psb 9

Astăzi, un alt episod de un comic absurd. Ies de la spitalul „Marius Nasta” și zăresc în stânga suplele arcade ruginii ale monumentului din Parcul Carol. Fiindcă nu m-am învrednicit să vizitez acest parc până astăzi, îmi spun că, dacă tot am ieșit cu buza umflată din spital, măcar atâta compensație să am: o vizită răcoritoare pe aleile acestui parc.

De pe esplanada monumentului închinat Eroului Necunoscut se vede streașina hidoasă a Casei Boborului într-o parte, așa că decid să-mi continui drumul pe jos, spre Piața Unirii, cu gând să mă abat pe la librăria patriarhiei, pentru a cumpăra ultimele două cărți publicate în seria PSB (Părinți și Scriitori Bisericești).

Pe ușa librăriei, anunț de „concediu”. Vizitatorii sunt poftiți să meargă la ușa din stânga, la depozit.

De cum intru, mă iau în primire câteva personaje foarte ocupate. Le spun că vreau să cumpăr ultimele apariții din PSB, seria nouă.

Aflu că nu au nimic nou.

‒Păi sunt afișate pe site.

‒Da, sunt afișate, dar uneori le primim mai târziu.

Insist să aflu ce cărți noi au. Mi se înșiră niște titluri care nu mă interesează. Din nefericire, nu-mi pot aminti exact dacă ultima apariție din PSB e volumul de Scrisori ale lui Ieronim. Siguranța cu care mă contrazic „depozitarii” îmi clatină certitudinile pe care le avusesem la intrare.

Telefonez unui coleg de la Institut, rugându-l să se uite pe site-ul patriarhiei. Aflu că s-a publicat cel puțin o noutate: Vasile cel Mare: Scrieri morale și ascetice.

Îi spun vânzătoarei titlul și adaug: „E un volum mare, de vreo 700 de pagini”.

Vânzătoarea pur și simplu nu știe.

Mă întreabă dacă nu cumva e vorba de Constituțiile ascetice.

Se consultă cu ceilalți colegi.

Îmi propune alte titluri.

Ca un făcut, „vitrina” cu cărți nu conține decât Viața lui Constantin, de Eusebiu.

Sunt gata să mă dau bătut, dar mai arunc o privire iscoditoare în încăperea alăturată, unde sunt stivuite, de jos până la tavan, tot soiul de cărți înfoliate. Îmi atrage atenția un maldăr mare de volume verzi (culoarea seriei PSB), destul de grosuțe, și citesc titlul: Scrieri morale și ascetice, Sf. Vasile cel Mare.

‒Păi pe ăsta îl caut!!

‒Ah, păi așa spuneți: „pesebe 5”. Noi așa le zicem: „pesebe”.

‒…?!

Am luat două „pesebeuri” cu „morală și asceză” și m-am cărat. Eram deja în stație la metrou (Unirii) când colegul meu R.G. mă sună să-mi confirme că a fost publicat și „pesebe 9”. Adică Ieronim, Scrisori. Cred că erau și ele pe undeva în depozitul librăriei patriarhale. Dar nu cred că osârduitorii angajați care le țin sub cheie au habar de această noutate. Când se termină concediul și se redeschide librăria, promit să le fac o nouă vizită.

Având asupră-mi o dovadă imbatabilă: imaginea copertei.


Parcurg acum (în mare viteză) comentariul la Isaia atribuit lui Vasile cel Mare.

Citez din traducerea în românește făcută de amicul meu Alex Mihăilă (PSB, vol. 2, serie nouă, p. 47):

Jertfele arse aduc ceva plăcere și folos demonilor din cauza iubirii de plăcere și pasiunii pentru sângele fumegat prin ardere, care astfel este asimilat în alcătuirea lor printr-o asemenea sublimare. Căci toți se hrănesc în întregime cu abur, nu prin mestecare și stomac, ci prin întreaga lor ființă precum părul animalelor, unghiile și cele asemenea care primesc hrana. De aceea se agită cu lăcomie în jurul miresmelor și se desfată de fumul de tămâie ca fiind potrivit spre hrana lor. Și poate că există și o oarecare însușire în animale [apropiată de proprietățile trupurilor demonice. Iar cei care pricep voințele lor furnizează drept hrană ceva anume fiecăruia ca fiind mai potrivit.

Sunt extrem de intrigat de această concepție. Demonologia căreia îi dă glas autorul (prezumat a fi Vasile cel Mare) mi se pare pe de-a-ntregul păgână. Dacă memoria nu mă înșală, nu există nimic în Biblie care să semene cu așa ceva, anume cu ideea că demonii se hrănesc cu fumul jertfelor. Nu cunosc suficient de bine iudaismul intertestamentar ca să fac o comparație cu ce găsim acolo. Dacă cineva are vreo idee, sunt dornic să mă luminez.

Mai curios aș fi dacă există idei similare la Părinți.


Am verificat astăzi Istoria bisericească a lui Eusebiu, în traducerea făcută de T. Bodogae (PSB, vol. 13, București, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1987, p. 199).

Mă interesa pasajul pe care Eusebiu îl citează din Irineu, cu privire la Isaia 7:14.

Irineu critică faptul că unii traducători ai Bibliei folosesc termenul neanis (femeie tânără) în locul termenului parthenos (din LXX și Matei), dar traducătorul român va fi tras un puișor de somn în timp ce lucra la acest pasaj, fiindcă îl citești în română și te întrebi nedumerit de ce se scandalizează Irineu (și Eusebiu) și unde este problema.

FecioaraCa să aibă noimă, textul lui Irineu (păstrat de Eusebiu) ar trebui să sune astfel. Termenii cu roșu sunt obiectul discordiei.

„Iată apoi ce spune textual despre traducerea Celor șaptezeci și despre inspirația Scripturilor: «Dumnezeu S-a făcut așadar om și astfel Domnul însuși ne-a mântuit, dîndu-ne semnul fecioarei (parthenou, n.m.), dar nu așa cum zic cei care și azi îndrăznesc să tălmăcească cuvîntul Scripturii ʽIată, femeia tânără (neanis, n.m.) va lua în pântece și va naște fiuʼ în felul în care au făcut-o Teodotion din Efes și Achila din Pont, prozeliți iudei și unul și celălalt, în urma cărora ebioniții spun că Hristos S-a născut din Iosif»”

Mai jos textul grec.

καὶ περὶ τῆς κατὰ τοὺς ἑβδομήκοντα ἑρμηνείας τῶν θεοπνεύστων γραφῶν ἄκουε οἷα κατὰ λέξιν γράφει· «ὁ θεὸς οὖν ἄνθρωπος ἐγένετο καὶ αὐτὸς κύριος ἔσωσεν ἡμᾶς, δοὺς τὸ τῆς παρθένου σημεῖον, ἀλλ’ οὐχ ὡς ἔνιοί φασιν τῶν νῦν τολμώντων μεθερμηνεύειν τὴν γραφήν, «ἰδοὺ ἡ νεᾶνις ἐν γαστρὶ ἕξει καὶ τέξεται υἱόν»· ὡς Θεοδοτίων ἡρμήνευσεν ὁ ᾿Εφέσιος καὶ ᾿Ακύλας ὁ Ποντικός, ἀμφότεροι ᾿Ιουδαῖοι προσήλυτοι, οἷς κατακολουθήσαντες οἱ ᾿Εβιωναῖοι ἐξ ᾿Ιωσὴφ αὐτὸν γεγενῆσθαι φάσκουσιν».


Citesc astăzi fragmente din Origen, De principiis, despre interpretarea Scripturii (cartea IV). Citesc, citesc şi la un moment dat simt că ceva nu se leagă. Nu fiindcă anumite idei ale lui Origen sunt cam neortodoxe, ci fiindcă fraza nu are noimă.

De pildă, Origen face referire la îndemnurile apostolului Pavel din 1 Corinteni 7 şi vrea să ne demonstreze că nu trebuie să rămânem la sensul literal, fiindcă s-ar putea să ne blocăm. Şi ce exemplu ia? Îndemnul lui Pavel: „A fost cineva chemat, fiind tăiat împrejur? Să nu se ascundă!” Afirmaţia asta lui Origen i se pare lipsită de sens. Pentru asta ne dă două argumente:

1)      „Mai întâi, oricine vrea va băga de seamă că Apostolul vorbeşte aici fără să se refere la întrebarea pusă; într-adevăr, cum n-ar putea trezi bănuiala că ar fi spus-o fără motiv, din moment ce atinge dispoziţii privind căsătoria şi fecioria?”

Reîmpachetat, sensul mesajului lui Origen este următorul: Apostolul a luat-o pe alături cu o astfel de întrebare privind circumcizia sau ascunderea ei. În capitolul 7 el anunţă un subiect, (căsătorie-feciorie), iar apoi schimbă macazul fără motiv. Asta cel puţin crede Origen. Numai că aici se cam pripeşte. Nu e loc să justific afirmaţia.  Să ascultăm mai degrabă al doilea argument. Cine înţelege ceva, să mă anunţe şi pe mine:

2)      „În al doilea rând, cine ar putea reproşa celui care – dacă ar fi posibil – s-ar lăsa tăiat împrejur, pentru motivul că opinia generală vede în tăierea împrejur un act neruşinat?”

Încercaţi să reformulaţi ideea lui Origen. Încercaţi din nou… Încă o dată… E inutil, fiindcă traducerea este găunoasă. Când te uiţi în original, descoperi altceva:

În al doilea rând, cine va zice că greşeşte cel care – dacă e posibil – acceptă operaţia de anulare a circumciziei, din cauza opiniei generale care vede ceva ruşinos în a fi circumcis?

[Deuteron, de tis erei adikein ton, ei dynaton, dia tēn para toi pollois nomizomenēn aschēmosynēn epi tō peritetmēsthai, edidonta heauton tō epispasasthai;]

Cu alte cuvinte, Origen se întreabă: bun, să zicem că ar fi posibil ca cineva să revină asupra circumciziei (printr-o operaţie medicală). De ce să-i spui unui astfel de om să nu se supună acestei schimbări, dacă opinia generală vede în circumcizie ceva ruşinos? Lui Origen sfatul lui Pavel i se pare ilogic, dacă este interpretat strict la nivel literal. Iarăşi nu sunt de-acord cu abordarea lui Origen, dar asta este o altă poveste. Ceea ce mă interesează să arăt este că, printr-o eroare de traducere, argumentaţia unui autor (convingătoare sau nu) se poate duce de râpă. În cazul nostru traducătorul este Teodor Bodogae, iar volumul este PSB 8 (Origen, Despre principii, Bucureşti, 1982, p. 284).

Nu sunt un mare cititor de patristică, dar am avut deja câteva surprize neplăcute cu traducerile româneşti. Prin urmare, un sfat: dacă citiţi patristică şi vă poticniţi într-un nonsens, nu daţi imediat vina pe  autor. S-ar putea să fie vina traducătorului. Poate că autorul (Origen, în cazul nostru) nu are cele mai bune argumente, dar ele ar trebui cel puţin să aibă un sens oarecare. În cazul nostru, din păcate, nu au niciun sens.


Încep să fiu tot mai suspicios faţă traducerile româneşti ale scrierilor Părinţilor. Nu pot spune că sunt un mare cititor de patristică, deci este posibil ca percepţia mea să fie eronată. Totuşi, atât cât am citit, făcând uneori apel la textul grecesc, a fost suficient ca să-mi stârnească oareşce bănuieli. De patru ani de zile mă ocup de studierea versetelor şi conceptelor biblice traduse tendenţios în româneşte. Încep să cred că şi traducerile Părinţilor suferă de „retuşuri” teologice (i.e. ideologice) pe ici pe colo. Inutil să mai adaug, chestiunea mă umple de năduf. Am impresia că sunt tras pe sfoară.

Să dau un exemplu care mi-a picat recent în mână.

Zice Vasile cel Mare într-o predică despre umilinţă (PG 31, p. 529) astfel:

„Şi se laudă Pavel că dispreţuieşte (kataphronēsai) propria dreptate (dikaiosynēs) şi că urmăreşte dreptatea cea prin Hristos (tēn dia Christou), cea de la Dumnezeu (tēn ek Theou dikaiosynēn), prin credinţă…”

Cum traduce D. Fecioru acest fragment în Omilii, Părinţi şi Scriitori Bisericeşti, vol. 17, p. 546?

„Şi Pavel se laudă cu aceea că nu ţinea seamă de faptele de dreptate săvîrşite de el, ci căuta îndreptăţirea în Hristos dobîndită de la Dumnezeu pe temeiul credinţei.”

Care ar fi problemele cu acest fragmenţel?

1)     verbul kataphroneo, care are un sens destul de tare (‘a dispreţui, a desconsidera’) e atenuat prin a nu ţine seama de;

2)     termenul dikaiosyne (‘dreptate’) e tradus prin fapte de dreptate. Or, asta mi se pare deja interpretare, nu traducere. Dacă traducătorul vrea să ne dea o notă de subsol asupra textului şi să spună că, în opinia lui, „dreptatea” se exprimă prin fapte, e ok. Traducătorul poate să-şi dea cu părerea la subsolul textului. Dar să serveşti „faptele” direct în text mi se pare neonest faţă de cititori;

3)     acelaşi termen dikaiosyne e tradus odată “[fapte de] dreptate” şi odată cu “îndreptăţire”. Un principiu de traducere spune că trebuie să fii consecvent, adică să foloseşti un singur echivalent pentru un singur termen, dacă respectivul termen are aceeaşi conotaţie în toate ocurenţele respective.

P.S. Prietenilor mei ortodocşi: dacă nu voi fi vreodată în pericol de a mă converti la ortodoxie, să ştiţi a cui este vina! 🙂