badilitaCristian Bădiliţă, l’enfant terrible al studiilor patristice româneşti, lansează o nouă carte, despre ortdoxia românească (Orthodoxie versus ortodoxie). Din cuprinsul pe care l-a afişat D. Mănăstireanu pe blog s-ar spune că autorul nu iartă nimic. Are verdicte necruţătoare prin care probabil va stârni mânii apocaliptice (că tot rulează acum „Chicken Little faţă cu paşapoartele Fiarei”) din partea diverselor personagii bisericeşti ortodoxe, mai jos- sau mai sus-puse.

Analiza lui Bădiliţă asupra propriului spaţiu religios mă face să mă simt „uneasy”. Oare evanghelicii ce ar descoperi dacă s-ar apuca să facă inventarul bălăriilor din propria ogradă?

Până aflăm răspunsul, două fragmente grăitoare: unul despre Biblia românească şi altul despre adjectivul „naţional” din coada „Bisericii”.

După zece mii de ani de creştinism (ştim foarte bine că poporul român s-a autoîncreştinat cu mult înainte de Întrupare, aceasta din urmă fiind o simplă copie epigonală a arhetipului neaoş) BOR nu are o versiune a Bibliei tradusă corect, măcar un teolog de talia unui asistent de la Sapienza sau de la Oxford, nici o revistă lizibilă, nu mai vorbesc de o colecţie de studii sau ediţii serioase. Are ziduri, ziduri, ziduri, în spatele cărora se fac mătănii, mătănii, mătănii. Are fabrici, CAP-uri capitaliste, grajduri, moşii, păduri etc. etc., plus un venit sigur, garantat, din partea Statului. Această prosperitate materială ar trebui să se reflecte, măcar de ochii lumii, şi pe plan cărturăresc ori spiritual. Nu-mi place să caricaturizez simplificând, aşa cum se poartă la noi. Volumul de faţă şi textul de faţă nu se doresc un rechizitoriu al BOR, ci o analiză critică a situaţiei actuale, printr-un demers comparativ, sincronic şi diacronic. BOR trăieşte în vecinătatea altor confesiuni creştine sau religii şi în prelungirea unei tradiţii de două mii de ani. Un asemenea demers comparativ nu este doar necesar, ci şi benefic.

(…)

Altă problemă spinoasă o constituie relaţia dintre Stat şi BOR, care (ar trebui să ne intre o dată bine în cap!), nu este Biserică naţională, pentru simplul motiv că Biserica lui Isus Cristos, din care face şi BOR parte, nu are cum să fie, teologic, ba chiar şi logic, vorbind, „biserica naţională”. Doar comunismul e naţional sau internaţional. Biserica e una, deci universală: katholike kai apostolike, după „Crezul de la Niceea”. Din păcate, guvernele care s-au perindat la cârma României în ultimii optsprezece ani au cedat sistematic în faţa pretenţiilor BOR, acceptând la conducerea Departamentului Cultelor persoane provenite exclusiv din rândul lefegiilor BOR (cu o singura excepţie).


Cu mai bine de o lună în urmă îmi promiteam că voi scrie un text sumar despre diferenţele teologice dintre ortodocşi şi protestanţi (în care îi includ şi pe neoprotestanţi/evanghelici). Un text pe aceeaşi temă există deja pe blogul lui D. Mănăstreanu (Limbaj protestant vs. limbaj ortodox). Nu doresc decât să evidenţiez câteva aspecte (oarecum) complementare celeilalte postări.

Disclaimer: textul care urmează nu aparţine unui dogmatician, ci unui filolog/biblist cu interese marginale în dogmatică. A se lua deci cum grano misericordiae! 🙂

Două întrebări diferite

În compararea dintre ortodoxie şi protestantism trebuie să pornim de la o idee elementară potrivit căreia cele două „spaţii” profesează două tipuri de discurs, fiecare izvorând din două întrebări diferite.

Apusenii (deci şi protestanţii) au fost cu precădere interesaţi de întrebarea: Unde se manifestă dreptatea lui Dumnezeu în istorie? Răspunsul este „La cruce, în jertfa ispăşitoare a Fiului Său”.

Răsăritenii au pus o altă întrebare: „Care este vocaţia omului în lume?” Răspunsul este „Să se îndumnezeiască” (împreună cu întregul univers).

Îndreptăţire vs. îndumnezeire

De răspunsurile la cele două întrebări de mai sus se leagă două concepte fundamentale: îndreptăţirea (justificarea), respectiv îndumnezeirea, pe care pivotează cele două paradigme teologice.

Conform paradigmei apusene, omul trebuie să fie îndreptăţit (justificat) fiindcă asupra lui grevează vina morală pe care o presupune păcatul.

Conform paradigmei răsăritene, omul trebuie să se îndumnezeiască fiindcă asupra lui apasă moartea (şi teama de moarte, care este o sursă de păcat). Cum numai Dumnezeu este nestricăcios şi veşnic, omul nu are altă şansă de a trăi (veşnic) decât prin unirea cu El.

N.B. Paradigma răsăriteană (care pivotează pe conceptul de îndumnezeire) nu presupune Căderea în păcat. Cu ea sau fără ea, omul este chemat să se îndumnezeiască. Paradigma apuseană presupune problema Căderii. Dacă n-ar fi fost Căderea, n-ar fi fost nevoie de justificare. De aici şi perspectivele diferite asupra Căderii. În discursul răsăritean, Căderea e un accident de parcurs, un detur nefericit care îi slăbeşte omului puterile morale. În discursul apusean, Căderea este un eveniment tragic cu consecinţe teribile care îl desfigurează pe om. Antropologia răsăriteană este „optimistă” în raport cu capacităţile morale ale omului. Prin comparaţie, cea apuseană este mai „pesimistă”.

Răstignire vs. Înviere

Când priveşte spre pandantul Răstignire-Înviere, protestantul este mai degrabă atras de Răstignire ca mijloc al reconcilierii dintre el şi Dumnezeu. Ortodoxul este atras mai degrabă de Înviere, fiindcă ea constituie triumful asupra morţii şi angoasei de moarte, care ne face mereu să păcătuim.

Sf. Pavel vs. Sf. Ioan Teologul

Campionul protestantismului este Sf. Pavel. Influenţa sa asupra protestantismului este absolut definitorie. Dintre scrierile sale, la mare trecere sunt Romani şi Galateni. Fără Romani n-am fi avut convertirea şi nici teologia lui Augustin. Iar fără Augustin n-am fi avut Reforma.

Ortodoxia, dimpotrivă, pare să-şi fi luat reperele din teologia ioanină şi cea petrină. De la Sf. Ioan „unirea cu Dumnezeu” şi de la Sf. Petru „participarea la natura divină” [unde prin physis theia nu se înţelege esenţa lui Dumnezeu, incognoscibilă şi inaccesibilă, ci energiile necreate ale lui Dumnezeu].

Faptul că Sf. Ioan este preţuit mai mult în Răsărit se poate vedea şi din faptul că lui i s-a dat supranumele de Teologul (ca şi sfinţilor Grigorie de Nazianz, respectiv Simeon)

Harul care desparte

Pentru protestanţi, harul este mişcarea lui Dumnezeu către neamul omenesc căzut în păcat, este dispoziţia suverană a Creatorului faţă de făptura despărţită de el, ostilă Lui, robită de păcat şi incapabilă să se îndrepte spre El.

Pentru ortodocşi, harul este una dintre energiile necreate ale lui Dumnezeu care se comunică omului şi-l pătrunde cu viaţă din Dumnezeu.

Mântuirea

În Apus, mântuirea este văzută mai ales ca stare. În Răsărit ea este văzută mai ales ca proces. Protestantul vorbeşte mai degrabă dintr-o perspectivă individualistă, ortodoxul vorbeşte mai ales dintr-o perspectivă comunitară. În Răsărit, se accentuează ideea că mântuirea include şi kosmosul.

Nu ştiu ca în Apus să fi existat tentaţia apocatastazei la fel de puternic ca în Răsărit. Răsăritul, cu perspectiva cosmică asupra soteriologiei, a fost uneori în pericolul de a mântui cam tot (inclusiv pe Diavol şi îngerii lui).


Lucrez acum la un material despre modul în care înţeleg ortodocşii conceptul de „justificare” (foarte important pentru catolici, protestanţii tradiţionali şi evanghelici). N-am să dezvălui deocamdată ce am descoperit. Aş vrea doar redau mai jos un citat dintr-un autor luteran, Paul R. Hinlicky. Titlul articolului este (tradus din engleză): „Antropologie teologică: pentru o integrare a îndumnezeirii şi a justificării prin credinţă”, în Journal of Ecumenical Studies, vol. 34, 1997.

Citatul este extrem de interesant fiindcă ilustrează încercarea teologiei ortodoxe de  a-l responsabiliza pe omul acaparat de gnosticismul modern. Aş spune că antropologia ortodoxă este extrem de optimistă, în comparaţie cu perspectiva catolicilor, protestanţilor şi evanghelicilor asupra naturii umane. Totuşi, n-aş spune că optimismul în sine e rău. Pentru cei care vor să-şi facă o părere pe cont propriu, iată citatul.

Preocuparea antropologiei ortodoxe a fost de a valida demnitatea persoanei umane şi a bunătăţii lui Dumnezeu, Creatorul. Faptul este cât se poate de relevant în contemporaneitate, în raport cu toate formelor de gnosticism modern, care fac din fiinţele umane nişte spirite întemniţate ca victime inocente în trupul circumstanţelor lor sociale sau familiale. Antropologia ortodoxă dezminte această eschivare din faţa responsabilităţii personale, această ponegrire a vieţii pe care Dumnezeu Creatorul continuă să o creeze, această respingere a vocaţiei omeneşti de a crea o viaţă şi de a o aduce în întregime în Împărăţia lui Dumnezeu. Ea consideră că anxietatea lipsită de credinţă în faţa morţii este sursa eşecului nostru de a-L lăuda şi binecuvânta pe Dumnezeu pentru darul vieţii. Totuşi, Hristos ni s-a alăturat nouă în noaptea noastră de întuneric şi necredinţă şi a câştigat victoria strălucită a vieţii asupra morţii prin învierea Sa, astfel încât fiecare persoană umană să poată începe, în unire cu Hristos,  vindecarea vieţii sale, indiferent de adâncimile degradării în care s-a prăbuşit.