Prima parte AICI.

Prof. Valeriu Andreiescu

Partea a treia a vol. I se ocupă de instituționalizarea C. P., analizând cadrul doctrinar și organizatoric, începutul Rezistenței față de noua persecuție, destabilizarea temporară a C. P. (1956−1961), rolul istoric al lui Gh. Bradin. În continuare este tratată Trezirea spirituală, în perioada președinției lui Gh. Bradin, în Bihor, jud. Arad, Banat, Sibiu, Oltenia. Apoi, lucrarea se ocupă de expansiunea penticostală zăgăzuită, din perioada 1962-1989. Sunt expuse tendințele penticostalismului mondial, politica externă a statului și concesiile față de Culte, problemele cârmuirii C. P. sub președintele Pavel Bochian și „Biserica subterană”.

Amplificarea persecuției anticreștine în forme specifice sub regimul Ceaușescu este tratată în raport cu amplificarea Rezistenței penticostale. Un loc important îl ocupă analiza rolului ambivalent al lui Trandafir Sandru și al echipei de la conducerea C. P. Creșterea impresionantă a numărului de membri și de biserici în cadrul C. P. este explicată în primul rând prin mărturia lucrării darurilor Duhului Sfânt. Cadrul legal oferit cultelor religioase recunoscute de stat a favorizat relativ în mod egal dezvoltarea cultelor evanghelice. C. P. a depășit cel mai mult acest cadru restrictiv, membrii săi participând în cea mai mare parte la Rezistența creștină. Concesiile și compromisurile conducătorilor săi în relațiile cu Departamentul Cultelor și cu Securitatea au avut urmări negative, promovând mentalități persistente și astăzi.

Vol. I al lucrării se încheie cu partea a IV-a, care pune la baza istoriei penticostale istoria bisericilor locale. Existența denominațiunii penticostale și a unor lucrători penticostali remarcabili a fost condiția necesară, dar nu suficientă, a dezvoltării penticostalismului în România. Definirea unor perioade istorice este convențională, de aceea autorul a urmărit istoria bisericilor locale pe parcursul unei jumătăți de veac: circa 1960 − circa 2010. Ținând seama că istoria bisericilor locale a fost analizată atent și pentru perioada precedentă, se poate estima că vol. I reprezintă o istorie completă a penticostalismului românesc. De aceea, partea a IV-a se încheie cu considerații generale privind identitatea penticostalismului în România.

(va urma)


Credeam că inițiativa mea de a trimite o scrisoare către Academie, în chestiunea definiției termenului „penticostal” e o premieră.

Când colo, colegul meu Ciprian Bălăban îmi atrage atenția asupra unui document trimis de P. Bochian și A. Vamvu către Academie, în 1976.

Scrisoarea celor doi nu e atât de detaliată (și nici pe de-a-ntregul corectă) ca cea care urmează să fie trimisă, dar  face referire la aceeași problemă.

Nu știu dacă Academia a dat vreun răspuns, dar știu că definiția a rămas aceeași!

Să sperăm că Academia Română a ieșit din comunism măcar atât cât să fie în stare să dea o explicație plauzibilă cu privire la motivele care au împiedicat Institutul de Lingvistică să modifice, într-un interval de 36 de ani, o definiție jignitoare pentru penticostalii români!

Mulțumesc colegului Ciprian Bălăban pentru documentul pe care cu generozitate mi l-a pus la dispoziție.

P.S. Termenul pentekostos înseamnă „al cincizecilea” (masculin). Ar fi fost mai firesc ca originea termenului penticostal să fie pusă în conexiune cu femininul pentekoste, „Cincizecime”. Iată un argument suplimentar că președinților de cult nu le-ar strica să se documenteze înainte de a lansa pe piață documente privitoare la mișcarea pe care o reprezintă!


În autobiografia sa, Viaţa unui pastor din România, p. 40, Pavel Bochian relatează pe câteva pagini experienţa sa carcerală în România interbelică (anul 1938).

Comuniştii din închisoare îl întreabă: „Ce ai făcut? Pentru ce te-au arestat?” Bochian răspunde:

„M-au arestat pentru că eu cred în Dumnezeu, am citit din Noul Testament şi am predicat oamenilor să se pocăiască şi să se întoarcă la Dumnezeu”. Apoi i-am întrebat: „Voi, dacă sunteţi comunişti, ce aţi făcut şi pentru ce sunteţi arestaţi?” Ei mi-au răspuns: „Noi nu credem în Dumnezeu şi nu vream ca unii să fie prea bogaţi şi alţii prea săraci. Pentru aceasta luptăm noi”. Le-am răspuns: „Cel mai mare păcat al vostru este necredinţa în Dumnezeu”.