Continuare de AICI.

Dar oare, vor spune unii cititori, înseamnă că păcatul trebuie privit cu îngăduință sau acceptat doar fiindcă Isus ne spune să nu judecăm? Oare Apostolul Pavel nu ne învață că Biserica are autoritate de a judeca păcatul și de a pune în aplicare disciplina bisericească?

Ba da. În 1 Corinteni 5 apostolul Pavel le scrie corintenilor că trebuie să judece cazul de imoralitate grosolană pe care îl toleraseră în mijlocul lor. Dar trebuie spus că judecarea celui vinovat nu se face haotic. Decizia de condamnare este dată de o autoritate spirituală legitimă: de însuși Apostolul Pavel:

„Cât despre mine, măcar că n-am fost la voi cu trupul, dar fiind de faţă cu duhul, am şi judecat, ca şi când aş fi fost de faţă, pe cel ce a făcut o astfel de faptă (1 Cor. 5:3).”

Ceea ce urmează este pur și simplu aplicarea verdictului dat de Apostol. Biserica este mandatată să aplice sentința pe care apostolul o proclamă prin Duhul Sfânt.

Nu trebuie uitat însă că, în viziunea apostolului Pavel, sentința nu urmărește condamnarea ca un scop în sine, ci, pe de o parte, bunăstarea bisericii ca întreg și, pe de altă parte, însănătoșirea spirituală a celui păcătos. Pavel își exprimă speranța că incestuosul va fi mântuit la judecata lui Hristos.

Prin urmare, din 1 Corinteni desprindem următoarele: există o formă de judecată care este legitimă; judecata trebuie întreprinsă sub călăuzirea Duhului Sfânt; ea cade în sarcina conducerii bisericii și trebuie să urmărească nu nimicirea păcătosului, ci reabilitarea lui spirituală.

Altminteri, Apostolul Pavel le cere corintenilor să se abțină de la judecăți, după cum indică versetul următor:

„De aceea să nu judecaţi nimic înainte de vreme, până va veni Domnul, care va scoate la lumină lucrurile ascunse în întunerec, şi va descoperi gândurile inimilor. Atunci, fiecare îşi va căpăta lauda de la Dumnezeu (1 Cor. 4:5).”

Acest verset ne aduce iarăși la Predica de pe Munte, fiindcă ne prezintă motivele pentru care nu trebuie să-i judecăm pe frații noștri:

(1) Singurul în măsură să judece este Dumnezeu.

(2) Noi nu avem acces la inimile oamenilor și la motivațiile lor, de aceea ne putem înșela. Trebuie să ne abținem de la judecată și fiindcă înțelegerea noastră este parțială și supusă greșelii. Evaluările și sentințele noastre sunt marcate de slăbiciune și subiectivism. Fiindcă suntem părtinitori, verdictul nostru va fi invariabil strâmb.

2 „Căci cu ce judecată judecaţi, veţi fi judecaţi; şi cu ce măsură măsuraţi, vi se va măsura.

Acest verset ne oferă un motiv suplimentar pentru care să nu judecăm: standardul pe care îl aplicăm noi altor oameni ne va fi aplicat nouă de către Dumnezeu.

Există o pildă care ilustrează foarte bine această realitate: pilda robului nemilostiv, o povestire cu tâlc care ne privește pe fiecare dintre noi, fiindcă Dumnezeu ne-a iertat păcatele (care n-au fost puține și nici ușoare) și ne-a izbăvit de la moarte. Totuși noi înșine adesea refuzăm să iertăm pe frații noștri pentru greșeli mult mai mici pe care le-au săvârșit împotriva noastră.

Mesajul din Mat. 7:2 se regăsește, de altfel, sub o altă formă, în rugăciunea „Tatăl nostru”: „Și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm, greșiților noștri”. Tradus litera, textul spune: „Ne iartă nouă datoriile noastre, precum și noi iertăm datornicilor noștri”. E vorba tot de păcate, văzute ca datorii pe care le contractăm în relația cu Dumnezeu.

3 „De ce vezi tu paiul din ochiul fratelui tău, şi nu te uiţi cu băgare de seamă la bârna din ochiul tău?”

V. 3 ne prezintă un alt argument pentru care să nu judecăm. L-am anticipat deja când am vorbit despre învățătura lui Pavel cu privire la judecată.

Nu-l judeca pe fratele tău, fiindcă tu ești adesea mai vinovat decât el, dar nu-ți dai seama. Abține-te de la judecată, fiindcă nu ești în stare să vezi bine care este problema lui, darămite să o rezolvi!

Nu exagera cusururile lui și nu minimaliza păcatele tale, fiindcă sub privirea pătrunzătoare a lui Dumnezeu lucrurile stau tocmai invers: fariseul care se crede evlavios duhnește de îngâmfare, iar vameșul păcătos care nu îndrăznește să-și ridice privirea către Dumnezeu se întoarce acasă socotit drept.

(Va urma)


Matei 7:1-6 face parte din Predica de pe Munte, probabil cel mai cunoscut discurs al lui Isus din toate cele patru Evanghelii. Predica de pe Munte este Constituția Împărăției lui Dumnezeu. Dacă n-am avea restul Scripturii, dar am avea Predica de pe Munte, tot am ști care trebuie să fie profilul unui creștin. Am avea suficiente repere etice pentru a ști ce așteaptă Dumnezeu de la noi în relația cu El și cu semenii noștri. De fapt, problema noastră este nu că nu avem suficiente repere, ci că reperele pe care le avem sunt foarte înalte și adesea nu reușim să trăim la înălțimea lor.

Primele cinci versete ale pasajului prezintă o temă importantă: cea a judecății. Hristos se adresează membrilor comunității creștine, prin urmare aceste cerințe trebuie înțelese ca norme care guvernează relația dintre frații de credință.

În continuare voi comenta pe scurt pasajul, verset cu verset. Pasajul mi se pare de o extraordinară actualitate, cu atât mai mult cu cât, de la mii de km distanță, oamenii își permit să-i judece lejer pe frații lor în credință pe care nu i-au văzut față în față și cu care nu au intrat în dialog viva voce.

  1. „Nu judecați, ca să nu fiți judecați”.

Ce înseamnă „a judeca”? În acest pasaj verbul nu are sensul de „a evalua”, ci de „a evalua, a cântări și a condamna”. Judecata noastră omenească nu se oprește niciodată la simpla evaluare a faptelor. Inevitabil, când ajungem să analizăm și să judecăm pe ceilalți frați, punem implicit o etichetă în dreptul lor. În 99% din cazuri verdictul nu este unul favorabil, ci negativ.

Există în altă scriere a NT un pasaj foarte similar celui din Predica de pe Munte. Am în vedere epistola scrisă de Iacov unei comunități în care clevetirea, bârfa, judecata rău-intenționată și verdictele nemiloase erau la ordinea zilei. Iată ce le scrie autorul, care trebuie să se fi inspirat direct din învățătura dată de Domnul Isus în Predica de pe Munte:

„Nu vă vorbiţi de rău unii pe alţii, fraţilor! Cine vorbeşte de rău pe un frate, sau judecă pe fratele său, vorbeşte de rău Legea sau judecă Legea. Şi dacă judeci Legea, nu eşti împlinitor al Legii, ci judecător. Unul singur este dătătorul şi judecătorul Legii: Acela care are putere să mântuiască şi să piardă. Dar tu cine eşti de judeci pe aproapele tău? (Iac 4:11-12)”

Este foarte clar din acest pasaj că pentru Iacov „a judeca” este o formă a vorbirii de rău.

Ceea ce spune Domnul Isus ar putea fi parafrazat astfel: dacă tu te erijezi în judecător, dacă îți arogi statutul de judecător al fratelui tău, ajungi să lezezi pe Cel care singur are căderea de a-i judeca pe oameni. Evident, singurul care are căderea de a-i judeca pe oameni este Dumnezeu.

Mai există în NT un pasaj care indică faptul că verbul „a judeca” din textul lui Matei, înseamnă de fapt „a condamna”.

Luca, celălalt evanghelist care ne-a transmis textul Predicii de pe Munte, într-o formă ușor diferită, folosește verbul „a condamna” în serie cu „a judeca”, în încercarea de a le explica destinatarilor neiudei cam cum ar trebui înțelese cuvintele lui Isus.

„Nu judecaţi, şi nu veţi fi judecaţi; nu osândiţi, şi nu veţi fi osândiţi; iertaţi, şi vi se va ierta” (Luca 6:37).

O aplicație interesantă a acestui principiu vedem în cea de a Patra Evanghelie. Episodul este arhicunoscut, însă voi face referire la el pentru că ilustrează elocvent învățătura pe care o dă Mântuitorul.

La Domnul este adusă o femeie prinsă în adulter. Cei care o acuză pe femeie știu prea bine cum se „instrumentează” un astfel de caz, însă interesul lor nu este să aplice legea. Interesul lor este să-l pună la încercare pe Isus. Dacă ar spune că femeia trebuie să fie iertată, Hristos ar fi vinovat de încălcarea legii. Dacă ar spune că femeia trebuie să fie ucisă cu pietre, ar dovedi că este prizonierul legii. În chip foarte înțelept, Domnul refuză să joace pe terenul minat al unei astfel de controverse. Prin aceasta, El arată că transcende Legea. El este autorul Legii și cunoaște cel mai bine care este scopul ei.

Isus spune doar atât: „Cel care este fără de păcat să arunce piatra cel dintâi asupra ei”. Această declarație este una de condamnare. Numai că verdictul îi vizează în egală măsură pe acuzată și pe acuzatorii ei.

Dintr-odată, cei care se erijau în judecători au ajuns ei înșiși în boxa acuzaților. Unul câte unul, începând cu cel mai în vârstă, au părăsit „tribunalul”.

Morala acestui episod este limpede: nu judecați, ca să nu fiți judecați!

Dar oare, vor spune unii cititori, înseamnă că păcatul trebuie privit cu îngăduință sau acceptat doar fiindcă Isus ne spune să nu judecăm? Oare Apostolul Pavel nu ne învață că Biserica are autoritate de a judeca păcatul și de a pune în aplicare disciplina bisericească?

(Va urma)


Rămăsesem dator cu partea a II-a a recenziei la cartea lui Marius Cruceru, Şi voi, care sînteţi răi… Fiindcă deja am intrat în vacanţă, găsesc în final tihna de care am nevoie ca să-mi adun gândurile pentru a continua un text rămas în suspans încă din vară.

Capitolul 4 al cărţii (referitor la Matei 5:17–48) trasează o peratologie a dreptăţii, propunând răspunsuri la întrebări ca: „Cine este neprihănit?” sau „Până unde am voie?” Autorul nu ratează prilejul de a comenta diferenţele dintre „neprihănire” şi „dreptate”, arătând care sunt neajunsurile fiecăruia dintre cei doi termeni:

Termenul grecesc [dikaiosyne] aduce mai degrabă o perspectivă juridică în discuţia despre felul în care sîntem mântuiţi şi ne „păstrăm” neprihănirea înaintea Domnului. Termenul „neprihănire” nu ajută cititorul român, care este îndreptat, prin limitele acestuia, spre ideea de puritate şi castitate obţinute prin eforturi proprii, prin abstinenţă şi îndepărtare de sursele de contaminare morală. Nici echivalentul „dreptate” nu este mai fericit, din cauza ariei semantice circumscrise deja în limba română, dar este mai aproape de înţelesul original. (p. 69)

Astfel de precizări sunt extrem de utile şi cred că e important să luminăm treptat termenul „dreptate” pentru a-l aşeza acolo unde trebuie să stea, chiar dacă deocamdată el ar suna straniu în urechile evanghelicilor atât de obişnuiţi cu „neprihănire”. De altfel, la afirmaţia că „termenul grecesc dikaiosyne a fost tradus cu consecvenţă de către Dumitru Cornilescu prin echivalentul neprihănire aş aduce un amendament: există în NT 4 locuri în care Cornilescu traduce dikaiosyne prin dreptate:

Fapte 17:31 pentrucă a rînduit o zi, în care va judeca lumea după dreptate (ἐν δικαιοσύνῃ), prin Omul, pe care L-a rînduit pentru aceasta şi despre care a dat tuturor oamenilor o dovadă netăgăduită prin faptul că L -a înviat din morţi…”; Evrei 11:33 Prin credinţă au cucerit ei împărăţii, au făcut dreptate (εἰργάσαντο δικαιοσύνην), au căpătat făgăduinţe, au astupat gurile leilor. 2 Petru 1:1 Simon Petru, rob şi apostol al lui Isus Hristos, către ceice au căpătat o credinţă de acelaş preţ cu a noastră, prin dreptatea Dumnezeului (ἐν δικαιοσύνῃ τοῦ θεοῦ) şi Mîntuitorului nostru Isus Hristos; Apoc. 19:11 Apoi am văzut cerul deschis, şi iată că s’a arătat un cal alb! Cel ce sta pe el, se cheamă ,,Cel credincios” şi ,,Cel adevărat”, şi El judecă şi Se luptă cu dreptate (ἐν δικαιοσύνῃ).

Limita minimă a neprihănirii (i.e. dreptăţii) este neprihănirea fariseilor şi cărturarilor. Prin contrast cu această limită sunt prezentate cele şapte exemple date de Isus care „acoperă tot evantaiul vieţii în domeniul relaţiilor: relaţiile cu vecinii, cu coreligionarii, cu partenerul de viaţă, cu trecătorii, cu concitadinii şi cu duşmanii.” (p. 75)

Dintre cele şapte exemple, cel care suscită de regulă atenţia maximă este cel despre divorţ. Cred că subiectul ar fi meritat mai multă atenţie, mai ales că există acum studii foarte erudite despre divorţ, care aşază foarte bine subiectul în contextul dezbaterilor dintre şcolile rabinice, luând ca termen de comparaţie şi preceptele grupării de la Qumran.

Prin contrast, perspectiva propusă de Marius Cruceru este simplificatoare, cu toate riscurile inerente. Citez un pasaj în care autorul imaginează decodarea învăţăturii lui Isus despre divorţ de către un iudeu din primul secol:

Să presupunem că bărbatul şi-ar fi găsit nevasta în fapt. Se hotărăsc să se despartă. Motivul este clar şi de admis. Apare însă o problemă delicată. Pentru a pronunţa desfacerea căsătoriei, cartea de despărţire trebuie să cuprinsă şi motivul. Dacă soţul este onest şi scrie întocmai „prinsă în preacurvie”, lucrurile se complică extrem de mult. Femeia trebuie ucisă cu pietre. Aceasta era pedeapsa pentru adulter (Lev. 20:10). Iată modul în care Isus îi prinde în cursa logică pe contemporanii Săi. (p. 85)

În fapt, lucrurile sunt mai complicate. O dată fiindcă un iudeu care divorţa de soţia lui pe motiv de adulter trebuia să producă doi martori, ceea ce, desigur, îngreuna procedura. În al doilea rând, după cum arată David Instone-Brewer, în cartea sa Divorce and Remarriage in the Bible: The Social and Literary Context, începând cu anul 30 evreilor li s-a suspendat dreptul de a administra pedeapsa capitală (vezi p. 94 şi p. 126, nota 156, afişate mai jos).

NB: Sursa imaginilor – http://www.amazon.com. Pentru a citi fragmente din carte online, accesaţi site-ul lui DIB. http://www.instonebrewer.com/divorceremarriage/

Fiindcă am pomenit de David Instone-Brewer, cred că orice evanghelic care scrie despre învăţătura lui Isus cu privire la divorţ trebuie să arunce numaidecât o privire peste capitolul 6 din cartea acestui biblist anglican.

(Pentru învăţăceii lui John Piper fac precizarea că între el şi David Instone-Brewer a avut loc în 2007 o dispută cu privire la învăţătura lui Isus despre divorţ. Hm… dar oare cu cine n-a avut John Piper dispute de ordin teologic? 🙂 )

(Va urma)


În introducerea cărţii sale Isus de-a lungul secolelor, istoricul Jaroslav Pelikan se întreba cum ar fi dacă, folosind un soi de magnet uriaş, am putea scoate din istoria culturii apusene tot ceea ce se leagă, într-un fel sau altul, de numele lui Isus. Adaptând şi mutând întrebarea în alt plan, ne-am putea întreba: ce-ar rămânea din istoria gândirii creştine dacă, folosind un soi de magnet uriaş, am extrage din istoria gândirii creştine Predica de pe Munte cu efectele şi ecourile ei? Ce-ar rămâne din lucrarea lui Francisc de Assisi sau din moştenirea lui Dietrich Bonhoeffer şi cum ar arăta, fără Matei 5–7, scrierile Dostoievski sau ale lui Tolstoi ori campaniile non-violente ale lui Martin Luther King?

Predica de pe Munte intrigă, descumpăneşte şi perplexează la fel de mult pe cât fascinează, atrage şi motivează. Nu e întâmplător că din întreaga Biblie, lui Gandhi i-a mers la inimă („straight to my heart”) tocmai această secţiune. Bibliografia Predicii de pe Munte creşte cu fiecare an şi ritmul nu dă semne de încetinire. Şi e firesc să fie aşa, fiindcă avem de-a face cu una dintre coloanele de rezistenţă ale Evangheliei după Matei şi cu un text fundamental pentru definirea etosului creştin.

În româneşte comentariile la Matei (Predica de pe Munte) sunt puţine, de aceea proaspăta carte a lui Marius David Cruceru (Şi voi, care sînteţi răi… fiţi desăvîrşiţi ca Tatăl) se potriveşte numai bine într-o nişă pentru a cărei umplere va fi nevoie de încă multe volume.

Cartea este scrisă în mod declarat dintr-o perspectivă „eseistic-homiletică”, dar conţine suficiente repere exegetice şi bibliografice cât să iasă uneori din cadrul trasat, stârnind poate – trebuie s-o spunem – curiozitatea bibliştilor / exegeţilor care ar vrea să ştie cum ar arăta argumentaţia într-o formă elaborată, ştiinţifică. Pentru această categorie (curioşii de profesie) se pregăteşte un comentariu exegetic după canoanele biblisticii actuale. Nu ştim cât va mai dura până la finalizare, dar ne dorim ca, prin har ceresc şi efort pământesc, să iasă cât mai curând de la tipar.

Comentariul nou publicat a fost gândit ca un vademecum de periegeză.  În cuvintele plastice ale autorului

periegeza este un proces de apropiere curtenitoare de text de la distanţă spre aproape, cu timiditatea îndrăgostitului uneori; alteori cu spiritul jucăuş şi poznaş al copiilor care îl trag pe bunic de barbă cu dragoste; ca în zborul planat al unei păsări sălbatice care dă tîrcoale cu răbdare prăzii; sau, alte dăţi, agresiv şi direct cu lăcomia flămândului care sfîrtecă textul ca să se hrănească.

Aşadar, lăsând deoparte în mod deliberat exegeza tradiţională, care adesea înseamnă despicatul riguros al firului în patru şi urmărirea unei chichiţe exegetice până în pânzele albe, autorul îşi propune să „curteze” textul mai de departe, intrând în el prin punctele lui „de fractură” după un tipar instituit deja în Întoarcerea din Oglindă şi anunţat pentru încă două comentarii (Iacov şi 1 Ioan).

După câteva observaţii generale privind Predica de pe Munte, autorul schiţează structura Predicii, (ca parte a unui „exerciţiu de eisegeză imaginativă”), identificând şapte braţe care formează o menorah, iar apoi zăboveşte preţ de două capitole asupra Fericirilor, pe care le socoteşte „un altfel de prolog”, lipsit de captatio benevolentiae şi dinamitard pentru structurile împământenite ale vremii:

Tehnica de răsturnare şi inversare a ceea ce este „în faţă” cu cele ce sînt „în spate”; „aproapele” cu „departele; „sus”-ul cu „jos”-ul; „interiorul” cu „exteriorul”; „lăuntric-personalul” cu „public-ritualicul”; „vinovatul” cu „nevinovatul” străbate toată Predica de pe Munte, de la un capăt la celălalt (p. 44).

Fericirile răstoarnă în primul rând noţiunile de „eutopie” şi „euchronie”, adică ideea că fericirea ţine de aşezarea optimă în loc şi în timp. Prin contrast, creştinismul este distopic şi anacronic, fiindcă ne aruncă spre cealaltă lume şi spre veşnicie. Fericirea căutată sub soarele fizic aruncă multiple umbre de care nu ne putem dezlipi, şi fiecare dintre ele e în final un motiv de nefericire. Verbul „a fi fericit” se conjugă la timpul aorist, iar fericirea e analizabilă numai sub stroboscop, fiindcă durează atât de puţin. Şi atunci, ce înseamnă fericirea creştină? Un colaj de citate din cap. 3 va fi probabil mai util decât o parafrază interpretativă:

Starea de fericire creştină rezultă dintr-o permanentă tensiune dintre deja şi nu încă. Fericirea sfinţilor nu ţine de un loc, pentru că ei nu-şi găsesc locul. Sînt distopici şi nelalocul lor, oriunde i-ai plasa. […] Fericirea creştină este naivă şi serioasă, plină de veselie şi încrîncenată. Paharul este plin de dă peste el a ospăţ, dar dă peste el şi din tremur de mînă. […] Fericirea pe care ne-o propune Isus nu are un caracter eutopic şi euchronic, ci mai degrabă unul kairotic, care ţine de atitudinea potrivită faţă de clipă şi circumstanţe.

(Va urma)


Dragi prieteni, mult anunţata şi mult aşteptata carte a lui D. Bonhoeffer, Costul uceniciei, în traducerea Ligiei Taloş, a ieşit de sub tipar. N-am văzut încă exemplarele tipărite. Ele îmi vor fi trimise săptămâna viitoare.

Sper să pot reveni curând cu noi amănunte. Deocamdată pot spune doar că în luna aprilie sunt programate mai multe lansări ale cărţii. Ţineţi aproape. Veţi mai auzi de Bonhoeffer. 🙂

Mai jos puteţi vedea coperta cărţii.