În ultimul număr din Cuvântul adevărului am descoperit un articol intitulat Botezul cu Duhul Sfânt, scris de pastor dr. Pavel-Riviş Tipei, care face referire în treacăt la Irineu şi la lucrarea sa Împotriva ereziilor. Fiindcă părintelui răsăritean (trăitor în Galia) i se atribuie nişte opinii care nu-l reprezintă, mă simt dator să vin cu nişte lămuriri.

Redau mai jos textul la care am obiecţii:

Irineu, în lucrarea intitulată „Împotriva ereziilor” spune că în secolul I î.Hr. se practică o „bolboroseală” de către unele popoare idolatre şi că în anul 172 d.Hr. a apărut secta montaniştilor, care a preluat practica denaturată a celor din vechime.

A fost sau n-a fost (Irineu antimontanist)?

1. În lucrarea sa Împotriva ereziilor Irineu nu-i menţionează niciodată pe montanişti cu numele, dar unii cercetători consideră că există două pasaje în care episcopul de Lyon critică voalat mişcarea întemeiată de Montanus.

O primă referinţă ar fi în Adv.haer, III.11.9. Deşi am citit-o şi răscitit-o, n-am înţeles ce e antimontanist în această secţiune.

Un fragment latinesc despre care se presupune că e antimontanist (G. N. Bonwetsch, Texte zur Geschichte des Montanismus, 1914)

Traducere:

Alţii, pentru a zădărnici darul Duhului care „în vremurile din urmă”, potrivit bunei plăceri a Tatălui, a fost „revărsat” peste neamul omenesc, nu admit acest fapt care se găseşte în Evanghelia după Ioan, în care Domnul a promis că va trimite pe Paraclet, ci resping simultan şi Evanghelia şi Duhul profetic. Cu adevărat, nefericiţi [sunt aceştia] care, nevrând să existe profeţi mincinoşi, resping darul profeţiei din Biserică; asemănători în această privinţă cu cei care, din cauza celor care vin [la biserică] în mod ipocrit se ţin departe de comuniunea cu fraţii. Se înţelege că aceştia nici pe Apostolul Pavel nu-l acceptă. Căci în epistola sa [întâia] către corinteni el a vorbit în amănunt despre darurile profetice şi cunoaşte bărbaţi şi femei care profeţesc în biserică. Astfel, păcătuind împotriva Duhului lui Dumnezeu, cad în păcatul care nu mai are iertare.

O altă posibilă aluzie la montanism ar fi în Adv.haer. IV.33, secţiune la începutul căreia Irineu critică deschis anumite grupări eretice (valentinieni, ebioniţi, docetişti). Este posibil (dar nu e sigur!) ca în IV.33.6-7 Irineu să-i critice pe montanişti.

Traduc (din engleză) textul respectiv:

6. [Omul duhovnicesc] va judeca şi pe profeţii mincinoşi care, fără să fi primit darul profeţiei de la Dumnezeu, şi care, fără a fi cuprinşi de frica lui Dumnezeu, ci fie din slavă deşartă sau urmărind vreun folos personal sau care acţionează în vreun alt fel sub influenţa unui duh rău, pretind că rostesc profeţii, deşi toată vremea mint împotriva lui Dumnezeu.

7. El va judeca şi pe cei care dau naştere schismelor, care sunt lipsiţi de dragostea lui Dumnezeu şi care caută folosul lor special, şi nu unitatea Bisericii; şi care din motive banale sau orice alte motive care le vin la îndemână, taie în bucăţi şi împart trupul mare şi glorios al lui Hristos şi cât le stă în putinţă îl nimicesc […]

Irineu, vorbirea în limbi şi profeţia

2. Contrar celor afirmate în articolul sus-citat, Irineu dă mărturie „anticesaţionistă” cu privire la practicarea vorbirii în limbi în a doua jumătate a sec. II! Textul relevant îl găsim în Adv.haer. V.6.1.

Dimpotrivă, Dumnezeu va fi slăvit întru creaţia mâinilor sale (in suo plasmate) atunci când o va conforma şi face asemănătoare Fiului Său. Căci prin mâinile Tatălui, adică prin Fiul şi Duhul Sfânt, omul [întreg], şi nu doar o parte a omului, a fost creat după asemănarea (similitudinem) lui Dumnezeu. Sufletul şi duhul pot fi parte din om, dar cu siguranţă nu sunt omul; căci omul desăvârşit constă în amestecul şi unirea sufletului care a primit Duhul Tatălui şi amestecul  cărnii (carni) care a fost modelată (plasamata) după chipul lui Dumnezeu. Din acest motive apostolul declară: „O înţelepciune vorbim între cei desăvârşiţi”, prin „desăvârşiţi” (perfectos) înţelegând pe aceia care au primit Duhul lui Dumnezeu şi care prin Duhul [lui Dumnezeu] vorbesc în toate limbile, aşa cum El Însuşi obişnuia să vorbească. În acelaşi fel, şi noi auzim de mulţi fraţi în Biserică, [fraţi] care au daruri profetice, care prin Duhul vorbesc tot felul de limbi, care aduc la lumină lucrurile ascunse ale oamenilor, pentru folosul [obştesc], şi care declară tainele lui Dumnezeu. Pe aceştia apostolul îi numeşte „duhovniceşti”, ei fiind duhovniceşti fiindcă trăiesc în comuniune cu Duhul, nu fiindcă au lepădat carnea şi au dat-o la o parte.

Fragmentul latinesc despre harisme se află în Sources chrétiennes, vol. 153, p. 74, de unde l-am preluat şi eu.

Quemadmodum et multos audimus fratres in Ecclesia prophetica habentes charismata, et per Spiritum universis linguis loquentes, et absconsa hominum in manifestum producentes ad utilitatem, et mysteria Dei enarrantes, quos et spiritales Apostolus vocat, secundum participationem Spiritus exsistentes spiritales.

Interesant este că acest citat este preluat şi de Eusebiu în Istoria bisericească (V.7.6).

καὶ ἐν ἑτέρῳ δὲ τόπῳ ὁ αὐτὸς γράφει·

καθὼς καὶ πολλῶν ἀκούομεν ἀδελφῶν ἐν τῇ ἐκκλησίᾳ προφητικὰ χαρίσματα ἐχόντων καὶ παντοδαπαῖς λαλούντων διὰ τοῦ πνεύματος γλώσσαις καὶ τὰ κρύφια τῶν ἀνθρώπων εἰς φανερὸν ἀγόντων ἐπὶ τῷ συμφέροντι καὶ τὰ μυστήρια τοῦ θεοῦ ἐκδιηγουμένων. ταῦτα καὶ περὶ τοῦ διαφορὰς χαρισμάτων μέχρι καὶ τῶν δηλουμένων χρόνων παρὰ τοῖς ἀξίοις διαμεῖναι.

Reclame

Prima parte AICI.

prophēteuo. Informaţiile despre profeţi trebuie completate cu informaţiile despre verbul prophēteuo, folosit de Pavel numai în 1 Corinteni. În contextul emancipării femeilor din Corint, Pavel face câteva observaţii privitoare la ţinuta corectă pe care trebuie să o aibă bărbaţii şi femeile care profeţesc (11:4).

Fiindcă membrii bisericii se arătau zeloşi în exercitarea harismelor, Pavel îi îndeamnă să-şi păstreze entuziasmul şi dorinţa de a profeţi (14:1), fiindcă această acţiune are efecte ziditoare asupra membrilor bisericii (14:3–4). Pusă în raport cu vorbirea în limbi, profeţirea se dovedeşte mai relevantă, fiindcă întreaga biserică primeşte zidire (14:5). Toţi cei care au mesaje profetice le pot transmite, în ordinea cuvenită, pentru ca toţi membrii bisericii să înveţe şi să fie mângâiaţi/îndemnaţi (14:31). În finalul capitolului întâlnim aceeaşi recomandare ca şi la început: „râvniţi să prorociţi” (14:39).

prophēteia. În înţelegerea termenului prophēteia trebuie probabil să pornim de la 1 Tes. 5:20. După imperativul de a nu stinge Duhul, Pavel le cere destinatarilor să nu dispreţuiască profeţiile. Epistola 1 Corinteni conţine şi ea câteva referiri importante. Profeţia apare în lista clasică de harisme (12:10), alături de discernerea duhurilor, vorbirea în limbi şi interpretarea lor. La începutul imnului despre dragoste, Pavel scrie că, în lipsa dragostei, acest dar nu înseamnă nimic (13:2).

Referirea la „taine” şi „cunoaştere” în context sugerează că cele două se subsumează profeţiei, fiind elemente prin care apostolul caută să definească această harismă. Tot în capitolul despre dragoste, profeţia, limbile şi cunoaşterea sunt prezentate ca fiind tranzitorii (13:8). În economia noii realităţi (to teleion) pe care o inaugurează venirea lui Hristos, aceste elemente nu-şi vor mai avea locul, fiind suplinite de cunoaşterea deplină (13:12).

Singura ocurenţă din Romani (12:6) este comparabilă celei din Corinteni, cu precizarea că aici Pavel vorbeşte despre manifestarea harismei conform cu măsura de credinţă (kata tēn analoghian tēs pisteōs). În Pastorale, profeţia însoţeşte primirea de către Timotei a unui dar (charismatos), cel mai probabil o consacrare (hirotonire) în slujbă (1 Tim. 4:14). Mesajul trebuie să fi avut un conţinut amplu, fiindcă în 1:18 Pavel vorbeşte despre aceste profeţii la plural (kata tas proagousas epi se prophēteias) şi consideră că, în conformitate cu ele, Timotei trebuie să-şi exercite fără ezitare autoritatea împotriva învăţătorilor care promovează „miturile” şi „genealogiile”, în locul preceptelor sănătoase.

Acesta ar fi deci contextul biblic paulin de care trebuie să ţinem cont când încercăm să stabilim ce a înţeles Pavel prin prophēteia. Dimensiunea revelatorie a profeţiei (aşa cum o prezintă Pavel) pare să fie bine reprezentată, dacă ţinem cont de 1 Cor. 14:30, de asocierea profeţiei cu „tainele” şi „cunoaşterea” (1 Cor. 13:8) şi de manifestarea ei în contextul consacrării lui Timotei în slujbă (1 Tim. 1:18). Deşi o putem înţelege ca expresie spontană a prezenţei Duhului în mijlocul comunităţii, nu este mai puţin adevărat că Pavel vorbeşte despre ea (şi despre celelalte daruri) de o manieră care sugerează că profeţia poate fi căutată (1 Cor. 12:31; 14:1; 14:39) sau manifestată proporţional cu credinţa avută (Rom. 12:6).


Acum câteva zile, un student mi-a trimis o întrebare legată de profeţie, autoritatea profetului şi relaţia acestuia cu pastorul. Desigur, întrebarea vine din context penticostal, fiindcă acolo se întâlnesc uneori astfel de ciocniri între două tipuri de autoritate: cea harismatică şi cea instituţională.

Fiindcă tocmai am terminat un articol măricel (vreo 30 de pagini) despre profeţie şi vorbire în limbi în 1 Cor. 14:20–25, i-am trimis un fragment pentru lămuriri preliminare.

Poate e util să postez aici un scurt fragment din articol, cea în care, pornind de la 1 Cor. 14:22, fac o incursiune „de recunoaştere” în seria „profet”, „a profeţi”, „profeţie” în corpusul paulin (Romani–Filimon).

E vorba de un „survol”, nu de o analiză extinsă, deci nu aşteptaţi să primiţi în 2 pagini ceea ce poate fi analizat pe 200.

De regulă pe blog scriu greceşte cu Unicode, dar acum am folosit transliterarea.

N.B. Se înţelege de la sine că am eliminat notele de subsol. Ele vor fi prezente în varianta întreagă a articolului (programat să apară în Pleroma).

(1 Cor. 14:22) hē de prophēteia, „însă profeţia”. Asupra conţinutului acestui termen opiniile comentatorilor variază în funcţie de poziţia faţă de harisme în general. În tradiţia reformată, profeţia este înţeleasă ca mesaj inspirat (care nu diferă în mod substanţial de predicare în general), în vreme ce teologii din tradiţia penticostală şi harismatică privilegiază cel mai adesea ideea de mesaj revelatoriu, primit de la Duhul Sfânt pentru o persoană sau o situaţie particulară. Probabil o discuţie despre prophēteia ar trebui să ia în considerare atât termenul prophētēs, cât şi verbul prophēteuo. În continuare vom face o analiză succintă celor trei termeni.

prophētēs. Nu sunt de interes pentru actualul studiu acele referiri la profeţii veterotestamentari, prin urmare ocurenţele relevante pentru studiul nostru sunt cele din 1 Cor. 12, 1 Cor. 14 şi Efeseni. În Efeseni profeţii sunt, în tandem cu apostolii, parte din temelia Bisericii (Ef. 2:20) şi destinatari ai revelaţiei (i.e. ai „tainei lui Hristos”). Într-o listă mai lungă de slujbe (domata) date de Hristos Bisericii (Ef. 4:11), prorocii ocupă locul doi, imediat după apostoli. Perspectiva din Efeseni este una globală şi nu ne este utilă atunci când ne întrebăm cum anume îşi exercită un profet slujba, ori dacă aceasta este permanentă. Din fericire, ocurenţele din 1 Corinteni (12 şi 14) aruncă mai multă lumină.

Capitolul 12, care atrage atenţia asupra diversităţii de daruri (charismatōn), slujiri (diakoniōn) şi lucrări (energhematōn) îi aşază în mod explicit pe profeţi pe locul doi (deuteron prophētas, 12:28) în lista „mădularelor” trupului care contribuie la diversitatea şi la creşterea lui. În celălalt capitol, care tratează problematica darurilor, găsim câteva principii foarte importante privitoare la activitatea prorocilor: 1) profeţii din comunitate trebuie să vorbească pe rând (v. 29); 2) mesajele lor trebuie evaluate de ceilalţi (v. 29); 3) cei care au luat cuvântul nu trebuie să monopolizeze timpul, ci să se arate sensibili la mesajele revelatorii primite de cei care sunt aşezaţi (v. 30); 4) profeţii trebuie să exercite autocontrol, pentru a nu face tulburare sau neorânduială (v. 32); 5) un profet autentic va intra în rezonanţă cu mesajul lui Pavel, care îi cheamă pe corinteni la ordine.

Continuarea AICI.


1 Corinteni 14:22

Prin urmare, limbile sînt un semn nu pentru cei credincioşi, ci pentru cei necredincioşi. Proorocia, dimpotrivă, este un semn nu pentru cei necredincioşi, ci pentru cei credincioşi.

ὥστε αἱ γλῶσσαι εἰς σημεῖόν εἰσιν οὐ τοῖς πιστεύουσιν ἀλλὰ τοῖς ἀπίστοις, ἡ δὲ προφητεία οὐ τοῖς ἀπίστοις ἀλλὰ τοῖς πιστεύουσιν.

N.B. Termenul un semn din traducerea Cornilescu nu apare în original.

Avem o problemă. Cum procedăm?

Versetul de mai sus le dă de furcă tuturor comentatorilor, deci nu pretind că fac excepţie de la regulă. Este un verset dificil, fiindcă pare să contrazică versetele 23 şi 24. Când Pavel spune că „limbile sunt un semn pentru cei necredincioşi”, te-ai aştepta ca acest „semn” să-i convingă şi să-i determine să creadă. Când colo, versetul 23 spune tocmai invers: dacă intră un necredincios în biserică şi toţi vorbesc în limbi, nou-venitul ajunge să creadă că membrii bisericii au luat-o razna (οὐκ ἐροῦσιν ὅτι μαίνεσθε;). Inutil să mai adăugăm, un asemenea om nu se va converti. Dar dificultăţile nu se opresc aici.

Tot în 14:22 Pavel spune că profeţia nu este pentru cei necredincioşi, ci pentru credincioşi (aici Cornilescu a introdus termenul semn). Peste două versete citim opusul: prin profeţie, necredinciosul care intră în biserică ajunge să fie convins (în sensul de convicted, adică mai mult decât convins intelectual) şi judecat, cade cu faţa la pământ şi recunoaşte că Dumnezeu este în mijlocul comunităţii corintenilor.

Ca să înţelegem logica argumentaţiei pauline, trebuie să întoarcem binoclul şi să ne uităm la text prin celălalt capăt, luând distanţa necesară.

Trei pledoarii în trei capitole (12, 13, 14)

1) Capitolul 12 este o pledoarie foarte concentrată despre unitatea în biserică. Da, există o diversitate de harisme, spune Pavel, dar toate trebuie să se manifeste în unitate, fiindcă biserica este un singur trup. Când erau păgâni şi mergeau la temple, corintenii se manifestau haotic. Acum, când au primit Duhul Sfânt, în viaţa lor trebuie să se manifeste anumite consecinţe (12:1-3), între care şi (mai ales) unitatea.

2) Capitolul 13 este o pledoarie extraordinară despre dragoste. Da, există o diversitate de harisme, dar ce folos dacă manifestarea lor nu este însoţită de dragoste? Spus mai pe şleau, vorbirea în limbi (ori de care), profeţia, cunoaşterea supranaturală şi credinţa care transformă munţii în fulgi de păpădie, generozitatea Sf. Antonie şi a Sf. Francisc sau chiar disponibilitatea pentru martiraj sunt Ø dacă nu sunt însoţite de dragoste.

3) Capitolul 14 este o pledoarie pentru bună cuviinţă şi ordine (εὐσχημόνως καὶ κατὰ τάξιν) în manifestarea harismelor. Cuvântul cheie este edificare. Vorbire în limbi şi profeţie? Da, dar în ce scop şi cu ce efect?

Diferenţa dintre profeţie şi limbi

Capitolul 14 tratează in extenso problema vorbirii în limbi şi a profeţiei. Atât la început, cât şi la final, apostolul îi încurajează pe credincioşi să caute „cele duhovniceşti” (τὰ πνευματικά) şi mai ales să profeţească. Totuşi, atrage atenţia asupra deosebirii dintre vorbirea în limbi şi profeţie. În context liturgic, profeţia este mai importantă, fiindcă aduce oamenilor (credincioşilor)  zidire (οἰκοδομὴν) îndemn (παράκλησιν) şi mângâiere (παραμυθίαν). Din perspectiva efectului asupra bisericii, cel ce profeţeşte este mai mare (= mai important) decât cel vorbeşte în limbi. După o digresiune despre necesitatea inteligibilităţii mesajului rostit în biserică, apostolul revine asupra necesităţii de a urmări zidirea comunităţii (14:12), apoi dă exemplul său personal, arătând că, deşi vorbeşte în limbi mai mult decât corintenii, în comunitate preferă să vorbească cinci cuvinte inteligibile decât o mie în altă limbă.

Ajungem astfel şi la versetul de la care am pornit. Pavel îi îndeamnă pe corinteni să nu fie copii la minte, sugerând astfel că predilecţia corintenilor pentru harisme spectaculoase (vorbirea extatică în limbi), manifestate în public, este semnul imaturităţii (copilăriei) spirituale (14:20). Urmează argumentul din Scriptură (citat liber din Is. 28:11-12): Dumnezeu spune că va vorbi Israelului necredincios prin „alte limbi” şi prin „buze străine”, dar nici aşa nu vor asculta. În context, referirea este la invadatorul străin, Asiria, prin care Dumnezeu va da o lecţie poporului său infidel (vezi şi promisiunea din Deut. 28:49).

Care este argumentul paulin? Dumnezeu s-a folosit de „(vorbitori de) limbi necunoscute” (ἑτερογλώσσοις) pentru a vorbi unui popor necredincios (în cazul nostru, Israel), dar fără efect, fiindcă oamenii n-au ascultat (=nu s-au convertit). Aplicaţia: vorbirea în limbi este un factor de alienare pentru necredincioşii din Corint. O manifestare colectivă a vorbirii în limbi i-ar face pe necredincioşi să fugă încotro văd cu ochii, considerându-i pe creştini un pic „săriţi” (οὐκ ἐροῦσιν ὅτι μαίνεσθε;).

Va fi devenit clar că am luat „semn” (v. 22) cu sensul de „semn care stârneşte opoziţie” (cf. paralela interesantă din Luca 2:34), adică un semn care provoacă o reacţie de respingere. Este clar, din ce spune Pavel, că vorbirea în limbi (ininteligibilă) devine pentru necredincios un obstacol. Din cauza lui, omul respinge integral mesajul creştin al bisericii din Corint şi pierde ocazia de a veni la mântuire.

Cu profeţia lucrurile stau altfel. Am văzut la începutul cap. că, potrivit lui Pavel, ea este menită pentru cei credincioşi, cu efectele deja menţionate (zidire, mângâiere etc.). Ideea că profeţia este pentru credincioşi este reluată în 22 (ἡ δὲ προφητεία οὐ τοῖς ἀπίστοις ἀλλὰ τοῖς πιστεύουσιν).

Profeţia este pentru credincioşi… şi nu numai

Interesant este că, deşi în mod tipic profeţia se adresează credincioşilor, efectele ei pot să fie mult mai cuprinzătoare. Când o compară cu „limbile”, Pavel scrie că, spre deosebire de ele, profeţia are efecte benefice pentru necredincios. Starea sufletească a acestuia este dezvăluită şi omul recunoaşte existenţa lui Dumnezeu în mijlocul comunităţii pe care o vizitează.

Aşadar, profeţia în sine este menită pentru zidirea bisericii în primul şi-n primul rând, dar poate avea consecinţe dincolo de scopul „de bază”. Altfel spus, când oamenii profeţesc în biserică, ei nu-i au în vedere pe necredincioşi. Nu de asta profeţesc, ci fiindcă se adresează bisericii. Dar este posibil ca din aceasta acţiune (inteligibilă) să rezulte „convingerea” şi “judecarea” unui necredincios care s-ar întâmpla să fie în biserică.

Concluzie

Cum se prezintă, din perspectiva efectelor, vorbirea şi în limbi şi profeţia? Să vedem.

Vorbirea în limbi

Efect asupra propriei persoane – pozitiv

Efect asupra bisericii – zero (dacă nu este tălmăcită)

Efect asupra străinilor – negativ (oamenii sunt alienaţi de ea)

Profeţia

Efect asupra bisericii – pozitiv (zidire, mângâiere, încurajare)

Efect asupra străinilor – pozitiv (convertire, recunoaşterea prezenţei lui Dumnezeu în biserică)

Nu este de mirare că apostolul recomandă vorbirea în limbi în cadru particular şi restrângerea ei în cadru liturgic (public). Cât despre profeţie, ea trebuie exercitată public şi evaluată (v. 29) de ceilalţi profeţi. Cu alte cuvinte, în biserica din Corint nu e loc de cercuri selecte şi revelaţii particulare. Cine are un mesaj profetic nu vorbeşte ex cathedra, ci îşi supune mesajul evaluării. Îndemnul final este: fiţi zeloşi în a profeţi şi nu împiedicaţi vorbirea în limbi (în particular sau tălmăcită), dar totul în chip cuviincios şi cu rânduială (ordine).