Revista The Economist nu duduie, pe cât îmi dau eu seama – ca simplu cititor ocazional al ei –, de analize ale fenomenului religios. Am fost, așadar, surprins să descopăr într-un podcast recent (ascultă AICI, de la min. 8.30 la min. 16) o analiză concisă a penticostalismului etiopian.

Etiopia, a cărei populație a atins recent 102 milioane de locuitori, are o tradiție creștină cu rădăcini istorice adânci, însă în istoria recentă a țării penticostalismul a fost persecutat dur de către regimul marxist aflat la putere până în 1995.

Știm din experiența României ce înseamnă venirea la putere a unui regim comunist, prin urmare nu am fost mirat să aflu o surpriză că în timpul regimului comunist (1974-1991) penticostalii au fost ostracizați, bătuți și întemnițați. Un pastor intervievat de Tom Gardner, corespondentul The Economist, spune că după înmormântarea copilașului său, acesta a fost dezgropat și spânzurat de o mulțime furioasă. S-au văzut și pe la noi, pe meleagurile mioritice, gloate fanatice care ies cu ciomege în calea celor care vin să le vestească Evanghelia.

Mai aflu din podcastul menționat mai sus că țara s-a deschis spre libertate religioasă abia în 1995. În prezent, lideri politici proeminenți aparțin mișcării penticostale. De pildă, premierul Abiy Ahmed Ali face parte din biserica Full Gospel Believers Church.

În ultimele decenii, numeroși etiopieni se îndreaptă către noua mișcare, percepută ca fiind mai modernă, prin comparație cu Biserica ortodoxă etiopiană, care nu poate ieși cu ușurință din formele tradiționale de închinare. Există și convertiți din mediul islamic, însă majoritatea celor care se îndreaptă spre bisericile penticostale provin din Biserica Ortodoxă. În treacăt fie spus, un exod similar, dinspre catolicism spre mișcările harismatice, are loc și în America de Sud (mai ales Brazilia).

De remarcat calitatea expunerii din The Economist, prin comparație cu modul superficial, amatorist și ignorant (vezi AICI) în care expediază presa românească un subiect similar.


Un amic mi-a semnalat recent existența unui articol despre penticostalism pe Realitatea.net. Vezi AICI. (Materialul e vechi, din 2018, dar apare prioritar în căutările cu secvența „penticostalism România”.)

De regulă, jurnaliștii români sunt de o solidă și hotărâtă ignoranță când vine vorba de spațiul religios, prin urmare nu am avut mari speranțe când am deschis link-ul și am citit primele rânduri. Numai că ceea ce am descoperit, continuând să citesc, mi-a depășit cu mult, în sens negativ, slabele așteptări pe care le aveam.

După două-trei paragrafe am avut senzația că textul e un soi de compilație din diverse surse. Când întâlnești unele cuvinte scrise cu â, iar altele cu î, e limpede că ceva e dubios în redactarea lui.

Stilistica textului era iarăși stranie. Ce jurnalist de bun simț scrie „un loc unde penticostalismul a prins repede rădăcini în Europa, în mijlocul unui popor plictisit de un luteranism arid…”? Ca să faci aceste afirmații trebuie să scrii de pe o poziție ideologică („angajată”).

În fine, când ajung la observația malițioasă că „uleiul cu care se face ungerea de către pastor sau de către proorocul înzestrat cu „darul vindecării” este ulei alimentar obișnuit – Muntenia, Floriol” îmi pică fisa: am mai citit undeva așa ceva. Ori în cărțile de „sectologie” ale diaconului Petre David, ori pe vreun site care „combate sectele”. I-am și împărtășit unui coleg intuiția că materialul va fi fost luat de pe „Odaia de sus”, site întreținut de Bogdan Mateciuc.

La o simplă verificare intuiția s-a dovedit a fi corectă. Vedeți AICI site-ul sursă.

În cazul în care Cultul Penticostal are un birou de presă, acesta ar trebui să trimită o sesizare către Trustul Realitatea, indicând faptul că materialul dat publicității este plagiat și că el este menit să defăimeze. Este jalnic că jurnaliștii români ajung să recurgă la plagiaturi ieftine pentru a difuza non-subiecte.

Din păcate, plagiatul, impostura, amatorismul, prostia, indolența, incompetența etc. etc. etc. sufocă toate domeniile în România. Tragedia de la Caracal este cel mai grăitor exemplu în acest sens.


Astăzi mi-am petrecut prima parte a zilei răspunzând la emailuri şi punând la punct pe câţiva comentatori de pe blog (acum, că am început să fac rating, trebuie să-mi plivesc blogul de buruieni mult mai abitir decât înainte). 🙂

Apropo, un amic care ţine să-şi păstreze anonimatul mă previne: „Next, o exegeză a baticului, ceva despre jocuri şi dans în textul biblic, o analiză a  vinului băut de Isus (dacă a fost fermentat sau nu), o dezbatere despre cercei şi verighete… şi-apoi să vezi mătăluţa rating!” (Cred că din viteză, bunul meu amic a scris „rating” în loc de „ring”. De ring e vorba! Ring de box!)

După ce am isprăvit cu activităţile de rutină, m-am apucat să fac ceea ce am promis de multă vreme. O mică cercetare cu privire la termenul „penticostal” în dicţionarele produse de Academia Română. Rezultatele finale ale acestei cercetări vor fi puse într-un raport pe baza căruia Conducerea Cultului va trimite o sesizare Academiei. Estimez că sesizarea va fi trimisă în ianuarie 2012.

Dezvălui în avanpremieră ceva din culisele cercetării mele.

Iată cum ne prezintă Academia Română de o jumătate de veac! Puneţi-vă centurile de siguranţă şi ţineţi la îndemână pungi de hârtie! Dacă sunteţi catolic sau ortodox, aveţi permisiunea să faceţi eventual o cruce evlavioasă. (Atât şi nimic mai mult). 🙂

Să desluşim un pic cestiunea!

DEX 2009 preia efectiv definiţia din ediţia anterioară (DEX 1998). Coborând pe firul istoriei, constat că DEX-ul ne serveşte o supă reîncălzită cu ingrediente din Dicţionarul Limbii Române (DLR, serie nouă, tomul VIII, partea a 2-a, Litera P, Pe-Pînar).

Dincolo de ortografierea greşită a termenului englezesc „Pentecostal” (care de regulă se scrie cu literă mare şi întotdeauna cu „e” la mijloc, cf. gr. πεντηκοστή, „Cincizecime”), observ că definiţia din DLR 1974 se bazează, în prezentarea ei deformată, discriminatorie şi tendenţioasă, pe DER, Dicţionarul Enciclopedic Român, vol. III (K-P), publicat de Editura Politică în 1965.

Comparând definiţia din DER (1965) cu DEX (2009) observ că lexicografii care au întocmai această ultimă ediţie s-au mulţumit să suprime ultima parte a definiţiei din DER, înlocuind secvenţa „Mexic, Brazilia, Germania, ţările scandinave” cu „Europa”. Deşi este lăudabil că a renunţat la retorica denigratoare întâlnită în DLR şi DER (instrumente de cercetare întocmite în vremea unui regim totalitar ateist, care clasifica orice credinţă religioasă drept „misticism”[1]), este trist că prima parte a definiţiei a rămas neschimbată.

Aşadar, definiţia termenului „penticostal” din DEX 2009 se bazează pe una veche de aproape cinci decenii, formulată într-un dicţionar puternic ideologizat, redactat în timpul unui regim ostil religiei, indiferent de forma ei de manifestare.


[1] Elocventă în acest sens este definiţia termenului „misticism” din DER: „misticism, credinţă eronată în existenţa unor forţe supranaturale cu care omul ar putea comunica pe o cale deosebită de cunoaşterea raţională, obişnuită, prin revelaţie, intuiţie, extaz. În acest sens, m. este caracteristic oricărei religii şi, într-o măsură sau alta, şi unor curente filozofice idealiste iraţionaliste”


Ritmul simpozioanelor şi al lansărilor de carte de la ITP s-a înteţit în ultima vreme. N-am reuşit să postez informaţii despre fiecare dintre ele, ci numai selectiv, după cum am avut timp.

Mai jos, câteva fotografii de la simpozionul „Spălarea picioarelor în învăţătura biblică şi în practica Bisericii Penticostale din România”.

La tribună conf. univ. dr. John Tipei. La masă, de la dreapta spre stânga: asist univ. drd. Ciprian Bălăban (un tânăr specialist în istoria penticostală), asist univ. drd. Vladimir Neamţu (Noul Testament), prof. John Cristopher Thomas şi subsemnatul.

Prof. Thomas pune multă emoţie în mesajele sale (atât umor, cât şi lacrimi). E unul dintre vorbitorii care îmi dau de furcă la tradus. După predica de duminică dimineaţă (foarte emoţionantă) i-am spus că, dacă mă face să plâng la predicile lui, n-o să mai aibă cine să-l traducă! 🙂

Gânditori la masa dezbaterii…

Gânditori şi în sală…

Un public numeros, pluriconfesional. 🙂


Disclaimer: Nu aş fi răspuns scrisorii pastorului Adrian-Mihai Mateaş dacă (1) autorul ei n-ar fi făcut în mod generos referire la mişcarea penticostală (văzută ca sursa celei „mai active şi mai masive erezii actuale – mişcarea carismatică”), dacă (2) autorul ei n-ar fi fost licenţiat şi dacă (3) scrisoarea n-ar fi beneficiat de „timp de antenă” pe unul dintre cele mai citite bloguri evanghelice. Am mulţi prieteni între baptişti şi sper ca prietenia cu ei să reziste în ciuda momentului dificil creat de această scrisoare. Severitatea intervenţiei mele este cerută atât de multele nonsensurile răspândite pe cele douăsprezece pagini, cât şi de atitudinea care stă în spatele ei.

Într-un comentariu, Marius Cruceru îmi scria: „Îmi pare rău că mergi în continuare pe linia acestui pseudo-conflict, penticostalo-baptist sau invers, cum vrei.” Din păcate, cele trei pagini virulent antipenticostale din scrisoare demonstrează că „pseudo-conflictul” nu e chiar atât de pseudo. Autorul ei trădează zvâcnirile unei traume istorice pe care o credeam vindecată. Dar se pare că nu e.

Citind scrisoarea, ai impresia că A.M. e un atlet care dă o probă de aruncare cu ciocanul, numai că, dintr-un elan exagerat, se roteşte mai mult decât trebuie şi aruncă ciocanul tocmai în tribuna cu suporteri. Nu ştiu dacă penticostalii ar trebui să se simtă jigniţi de modul în care scrie despre ei, dar cred că baptiştii ar trebui neapărat să se îngrijoreze de modul în care îi reprezintă. Pentru mine textul a fost ca un duş rece, fiindcă nu-mi imaginam că după patru ani de teologie, de trecere prin istoria Bisericii, istoria gândirii creştine, teologie comparată etc. un absolvent de teologie mai poate produce astfel de texte. Dar de bună seamă că poate, fie şi numai ca excepţie.

În evaluarea textului scris de A.M. voi porni chiar de la cuvintele sale. Autorul se declară „un biet epigon ce sunt şi pigmeu în faţa uriaşului” [Iosif Ţon]. Dacă autorul n-ar fi fost purtat pe sus de valul retoricii şi ar fi reflectat un pic asupra celor scrise, ar fi trebuit să se întrebe firesc: „Ce caută un pigmeu în dezbaterile teologice? Locul pigmeilor este în junglă, în Papua Noua Guinee sau într-o carte despre comunism!” Şi-apoi, nu poţi să te declari epigon, mărturisind adică implicit o condiţie modestă („Simţiri reci, harfe zdrobite […] În noi totul e spoială, totu-i lustru fără bază”) şi totuşi să snopeşti cu multă siguranţă în stânga şi-n dreapta, catolici, ortodocşi, adventişti, penticostali, carismatici etc. S-ar spune că autorul scrisorii nu face discriminări. Îi detestă pe toţi în egală măsură.

Problemele textului produs de pastorul Mateaş sunt multiple, de la punctuaţie (un noian de virgule care fac lectura comparabilă cu experienţa mersului pe tractor într-o zonă accidentată), afirmaţii lozincarde („…în tot cuprinsul competentei noastre Mărturisire de credinţă”), mostre de umor involuntar („Eroare fatală, chiar zilele trecute, Consiliul Uniunii Baptiste ne-a anunţat printr-un comunicat retragerea ordinării pentru slujire etc.”) până la aplicarea eronată a unor texte biblice (în 1 Cor. 5:11, termenul loidoros, „defăimător”, înseamnă altceva decât crede autorul scrisorii) sau enunţarea unor idei impenetrabile de tipul „Războaiele ţărăneşti au arătat că politica nu garantează acurateţea religioasă pentru nimeni”. Dar şi-a închipuit cineva asta?

Voi comenta punctual afirmaţii problematice, cu precizarea că un răspuns comprehensiv ar avea nevoie probabil de alte douăsprezece pagini.

Există „penticostali carismatici”?

Autorul consideră că Iosif Ţon ar trebui să se numească pe sine „penticostal carismatic”, deoarece carismaticii provin, pe linie doctrinară, din penticostali şi nu din baptişti. Afirmaţia este o năzdrăvănie. Nu există „penticostali carismatici”, din simplul motiv că vorbim de două poziţii teologice diferite şi de două istorii diferite. Sub raport experienţial, poţi numi pe cineva „penticostal” sau „harismatic”, dar asta nu înseamnă că teologic respectivul este „penticostal” sau „harismatic”. Există oameni care au experienţe „penticostale” în sensul că vorbesc în limbi sau au viziuni sau mesaje profetice, fără a fi doctrinar în tabăra penticostală (cazul catolicilor mi se pare cel mai relevant). Această minimă distincţie dintre experienţial şi doctrinar lipseşte complet din „analiza” lui A.M.. Trebuie subliniat foarte apăsat că începutul valului carismatic din Biserica Episcopaliană a început în noiembrie 1959, cu experienţa glosolalică a parohului Dennis Bennett, de la Biserica Sf. Marcu din Van Nuys, California. N-a fost rezultatul unei influenţe doctrinare, ci de o experienţă, atunci când o familie de prieteni care avusese această experienţă s-a rugat pentru el să fie botezat în Duhul Sfânt. Deşi în 1960 Bennett a demisionat din funcţia de paroh al Bisericii, a continuat să lucreze ca paroh episcopalian la biserica Sf. Luca din Seattle, Washington, până în 1981. Nu e cazul să intru în alte detalii. Cititorii interesaţi pot afla detalii chiar din cartea lui Bennett sau dintr-o lucrare specializată (V. Synan, The Century of the Holy Spirit: 100 Years of Pentecostal and Charismatic Renewal, 1901–2001, Nashville, Thomas Nelson Publishers, 2001).

Foto: Dennis Bennett (1917-1991), pastor episcopalian care a promovat harismele în Biserica Episcopaliană americană.

Tradiţia, nici sfântă, nici normativă, dar totuşi… normativă

Autorul spune că „baptiştii au tradiţie, de un secol şi jumătate în România, atâta doar că noi nu considerăm tradiţia noastră (şi nici alte tradiţii) ca sfântă şi normativă”. Recunoaşterea existenţei tradiţiei este onestă. Orice denominaţiune are o tradiţie şi nu e nimic rău în asta. Problema e totuşi când se ascunde faptul că totuşi tradiţia este normativă. Potrivit lui A.M., Iosif Ţon a fost disciplinat „pe baza învăţăturii şi practicii baptiste încetăţenite”, ceea ce e un alt fel de a spune că a fost disciplinat pe baza tradiţiei. Nu spun că e rău că a fost disciplinat pe baza tradiţiei! Spun că e rău să pretinzi că tradiţia n-a avut rolul decisiv în această afacere. Tradiţie, tradiţie, dar s-o ştim şi noi. O fi adevărat că în unele denominaţiuni tradiţia nu este considerată sfântă, dar nu se poate nega faptul că în unele ea a fost deja beatificată (primul pas către canonizare).

La mijloc, între „semipăgânism” şi „erezie”

În secţiunea de teologie şi istorie creştină, A.M. spune că „din punct de vedere istoric şi ideologic, noi, baptiştii, ne plasăm, undeva la mijloc între, catolici şi ortodocşi, pe de o parte şi penticostali şi carismatici, pe de alta parte.” Ce înseamnă asta precis n-aş putea spune şi nu ştiu dacă autorul ne-ar putea spune. El  consideră că ortodocşii şi catolicii sunt „semipăgâni”, iar penticostalii şi carismaticii sunt „cea mai activă şi masivă erezie”. Deduc logică că undeva la mijlocul distanţei dintre „semipăgânism” şi „erezie masivă” se află baptiştii! N-aş spune că e tocmai o poziţie de invidiat!

Orice istoric al creştinismului ar fi năucit de afirmaţia că „după împăratul Constantin mase mari de oameni şi chiar popoare au fost declarate creştine, din interese politice şi sociale şi nu printr-o convertire reală.” Au existat, desigur, astfel de convertiri, dar dacă expediem istoria creştinismului post-constantiniam într-un paragraf de felul acesta, am fi mai oneşti să scoatem cu totul istoria Bisericii din programa teologică a facultăţilor teologice, ca să putem avea măcar scuze pentru ignoranţă.

Şi mai năucitoare este referire la „monasticismul de sorginte păgână, orientală”. Când şi unde a existat o mişcare monahală în păgânism să ne lumineze autorul afirmaţiei, dacă poate.

(Va urma)


Editura Făclia anunţă o nouă carte: FENOMENUL CARISMATIC de Peter Masters & John C. Whitcomb.

 

Dat fiind că e vorba de o critică a fenomenului carismatic, cartea nu mi-e indiferentă. Sunt penticostal şi cred că harismele Duhului sunt pentru Biserica din toate veacurile. Nu înghit exagerările fenomenului carismatic, dar nici exagerările cesaţioniste care te fac să te întrebi, vorba lui Dan Wallace (de la DTS): “Dacă Duhul Sfânt n-a murit la sfârşitul primului secol, oare cu ce se mai îndeletniceşte în prezent?”

Iată ce citesc în prezentarea cărţii:

Darurile vorbirii în limbi, vindecărilor, vedeniilor, facerii de minuni, scoaterii demonilor şi prorociei au reapărut în secolul XX. Semnele şi minunile înfăptuite în perioada scrierii Noului Testament sunt făcute din nou în vremea de azi. Oare chiar aşa să fie? În ce măsură pot fi comparate „darurile” din vremurile noastre cu semnele şi minunile făcute în vremea bisericii primare? Oare cele care sunt făcute azi sunt la fel ca acelea de odinioară? Cum explicăm faptul că au trecut 19 secole de istorie a bisericii – incluzând importanta perioadă a Reformei şi a marilor treziri spirituale – fără a fi nevoie de aceste daruri ?

Care a fost scopul acestor daruri în vremea Noului Testament? Oare s-a vrut ca aceste daruri să rămână permanent în viaţa bisericii? Cartea de faţă ne oferă răspunsuri biblice clare la toate aceste întrebări. Textul cărţii a apărut la început sub forma unor articole de revistă în anul 1982, după care a fost tipărit sub formă de carte în şase ediţii şi a fost tradus în mai multe limbi. Prezenta ediţie nouă a fost revizuită şi adăugită.

Ca să rămân în duhul recenziei, mă întreb: Oare chiar aşa să fie? Au dispărut semnele şi minunile în primul secol şi au reapărut în sec. XX? În epistolele lui Ciprian al Cartaginei citesc că biserica lui a fost mustrată într-o vedenie (vezi Letters 1-81, Fathers of the Church, vol. 51, trad. Rose Bernard Donna, CUA Press, 1964, p. 30-31, 99). Chiar şi fără a fi specialist în istoria Bisericii (şi a manifestării harismelor), am semnale că exorcizările, minunile, vindecările etc. n-au dispărut în sec. I pentru a reapărea (brusc?) în sec. XX. Dacă asta susţin carismaticii, cu atât mai rău pentru ei.

Foto: pagină dintr-o scrisoare a lui Ciprian în care este relatată o viziune.

Mi-am pus probabil în cap pe unii penticostali, când am criticat dorinţa lui T. Sandru de a-i converti pe Luther şi Calvin la doctrina penticostală. Acum cred că am să mi-i pun în cap pe cesaţioniştii nemulţumiţi că fac jocul harismaticilor. Deh, nu poţi împăca pe toată lumea…

Ca exeget, am mari dubii că poţi da un răspuns strict pe baze biblice la întrebarea „Oare s-a vrut ca aceste daruri să rămână permanent în viaţa bisericii?” Asta e deja întrebare de dogmatică. Din ce verset se poate da răspuns la această întrebare sau la altele similare? (Oare s-a vrut ca x sau y element din teologia şi practica Bisericii să rămână permanent în viaţa ei?).

Uitându-mă peste versiunea engleză a cărţii, am rămas cu impresia că autorii reuşesc să demonstreze foarte bine premisele de pe care pornesc la drum. Prin contrast, prefer exegeza unui teolog luteran (de ex., prof. Hans Klein) fiindcă e onestă. Deşi situat într-un context cesaţionist, un astfel de exeget introduce o tensiune în relaţia cu „teologia receptă” a tradiţiei bisericeşti din care provine. E un risc pe care autorii cărţii de faţă nu sunt dispuşi să să-l asume. Din nefericire.


Dănuţ Mănăstireanu îmi semnalează un articol interesant în Christianity Today despre penticostalismul din America de Sud, AICI. De citit, de rumegat cu atenţie şi de tras învăţătură.


Probabil mulţi credincioşi penticostali au avut ocazia să constate adesea anumite diferenţe teologice (cu implicaţii practice) între diverse zone ale ţării. În anumite biserici Cina Domnului se ia cu pâine dospită şi vin, în altele cu azimă şi must. Anumite biserici au susţinut şi susţin că toate persoanele de sex feminin (inclusiv fetele) trebuie să aibă capul acoperit la închinare, în altele s-a susţinut că prescripţia e valabilă doar pentru femeile căsătorite. Actul spălării picioarelor (bazat pe Ioan 13) se practică în unele biserici ca sacrament, în altele nu se practică deloc. Sunt doar câteva exemple, dar o analiză serioasă ar scoate la iveală mult mai multe.

Explicaţia pentru această varietate foarte mare, care probabil s-a accentuat după Revoluţie, ţine de diversitatea penticostalilor încă înainte de instalarea la putere a regimului comunist. O fereastră spre stare de lucruri din 1948 o întâlnim în Istoria comunismului din România, care prezintă documente din perioada 1945-1965).

Într-o notă din 6 nov. 1948 sunt menţionate numeroase informaţii despre starea de spirit a credincioşilor aparţinând diferitelor confesiuni religioase din România, între care, desigur, şi penticostalii. Redau mai jos citatul relevant, care arată clar că în perioada respectivă existau trei grupări penticostale, aflate în „negocieri” pentru unire.

După ce în seara zilei de 2 Noembrie cele trei fracţiuni penticostaliste ajunseseră la un acord în vederea prezentării unui statut unic, tratativele s-au rupt şi în 4 Noembrie, ultima zi pentru depunerea statutelor, s-au depus 2 statute separate: unul al „Bisericei Apostolice”, prezidată de GHEORGHE BREADIN şi dispunând de 500 case de rugăciuni, şi unul al „Creştinilor botezaţi cu Duhul Sfânt şi Ucenicii Domnului”, dispunând de 200 case de rugăciuni şi prezidaţi de CARAMAN, COJOCARU, JILOVEANU ŞI IZBAŞA. În rândurile penticostaliştilor domneşte optimism cu privire la reuşita în viitor, întrucât numai în ultimul an şi în special în ultima lună s-au înregistrat multe adeziuni noi. Astfel, DRSP Oradea semnalează că în Plasa Marghita numărul credincioşilor a crescut cu peste 1000 noi aderenţi, în care număr se cuprind şi elemente din aparatul de Stat. Este interesant că marea majoritate a fruntaşilor sectei au fost deasemenea activişti în PNŢ-Maniu. (p. 89)

Da, foarte interesant! Se dovedeşte că penticostalii, departe de a fi neutri şi apolitici în tinereţile lor, au avut il gusto pentru mica politică. În orice caz, nu asta e important aici. Mai important este că diferenţele dintre cele 3 grupări iniţiale au continuat să existe şi în comunism, şi după aceea. Nădejdea mea este că în următorii ani se vor crea condiţiile pentru un dialog teologic interpenticostal serios.

978-973-50-2455-0