ştiţi că cei ce slujesc la templu mănâncă din bunurile de la templu, iar cei ce se îndeletnicesc cu slujbele la altar au parte din jertfele aduse la altar? 14 Tot astfel, Domnul a rânduit ca cei ce proclamă Evanghelia să trăiască de pe urma Evangheliei.

15 Eu însă nu m-am folosit de niciunul dintre aceste drepturi. Şi nici nu vă scriu aceste rânduri ca să se facă astfel în privinţa mea. Mai degrabă aş alege să mor… Nimeni nu-mi va răpi motivul de laudă! 16 Dacă predic Evanghelia, nu am niciun motiv de laudă (fiindcă mă aflu sub constrângere, şi ar fi vai de mie dacă n-aş predica-o). 17 Dacă însă predic Evanghelia de bunăvoie, am o răsplată. Dacă, dimpotrivă, aş predica-o de nevoie, ar fi o isprăvnicie care mi s-a încredinţat. 18 Aşadar, care este răsplata mea? Ca, în predicarea Evangheliei, să o transmit gratuit, fără a mă folosi de dreptul meu de a trăi din Evanghelie.

19 Căci, deşi sunt liber faţă de toţi, m-am făcut rob tuturor, ca să câştig pe cei mai mulţi 20 Cu iudeii m-am făcut iudeu, ca să-i câştig pe iudei. Cu cei de sub Lege am devenit ca unul sub lege (deşi nu eram sub lege), ca să-i câştig cei de sub Lege. 21 Cu cei fără Lege am fost ca unul fără Lege (deşi nu sunt fără legea lui Dumnezeu, ci mă supun legii lui Hristos) ca să-i câştig pe cei fără Lege. 22 Cu cei slabi m-am făcut slab, că să-i câştig pe cei slabi. Tuturor am devenit totul, ca cel puţin pe unii să-i mântuiesc. 23 Fac totul pentru Evanghelie, ca să am şi eu parte de ea.

24 Nu ştiţi că cei ce aleargă în arenă toţi aleargă, dar numai unul ia premiul? Alergaţi în aşa fel, încât să câştigaţi premiul! 25 Numai că orice atlet se înfrânează în toate privinţele; ei fac aceasta pentru a primi o cunună pieritoare, noi pentru una nepieritoare. 26 Eu deci alerg, dar nu ca unul fără ţintă; lovesc cu pumnii, dar nu ca şi când aş  nimeri alături. 27 Ci sunt necruţător cu propriul meu trup şi îl subjug, ca nu cumva, după ce am proclamat altora, să fiu eu însumi descalificat.