Dilema veche de săptămâna aceasta a publicat două articole despre termenul metanoia, un fapt inedit, probabil, căci nu se întâmplă des, după știința mea, ca în paginile acestei reviste să se discute atâta teologie. Primul articol îl are ca autor pe istoricul Petre Guran (AICI). Celălalt articol apare sub semnătura mea.

Precizez că domnul Guran a deschis dezbaterea AICI, cu un material asupra căruia am avut câteva obiecții de biblist. Acesta a fost și motivul pentru care am decis să le propun celor de la Dilema un „rejoinder”.

Mai jos câteva fragmente. Găsiți articolul integral AICI.

***

În articolul intitulat „Cuvinte asasinate“, publicat în paginile acestei reviste (nr. 701, 27 iulie – 2 august 2017), istoricul Petre Guran punea în discuție cuvîntul „pocăință“, pornind de la termenul grec metanoia, despre care afirmă că „nu conținea, în momentul utilizării cuvîntului de către Iisus, nici un sens de regret, ci în mod consistent etimologic ea se referea la schimbarea minții sau a gîndirii, adică schimbarea de perspectiva din care este înțeleasă ființa“. Autorul consideră că înțelegerea termenului metanoia din perspectiva ideii de regret, părere de rău sau recunoașterea greșelii ar constitui o degradare a sensului corect, anume „schimbarea de paradigmă a cunoașterii“. Din cauza acestei deformări, mai scrie dl Guran, s-a ajuns la „fenomenul juridizării și penitențializării vieții creștine“ care ne face să ratăm înțelegerea textului evanghelic.

Cercetătorul familiarizat cu limbajul biblic va fi cel puțin contrariat să constate că termenul metanoia este schizoidizat în această manieră și silit să facă război cu el însuși. O lectură atentă a pasajelor biblice în care sînt folosiți substantivul metanoia și verbul metanoeo indică faptul că, pentru înțelegerea corectă a mesajului lui Hristos ori a celui proclamat de apostoli, sensurile puse sub semnul întrebării de dl Petre Guran sînt centrale, nu prelungiri ilegitime sau erzațuri de contrabandă.

Deși etimologia nu poate fi argumentul decisiv cu privire la felul în care funcționează un cuvînt într-un context dat, trebuie precizat că sensul originar al lui metanoeo este „a gîndi după“. După cum constata Epicharmus, autor de comedii care îl precedă pe Aristofan cu circa o jumătate de secol: „Omul înțelept trebuie să gîndească înainte (pronoein), nu după (metanoein)“. De aici pînă la sensul de „a se răzgîndi“ e cale scurtă, după cum ilustrează o anecdotă din Plutarh (Banchetul celor șapte înțelepți, 21). Doi asasini trimiși să omoare un copilaș au avut ezitări la vederea zîmbetului său inocent, dar cînd s au răzgîndit (metanoesantes) și s-au întors ca să-și ducă la capăt planul ucigaș, nu l-au mai găsit. În cheie pozitivă, cel care se „răzgîndește“ este cel care își reevaluează faptele reprobabile și ajunge să se „căiască“, situație la care face referire Iisus cînd spune: „Dacă [fratele tău] păcătuiește împotriva ta de șapte ori pe zi și de șapte ori pe zi se întoarce la tine și zice: «Mă căiesc», iartă-l“ (Luca 17:4).


Cred că am citit prima dată Hamlet prin clasa a IX-a. Eram însă prea crud ca să pot savura piesa. Nici acum nu sunt chiar copt, dar am trecut de stadiul „verde”. 🙂

Recent „m-am nimerit” peste monologul regelui Claudius, cel care l-a ucis pe tatăl lui Hamlet şi s-a căsătorit cu regina Gertrude. Actul III, scena 3 conţine monologul regelui asasin, care încearcă să se roage pentru iertare, dar descoperă în mod cutremurător că nu are voinţa necesară pentru a se căi.

Scena este foarte interesantă sub raport teologic, fiindcă ne face să ne întrebăm: poate un om, cu de la sine putere, să se pocăiască de răul făcut? Regele Claudius are conştiinţa încărcată de crimă, dar descoperă că nu este dispus să renunţe la lucrurile dobândite (coroană, putere, regină). Cu alte cuvinte, are remuşcări, dar nu şi voinţa de schimbare. Să-i ascultăm monologul, în traducerea lui Petru Dumitriu:

O, râncedu-mi păcat la cer duhneşte,

Blestemul cel mai vechi apasă asupră-mi:

Uciderea de frate! Să mă rog!

Aş vrea, dar nu pot. O doresc din suflet,

Şi-o vreau la fel. Dar fărdelegea mea

Mai tare-i şi-mi înfrânge năzuinţa,

Şi, ca un om cerut de două sarcini,

Nu-ncep nimic, şi preget, şi le las.

Chiar dacă această blestemată mână

De sângele frăţesc mult îngroşată,

Nici blândul cer destule ploi nu are

S-o spele până-i albă ca zăpada?

La ce slujeşte mila când nu-nfruntă

Al crimei chip? Ce are-n sine ruga

Afară de puterea făr’ de margini

De-a ne opri să nu păcătuim,

Şi-a ne ierta, căzuţi. Sus fruntea, deci,

Păcatu-i făptuit. Ce fel de rugă

M-ar izbăvi? „O iartă-mi mârşăvia!”

Dar nu se poate cât mă stăpâneşte

Tot ce m-a-mpins a săvârşi omorul:

Regina mea, puterea şi coroana.

Poţi fi iertat păstrându-ţi rodul crimei?

Pe căile piezişe ale lumii,

Cu mâna-i aurită, crima poate

S-abată de la ţelul ei dreptatea.

Şi-ades văzut-am cum câştigu-i mârşav

A cumpărat a legii hotărâre.

În ceruri însă nu e tot aşa.

Nu-ncap acolo măsluieli, acolo

Se merge fără greş cu cercetarea,

Iar noi, puşi faţă-n faţă cu păcatul,

Ce rânjetul şi chipul şi-l arată,

Siliţi suntem a ne mărturisi.

Şi-atunci? Rămâne ce? Doar pocăinţa?

S-o-ncerc ce poate! Ce nu poate oare?

Dar e-n zadar de nu mă pot căi.

Urgie grea! O, gând, ca moartea, negru!

O, suflet prins în laţ, te zbaţi să scapi

Şi tot te-afunzi. O, îngeri! Ajutor!

Jos, voi, genunchi semeţi! Şi fii plăpândă,

Ca firele din trupul unui prunc,

Tu, inimă cu legături de-oţel!

Mai este încă mântuire!

(Îngenunche şi se roagă. Intră Hamlet)

Vâzându-l pe Claudius îngenuncheat, Hamlet, care îşi propusese să-l ucidă, pentru a se răzbuna, renunţă la intenţie, nevrând să-l trimită pe ticălos în cer. Nu fără cinism, îşi propune să aştepte momentul când regele se va afla „în flagrant”:

Beat mort, sau la mânie, sau în pat,

În desfătările incestuoase,

La joc, sau blestemând, şi-n orice stare

Ce n-are izbăvire.

Ieşind din scenă, Hamlet murmură sinistru: „Leacul ăsta doar / Îţi prelungeşte boala în zadar”.

Regele Claudius se ridică şi face constatarea amară că simpla rostire a unei rugăciuni nu-l ajută, fiindcă nu participă şi volitiv:

Înalţ eu glas, dar jos rămâne gândul.

La cer n-ajunge fără gând cuvântul.

W. Shakespeare, Hamlet, trad. de P. Dumitriu, în Opere, vol. 7, Bucureşti, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, 1959, p. 632-634.