Prima parte AICI.

prophēteuo. Informaţiile despre profeţi trebuie completate cu informaţiile despre verbul prophēteuo, folosit de Pavel numai în 1 Corinteni. În contextul emancipării femeilor din Corint, Pavel face câteva observaţii privitoare la ţinuta corectă pe care trebuie să o aibă bărbaţii şi femeile care profeţesc (11:4).

Fiindcă membrii bisericii se arătau zeloşi în exercitarea harismelor, Pavel îi îndeamnă să-şi păstreze entuziasmul şi dorinţa de a profeţi (14:1), fiindcă această acţiune are efecte ziditoare asupra membrilor bisericii (14:3–4). Pusă în raport cu vorbirea în limbi, profeţirea se dovedeşte mai relevantă, fiindcă întreaga biserică primeşte zidire (14:5). Toţi cei care au mesaje profetice le pot transmite, în ordinea cuvenită, pentru ca toţi membrii bisericii să înveţe şi să fie mângâiaţi/îndemnaţi (14:31). În finalul capitolului întâlnim aceeaşi recomandare ca şi la început: „râvniţi să prorociţi” (14:39).

prophēteia. În înţelegerea termenului prophēteia trebuie probabil să pornim de la 1 Tes. 5:20. După imperativul de a nu stinge Duhul, Pavel le cere destinatarilor să nu dispreţuiască profeţiile. Epistola 1 Corinteni conţine şi ea câteva referiri importante. Profeţia apare în lista clasică de harisme (12:10), alături de discernerea duhurilor, vorbirea în limbi şi interpretarea lor. La începutul imnului despre dragoste, Pavel scrie că, în lipsa dragostei, acest dar nu înseamnă nimic (13:2).

Referirea la „taine” şi „cunoaştere” în context sugerează că cele două se subsumează profeţiei, fiind elemente prin care apostolul caută să definească această harismă. Tot în capitolul despre dragoste, profeţia, limbile şi cunoaşterea sunt prezentate ca fiind tranzitorii (13:8). În economia noii realităţi (to teleion) pe care o inaugurează venirea lui Hristos, aceste elemente nu-şi vor mai avea locul, fiind suplinite de cunoaşterea deplină (13:12).

Singura ocurenţă din Romani (12:6) este comparabilă celei din Corinteni, cu precizarea că aici Pavel vorbeşte despre manifestarea harismei conform cu măsura de credinţă (kata tēn analoghian tēs pisteōs). În Pastorale, profeţia însoţeşte primirea de către Timotei a unui dar (charismatos), cel mai probabil o consacrare (hirotonire) în slujbă (1 Tim. 4:14). Mesajul trebuie să fi avut un conţinut amplu, fiindcă în 1:18 Pavel vorbeşte despre aceste profeţii la plural (kata tas proagousas epi se prophēteias) şi consideră că, în conformitate cu ele, Timotei trebuie să-şi exercite fără ezitare autoritatea împotriva învăţătorilor care promovează „miturile” şi „genealogiile”, în locul preceptelor sănătoase.

Acesta ar fi deci contextul biblic paulin de care trebuie să ţinem cont când încercăm să stabilim ce a înţeles Pavel prin prophēteia. Dimensiunea revelatorie a profeţiei (aşa cum o prezintă Pavel) pare să fie bine reprezentată, dacă ţinem cont de 1 Cor. 14:30, de asocierea profeţiei cu „tainele” şi „cunoaşterea” (1 Cor. 13:8) şi de manifestarea ei în contextul consacrării lui Timotei în slujbă (1 Tim. 1:18). Deşi o putem înţelege ca expresie spontană a prezenţei Duhului în mijlocul comunităţii, nu este mai puţin adevărat că Pavel vorbeşte despre ea (şi despre celelalte daruri) de o manieră care sugerează că profeţia poate fi căutată (1 Cor. 12:31; 14:1; 14:39) sau manifestată proporţional cu credinţa avută (Rom. 12:6).


Acum câteva zile, un student mi-a trimis o întrebare legată de profeţie, autoritatea profetului şi relaţia acestuia cu pastorul. Desigur, întrebarea vine din context penticostal, fiindcă acolo se întâlnesc uneori astfel de ciocniri între două tipuri de autoritate: cea harismatică şi cea instituţională.

Fiindcă tocmai am terminat un articol măricel (vreo 30 de pagini) despre profeţie şi vorbire în limbi în 1 Cor. 14:20–25, i-am trimis un fragment pentru lămuriri preliminare.

Poate e util să postez aici un scurt fragment din articol, cea în care, pornind de la 1 Cor. 14:22, fac o incursiune „de recunoaştere” în seria „profet”, „a profeţi”, „profeţie” în corpusul paulin (Romani–Filimon).

E vorba de un „survol”, nu de o analiză extinsă, deci nu aşteptaţi să primiţi în 2 pagini ceea ce poate fi analizat pe 200.

De regulă pe blog scriu greceşte cu Unicode, dar acum am folosit transliterarea.

N.B. Se înţelege de la sine că am eliminat notele de subsol. Ele vor fi prezente în varianta întreagă a articolului (programat să apară în Pleroma).

(1 Cor. 14:22) hē de prophēteia, „însă profeţia”. Asupra conţinutului acestui termen opiniile comentatorilor variază în funcţie de poziţia faţă de harisme în general. În tradiţia reformată, profeţia este înţeleasă ca mesaj inspirat (care nu diferă în mod substanţial de predicare în general), în vreme ce teologii din tradiţia penticostală şi harismatică privilegiază cel mai adesea ideea de mesaj revelatoriu, primit de la Duhul Sfânt pentru o persoană sau o situaţie particulară. Probabil o discuţie despre prophēteia ar trebui să ia în considerare atât termenul prophētēs, cât şi verbul prophēteuo. În continuare vom face o analiză succintă celor trei termeni.

prophētēs. Nu sunt de interes pentru actualul studiu acele referiri la profeţii veterotestamentari, prin urmare ocurenţele relevante pentru studiul nostru sunt cele din 1 Cor. 12, 1 Cor. 14 şi Efeseni. În Efeseni profeţii sunt, în tandem cu apostolii, parte din temelia Bisericii (Ef. 2:20) şi destinatari ai revelaţiei (i.e. ai „tainei lui Hristos”). Într-o listă mai lungă de slujbe (domata) date de Hristos Bisericii (Ef. 4:11), prorocii ocupă locul doi, imediat după apostoli. Perspectiva din Efeseni este una globală şi nu ne este utilă atunci când ne întrebăm cum anume îşi exercită un profet slujba, ori dacă aceasta este permanentă. Din fericire, ocurenţele din 1 Corinteni (12 şi 14) aruncă mai multă lumină.

Capitolul 12, care atrage atenţia asupra diversităţii de daruri (charismatōn), slujiri (diakoniōn) şi lucrări (energhematōn) îi aşază în mod explicit pe profeţi pe locul doi (deuteron prophētas, 12:28) în lista „mădularelor” trupului care contribuie la diversitatea şi la creşterea lui. În celălalt capitol, care tratează problematica darurilor, găsim câteva principii foarte importante privitoare la activitatea prorocilor: 1) profeţii din comunitate trebuie să vorbească pe rând (v. 29); 2) mesajele lor trebuie evaluate de ceilalţi (v. 29); 3) cei care au luat cuvântul nu trebuie să monopolizeze timpul, ci să se arate sensibili la mesajele revelatorii primite de cei care sunt aşezaţi (v. 30); 4) profeţii trebuie să exercite autocontrol, pentru a nu face tulburare sau neorânduială (v. 32); 5) un profet autentic va intra în rezonanţă cu mesajul lui Pavel, care îi cheamă pe corinteni la ordine.

Continuarea AICI.


Suntem în casa lui Simon. Isus se află la momentul mesei, înconjurat de diverse eminenţe religioase care au devenit cât se poate de cenuşii la vederea unei scene scandaloase: o prostituată se apropie de Isus şi îi spală picioarele cu lacrimi, i le şterge cu părul capului, le sărută şi le unge cu mir.

Pentru Simon, toate acestea sunt indicii că în definitiv s-a înşelat în privinţa acestui Isus căruia îi merge faima de proroc. Deja faptul de a-l fi invitat în casa lui îi apare ca o gafă care îi va ştirbi reputaţia.

Clipele se scurg lent, în ritmul lacrimilor care nu contenesc, dar gândurile lui Simon se rostogolesc iute ca vorbele din rechizitoriul unui procuror experimentat: „Omul acesta, dacă ar fi proroc, ar şti cine e şi ce hram poartă femeia care se atinge de el: anume că e o păcătoasă.” (trad. proprie). Din modul în care îşi pune problema, devine evident că Isus nu mai e decât un „acesta” [în textul grecesc nu apare subst. „omul”], orice altceva, numai profet nu. În consecinţă, se simte jenat că s-a încurcat cu astfel de personaje dubioase.

Contrastul este izbitor: o femeie decăzută are o percepţie spirituală extraordinară că cel căruia îi spală picioarele este Sfântul lui Israel, iar un fariseu educat, bun cunoscător al Scripturii, îi refuză lui Isus până şi titlul de profet. Cu acest gând necugetat, Simon pică în ridicol, fiindcă în ultimă instanţă pune la îndoială nu calitatea de profet a lui Isus, ci discernământul la îndemâna oricui: oricine şi-ar fi dat seama că respectiva fusese o depravată. La urma urmei, fariseul este profet? Atunci cum de ştie ce fel de femeie îi calcă pragul casei?

Cu logica fariseică însă nu te pui, fiindcă ea se sustrage raţionamentelor obişnuite întru care se exersează mintea simplă a autorului acestui articol. Dincolo de tensiunea dramatică extraordinară, scena ascunde o ironie copioasă. Realitatea este că, tocmai în virtutea statutului său de profet, Isus vede mai mult decât pot discerne ochii miopi ai lui Simon. Este cazul ca fariseul să primească o lecţie, ca să-şi poată vedea iarăşi lungul nasului.

Lecţia vizează relaţia lui Simon cu Dumnezeu şi cu „inferiorii” lui din punct de vedere moral. De astă dată mesajul vine pe căi subtile. [De fapt, îl vedem deseori pe Mântuitorul comunicând în mod enigmatic cu interlocutorii săi, ca şi când le-ar da de înţeles că trebuie să facă şi ei un efort, dacă sunt cu adevărat interesaţi să-l înţeleagă. Evanghelia e pentru cei săraci în duh (căutători), nu pentru nătăfleţi (care aşteaptă pere mălăieţe). Între Dumnezeu şi om rămâne mereu o distanţă pe care Dumnezeu nu este dispus să o parcurgă; de aceea atâtea îndemnuri: „Veniţi!”]

Pentru Simon lecţia începe nepericulos, însă la final adevărurile cad necruţător, ca lamele unei ghilotine. În cele ce urmează, Isus răspunde gândurilor neexprimate ale fariseului. Dacă Simon are nevoie de o dovadă că Isus este profet, o va primi cu vârf şi îndesat. Textul grecesc chiar aşa sună: „Şi răspunzând Isus i-a zis”. Un simplu spectator n-ar fi putut să constate că e vorba de un dialog, în care Isus răspunde unui gând din mintea lui Simon. Şi totuşi Isus asta face, anunţând că ceea ce urmează îl priveşte oarecum pe fariseu.

Modul în care îşi începe Isus parabola este semnificativ, fiindcă textul nu este despre un cămătar care avea doi datornici, ci despre doi datornici ai unui cămătar. [Nuanţa pare nesemnificativă, dar este extrem de importantă în contextul de faţă, fiindcă Isus tocmai pe Simon şi pe femeie îi are în vedere].

Principalul este că ambii sunt datori. Ambii se regăsesc în deficit, dar în măsuri diferite: unul datorează 500 de dinari, iar celălalt numai 50. Dincolo de detalii, un fapt este cert: niciunul nu-şi poate plăti datoria. Ambii au nevoie de ştergerea datoriei.

Urmează acum o întrebare cu răspuns evident (Spune-mi dar, care dintre ei îl va iubi mai mult?) pe care Simon îl identifică fără greş (Socotesc că aceluia căruia i-a iertat mai mult). Fariseul raţionează corect, dar miopia îl împiedică iarăşi să vadă mai departe. Aici intervine Hristos-Adevărul, cu acele adevăruri incomode pe care Simon trebuie să le afle despre sine.

Atât el, cât şi femeia au „datorii”. El n-a făcut însă gestul minim de curtoazie faţă de oaspeţi, ea însă i-a oferit omagiul iubirii, spălându-i picioarele cu lacrimi. Simon nu l-a sărutat nici măcar în chip formal, pe când ea n-a prididit să-i sărute picioarele. Simon nu i-a uns capul cu untdelemn, însă ea, păcătoasa, a turnat mir scump pe picioarele lui.

Ultima parte din declaraţia lui Isus este revelatoare în egală măsură, pentru că Isus pronunţă iertarea păcatelor. Afirmaţia „Păcatele ei, care sunt multe, sunt iertate” trebuie înţeleasă astfel: „Eu i-am iertat ei păcatele”. Construcţia foloseşte aşa-numitul „pasiv divin”. Pentru ca nimeni să nu creadă că Isus doar proclamă iertarea păcatelor în virtutea funcţiei sale de profet, fără a oferi iertarea el însuşi, Mântuitorul îi spune direct femeii: „Iertate îţi sunt păcatele”. În mintea unui iudeu, declaraţia echivala cu: „Îţi iert păcatele.” Martorii la eveniment chiar asta au înţeles, pentru că reacţiile n-a întârziat să apară: „Cine este acesta, de iartă chiar şi păcatele?” Din textul grecesc se poate înţelege că oamenii şuşotesc între ei sau că se întreabă fiecare în sinea lui. Indiferent cum interpretăm textul, cert este că Isus răspunde iarăşi obiecţiilor, justificând cele întâmplate: credinţa femeii a ridicat-o din păcat, redându-i pacea. Ce a crezut femeia? Că poate să fie iertată şi înnoită.

Pentru femeie, o întâlnire care a început cu „lacrimi” s-a terminat cu „pace”.

Pentru Simon, o întâlnire care a început bine s-a încheiat cu o indigestie.