Tocmai am terminat de citit „Hristos, mărturia mea”, de Traian Dorz. Numele autorului îmi era cunoscut din auzite (în principal ca autor de poezii). Nu ştiam exact unde să-l plasez in timp. Ştiam (în mod vag) şi că avusese legături cu Oastea Domnului (dar rolul lui nu-mi era limpede). Nu ştiu cum de nu m-am împiedicat mai devreme de autobiografia lui masivă (500 p.), aflată de atâta vreme pe unul dintre rafturi.

Am descoperit pe paginile cărţii o istorie tulburătoare. Totalul anilor petrecuţi în închisoare de autor trece de 17 (cel puţin până la momentul în care se încheie cartea). Avea aproape 70 de ani când a fost condamnat ultima dată (a şaptea sau a opta oară?), pentru tipărire şi difuzare de materiale religioase. Dorz a fost omul însufleţit de o pasiune pentru Hristos cum rar îţi este dat să întâlneşti.

Autorul n-a fost un simplu membru al Oastei Domnului, ci un colaborator şi susţinător important al părintelui Iosif Trifa, într-o vreme când intrigile politicii bisericeşti se ţeseau strâns în jurul fondatorului şi când mulţi apropiaţi şi prieteni începeau să-l părăsească în mod ruşinos. În final, preotul sibian a fost trădat în mod infamant, de oameni care s-au lăsat cumpăraţi cu posturi lesnicioase în ierarhia bisericească a vremii. Se spune că fiecare om are un preţ. Unii nici n-ar mai fi avut nevoie de etichetă. Şi-au vândut sufletele pe mai nimic.

Nicolae Bălan (1882-1955), ierarhul de tristă amintire

Prima parte a autobiografiei descrie mai ales tribulaţiile preotului Iosif Trifa, întemeietorul Oastei Domnului. La început mişcare a fost susţinută de cler. De la o vreme însă ea a început să fie privită cu suspiciune. Suspiciunea s-a transformat în ostilitate, iar ostilitatea în război. Peste întregul episod se înalţă sumbră, nemiloasă şi încrâncenată figura mitropolitului Ardealului, Nicolae Bălan, a cărui ură cruntă l-a urmărit pe preotul Iosif Trifa până la groapă.

Când citeşti despre modul în care s-a purtat înaltul ierarh, îţi vine în minte imaginea teribilei zmeoaice din poveste a cărei cumplită urgie n-au putut s-o oprească nici peria prefăcută în pădure, nici oglinda prefăcută în lac, nici cutea prefăcut în munte. Orice au încercat să arunce în calea balaurului prietenii şi apărătorii lui Trifa, indiferent de rangul şi influenţa lor, n-a rezistat. Sforile pe care le mânuia mitropolitul erau numeroase şi rezistente. Cenzura vremii a suprimat, la comandă, rând pe rând, publicaţiile întemeiate de preotul Trifa. În urma unui simulacru de proces, Mitropolia a pus mâna (ghearele) pe tipografia acestuia în 1937. În ianuarie 1938 urma să se judece apelul, dar pe 12 februarie 1938 Iosif Trifa, care deja era bolnav şi slăbit, a trecut la cele veşnice.

Sabotarea activităţii şi spolierea întemeietorului ar fi cele mai mici nedreptăţi care i s-au făcut preotului sibian. Un episod din 12 septembrie 1937 este ilustrativ pentru spiritul în care a decurs conflictul dintre Oastea Domnului şi mitropolitul Bălan. Pe 11 şi 12 septembrie a avut loc la Sibiu o consfătuire a Oastei la care participau 500 de reprezentanţi din toată ţara. Se încerca găsirea unei soluţii pentru a pune capăt situaţiei de criză. Mitropolitul Bălan îl caterisise deja pe Iosif Trifa. În urma consfătuirii a fost redactat un memoriu, semnat de toţi cei peste 500 de participanţi, prin care se cerea stăruitor mitropolitului să revoce decizia. A fost aleasă o delegaţie de 10 persoane care să înmâneze mitropolitului documentul. După depunerea lui, delegaţia a fost lăsată să aştepte aproape două ore în picioare, în holul clădirii, în faţa scărilor care duceau către apartamentul său.

În sfârşit, a deschis uşa şi, din vârful scărilor, săgetându-i cu nişte priviri de oţel, le-a spus un singur cuvânt furios: – Răzvrătiţilor! Şi a trântit uşa.

Caterisirea lui Iosif Trifa s-a produs în urma unui alt simulacru de proces (ecleziastic de această dată). Ultima instanţă care i-a judecat cazul – Sfântul Sinod – nici nu l-a înştiinţat despre procedură. Nu i s-a dat ocazia să fie prezent şi să se apere. Cel caterisit a aflat sentinţa finală din ziare. Întreaga afacerea a fost o mascaradă cinică.

Peste toate s-a aşternut liniştea mormântală şi vinovată a istoricilor oficiali, care în general nu suflă o vorbuliţă despre acest capitol infamant din istoria ortodoxiei româneşti, când Biserica s-a întors cu o violenţă rar întâlnită împotriva propriilor fii („Noi n-avem nimic cu voi! Popii voştri ne obligă. Ce are popa cu voi?” se dezvinovăţeau mulţi jandarmi şi poliţişti în faţa celor prigoniţi). Deşi discursul oficial dintotdeauna al Bisericii a fost că „noi n-am persecutat pe nimeni”, istoria în datele ei reale este alta. B.O.R. poartă responsabilitatea pentru numeroase abuzuri şi incitări la violenţă împotriva Oastei. Nu ştiu ca până acum să fi existat o recunoaştere a acestora şi o declaraţie prin care Biserica să-şi ceară iertare pentru persecutarea propriilor membri.

După moartea lui I. Trifa, de reorganizarea Oastei Domnului s-a ocupat Traian Dorz, în condiţii de ostilitate maximă. Să nu uităm, în 1948 Oastea fusese desfiinţată (cu acordul B.O.R.), dar continua să activeze în ilegalitate, persecutată atât de cler, cât şi de autorităţile seculare.

(Va urma)