Să vedem cum sună prima secțiune majoră din Catehismul coresian. Subtitlul secțiunii, parantezele, notele explicative și comentariile sunt ale mele. Am folosit transcrierea realizată de Alexandra Roman Moraru, pe care o amendez în câteva locuri.

Precizez că fragmentul de mai jos face parte dintr-un capitol mai amplu dedicat Catehismului publicat de Coresi la Brașov, sub patronaj luteran, în 1560.

Pentru a nu-l bloca pe cititor în informații, am redus aparatul de note explicative al fragmentului.

I. Relația dintre Lege și Evanghelie

Întrebare: Pre cine-ș deade Dumnezeu Zeace Cuvintele sale afară? [=Prin cine și-a făcut Dumnezeu cunoscute Cele Zece Porunci?]

Răspuns: Pre Moisi proroc, pre doao table de piatră, în vîrhul muntelui de Sinaie.

Întrebare: Zi ceale Zeace Cuvinte.

Răspuns: Dentîi, Eu sunt Domnul Dumnezeu al tău, pre lîngă Mine dumnezei striini să n-aibi.

A doua, numele Domnului, Dumnezeului tău, în har [în deșert] să nu-l iai pren gura ta, că nevinovat nu veri fi.

A treia, sărbează dumeneca.[1]

A patra, tată-tău și mumă-ta cinsteaște-i, să veri să aibi zile multe și bune pre pămînt.

A cincea, să nu ucizi.

A șasea, să nu fii curvari.[2]

A șaptea, nu fura.

A opta, să nu fii mărturie [=martor] strâmbă vecinului [=aproapelui] tău.

A noua, să nu poftești casa vecinului tău.

A zeacea, să nu poftești vecinului tău nece muiare-i, nece fata-i, nece feciorul, nece boul, nece asinul, nece nimica ce easte al lui.

Întrebare: Iani să grăim despre hasna [=folosul] celor Zeace Cuvinte ale lui Dumnezeu, derept ce-și deade Dumnezeu Zeace cuvintele sale afară?[3] Să ne prentru eale ispăsim [=mântuim]?[4]

Răspuns: Nu derept aceaea, că niminilea nu le poate împlea deplin.

Întrebare: Dară derept ce le-au dat afară?

Răspuns: Derept trei folosure.

Folosul dentîi, cum noi păcatele noastre să le putem cunoaște, den ei pre noi să ne smerim și să meargem la vraci [=medic], la Isus Hristos.

Al doile folos, cumu ne deade Zeace cuvintele sale să învățăm fapte bune creștinilor și viață bună.

A treia folos, cum oameni făcători de rău să se întoarcă cătră Dumnezeu.

Întrebare: Deacă ne-au dat Dumnezeu cuventele sale afară să ne ispăsim [=mântuim] pentru eale, dară pren ce ne văm ispăsi?

Răspuns: Pren credința dereaptă [=adevărată].[5]

Întrebare: Ce ne învață pre credința dereaptă [=adevărată]?

Răspuns: Evanghelia

Întrebare: Ce e Evanghelia?

Răspuns: Bunăvestire și veselie de la Tatăl Sfînt, Dumnezeu, cum noao ne va ierta toate păcatele derept [=pentru] Isus Hristos.

Întrebare: Pre cine-ș deade Dumnezeu Evanghelie sa afară?

Răspuns: Pre Fiiul lui cel sfînt, pre cine porînci [=a vestit] noao bucurie și milă și iertăciunea păcatelor.

Întrebare: Ce e dară credința ceea ce noao trebuiaște să ne ispăsim?

Răspuns: Nădeajde în mila Tatălui Sfînt, Dumnezeu, derept [=prin] moartea Fiiului cel sfînt.

Spre deosebire de Catehismul lui Luther, care intră direct în prezentarea și explicarea pe scurt a implicațiilor Decalogului, catehismul coresian cuprinde o paletă mai largă de noțiuni și probleme teologice (dar este mai sărac în identificarea aplicațiilor practice ale celor Zece Porunci). Din punct de vedere al firului logic, putem identifica trei articulații majore ale acestei macrosecțiuni: (1) enumerarea celor „Zeace Cuvinte”; (2) analiza rolului întreit al Legii; (3) superioritatea Evangheliei asupra Legii.

Teologic, subiectul este unul foarte important pentru Martin Luther și pentru reformatori în general. Asupra rolului jucat de Lege au fost emise diverse păreri și treptat s-a conturat în spațiul protestant ideea că Legea are trei roluri. Putem vedea aceste nuanțe pornind de la trei documente teologice importante: Articolele Schmalkaldice ale lui Luther (1537), Locurile comune ale lui Melanchthon (1543) și Formula concordiei (1577).

Melanchthon a preluat și rafinat înțelegerea lui Luther, formulând trei utilizări sau roluri ale Legii, care se aplică progresiv, atât la nivelul întregii societăți, cât și în sfera morală și spirituală, după cum urmează: (1) în domeniul civil, Legea se aplică tuturor oamenilor, chiar și celor neregenerați spiritual, silindu-i să se abțină de la săvârșirea păcatelor;[6] (2) dincolo de sfera civilă, Legea ne arată păcatele, ne acuză și ne îngrozește, în acord cu ceea ce spune Apostolul Pavel: „prin Lege vine cunoștința păcatului” (Rom. 3:20). Efectul este unul benefic, fiindcă cei îngroziți de osânda Legii pot să alerge la Mijlocitor, cel care are milă de noi;[7] (3) chiar dacă am fost justificați și izbăviți de Lege, importanța ei nu s-a diminuat, fiindcă Legea continuă să pună în evidență rămășițele păcatelor. De asemenea, ea trebuie să fie predicată celor regenerați „pentru a-i învăța anumite lucruri în care Dumnezeu dorește ca noi să practicăm ascultarea”.[8]

Cele trei roluri atribuite Legii de reformatorul luteran se regăsesc, grosso modo, în cele „trei folosure” descrise de catehismul coresian. Prima funcție din enumerarea lui Melanchthon poate fi pusă în legătură cu „al treilea folos” din Catehism, care face referire la „oamenii păcătoși”. Al doilea rol identificat de Melanchthon corespunde „folosului dentâi”, potrivit căruia Legea ne face conștienți de păcate, ne smerește și ne face să „meargem la vraci, la Isus Hristos”. În fine, al treilea rol din Loci communes poate fi asociat celui de al doilea folos din catehismul lui Coresi: Legea îi îndrumă pe creștini către „fapte bune” și „viață bună”.

Faptul că Întrebarea creștinească include o discuție separată despre Lege constituie un indiciu indubitabil cu privire la faptul că modelul străin aflat la baza acestui catehism era unul luteran. Tipăritura tradusă și adaptată trebuie să fi fost tributară rezoluțiilor la care s-a ajuns în urma disputelor teologice ivite între urmașii lui Luther.

Revenind la analiza relației privitoare la Lege și Evanghelie, vom semnala acum un posibil non-sequitur din această secțiune tematică: întrebarea „Deacă ne-au dat Dumnezeu cuventele sale afară să ne ispăsim [=mântuim] pentru eale, dară pren ce ne văm ispăsi?” (f. 6r) cere o negație, pentru a fi în acord cu contextul teologic mai larg. Autorul Catehismului a discutat deja rolul Poruncilor și a precizat că ele (deși folositoare), nu au fost date în vederea mântuirii, „că niminea nu le poate împlea deplin”. Este firesc ca el să ridice acum problema mijlocului prin care ne putem mântui, conducându-l apoi pe catehet, în bună tradiție luterană, către o discuție despre importanța credinței. Așadar, în textul pregătit pentru tipar autorul trebuie să fi scris: „Întrebare: Deacă nu ne-au dat Dumnezeu cuventele sale afară să ne ispăsim pentru eale, dară pren ce ne văm ispăsi? Răspuns: Pren credința dereaptă.”

[1] Avem aici o „creștinare” a textului Decalogului, probabil ca urmare a disputelor avute de Luther cu „sabatarienii”.

[2] Este curioasă folosirea acestei perifraze în locul traducerii printr-un singur verb. În plus, diferența în raport cu versiunile din Tetraev. Coresi sunt remarcabile: „nŭ prĕiubire să facâ” (Mat. 5:27); „nŭ prĕiubire fač” (Mat. 19:18); „nū fače cur‘vïe” (Marcu 10:19 și Luca 18:2).

[3] Logica firului teologic cere ca aici textul să fie înțeles ca o întrebare. Din acest motiv, am emendat punctuația propusă de Alexandra Roman Moraru.

[4] Am interpretat și această secvență ca o întrebare, pentru că altfel această porțiune își pierde coerența.

[5] Sintagma „credința dereaptă” este un adevărat leitmotiv teologic în cealaltă tipăritură coresiană de inspirație protestantă (mai exact, calvină) – Tâlcul Evangheliilor. Adj. „derept” are aici sensul de „adevărat, autentic”. Dovada că așa trebuie să înțelegem termenul găsim chiar în Catehismul coresian, în Crez: Isus Hristos este „lumină de la lumină, Dumnezeu derept den Dumnezeu derept”. Recunoaștem aici echivalarea, prin intermediar, a sintagmei grecești θεὸν ἀληθινὸν ἐκ θεοῦ ἀληθινοῦ („Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat). O utilizare similară: „lumină dereaptă” în Coresi Tâlcul (f. 76r), p. 79.

[6] P. Melanchthon, Loci communes (1543), trad. din latină de J. A. O. Preus, St. Louis, Concordia, 1992, p. 72.

[7] Melanchthon, Loci communes, p. 73-74.

[8] Melanchthon, Loci communes, p. 73-74

Anunțuri

Cum spuneam și în postările precedente, de mai multă vreme citesc febril despre Întrebarea creștinească a lui Coresi, care urmează în linii mari direcțiile catehetice trasate de M. Luther prin al său Catehism mic (1529), republicat cu mici diferențe în zeci de ediții, nu doar în limba germană, ci și în alte limbi europene.

Fiindcă lucrarea lui Coresi (primul catehism român păstrat!) e atât de puțin cunoscută (inclusiv cărturarilor), m-am gândit să fac un serviciu patriei și să public în câteva postări succesive textul (transcris de Alexandra Roman Moraru în volumul cu texte românești din sec. XVI).

Intertitlurile, explicațiile din paranteze și notele de subsol sunt introduse de mine.

Ce înseamnă a fi „creștin”

Întrebare: Creștin ești?

Răspuns: Creștin.

Întrebare: Carele e omul creștin?

Răspuns: Omul creștin easte acela om cine în Hristos creade și viiază [=trăiește] cum sînt tocmealele[1] [=rânduielile] lu Hristos, săva acela om cine creade iertăciunea păcatelor de la Tatăl Sfânt, Dumnezeu, că i se va da în har[2] [=în dar, gratuit] pren Isus Hristos.

Întrebare: De la cine te chemi creștin?

Răspuns: De la Hristos.

Întrebare: Cu ce veri adevăra [=dovedi] că ești creștin?

Răspuns: Cu aceaea că m-am botezat în numele Tatălui și Fiiului și Duhului Sfânt și crez în Isus Hristos.

Întrebare: Cu mai mult, cu ce veri adevăra? [=Ce dovezi suplimentare poți aduce?]

Răspuns: Cu aceaea că știu rădăcina creștinătăției.

Întrebare: Câte lucrure trebuiaște să știe omul creștin?

Răspuns: Cinci lucrure.

Întrebare: Care-s acealea?

Răspuns: Dentîiu, Zeace porînceale [=porunci] ale lui Dumnezeu. A doua, Credința creștinească [=Crezul]. A treia, Tatăl nostru. A patra, botezul. A cincea, cuminecătura [=Cina Domnului].

***

Spre deosebire de catehismele lui Luther, cel coresian conține această parte introductivă menită să articuleze identitatea creștină. „Minimalismul” teologic al acestei secțiuni (creștin este cel care crede și trăiește după cele rânduite de Hristos) este un indiciu clar că ne aflăm în fața unui document de inspirație protestantă. Trebuie remarcat atât dominanta hristologică a pasajului (Hristos este pomenit de cinci ori), cât și caracterul trinitar al referirii la botez. Tot în această secțiune se afirmă corelația strânsă dintre statutul de creștin și deprinderea rudimentelor catehetice: creștinul nu doar s-a botezat în numele Sfintei Treimi, ci cunoaște „rădăcina creștinătăției”.

[1] Sintagma se întâlnește și în Cazania I (f. 64v), al cărei autor afirmă că adevărata biserică a lui Dumnezeu este cea în care „spun oamenilor cuvântul lui Dumnezeu cu derept și iaste botezul și cuminecătura după tocmealele lu Iisus Hristos” (Coresi Tâlcul, p. 72).

[2] Cf. conotația negativă a aceleiași secvențe în secțiunea I: „Numele Domnului, Dumnezeului tău, în har [în deșert] să nu-l iai pren gura ta”.


Cu mai bine de o lună în urmă îmi promiteam că voi scrie un text sumar despre diferenţele teologice dintre ortodocşi şi protestanţi (în care îi includ şi pe neoprotestanţi/evanghelici). Un text pe aceeaşi temă există deja pe blogul lui D. Mănăstreanu (Limbaj protestant vs. limbaj ortodox). Nu doresc decât să evidenţiez câteva aspecte (oarecum) complementare celeilalte postări.

Disclaimer: textul care urmează nu aparţine unui dogmatician, ci unui filolog/biblist cu interese marginale în dogmatică. A se lua deci cum grano misericordiae! 🙂

Două întrebări diferite

În compararea dintre ortodoxie şi protestantism trebuie să pornim de la o idee elementară potrivit căreia cele două „spaţii” profesează două tipuri de discurs, fiecare izvorând din două întrebări diferite.

Apusenii (deci şi protestanţii) au fost cu precădere interesaţi de întrebarea: Unde se manifestă dreptatea lui Dumnezeu în istorie? Răspunsul este „La cruce, în jertfa ispăşitoare a Fiului Său”.

Răsăritenii au pus o altă întrebare: „Care este vocaţia omului în lume?” Răspunsul este „Să se îndumnezeiască” (împreună cu întregul univers).

Îndreptăţire vs. îndumnezeire

De răspunsurile la cele două întrebări de mai sus se leagă două concepte fundamentale: îndreptăţirea (justificarea), respectiv îndumnezeirea, pe care pivotează cele două paradigme teologice.

Conform paradigmei apusene, omul trebuie să fie îndreptăţit (justificat) fiindcă asupra lui grevează vina morală pe care o presupune păcatul.

Conform paradigmei răsăritene, omul trebuie să se îndumnezeiască fiindcă asupra lui apasă moartea (şi teama de moarte, care este o sursă de păcat). Cum numai Dumnezeu este nestricăcios şi veşnic, omul nu are altă şansă de a trăi (veşnic) decât prin unirea cu El.

N.B. Paradigma răsăriteană (care pivotează pe conceptul de îndumnezeire) nu presupune Căderea în păcat. Cu ea sau fără ea, omul este chemat să se îndumnezeiască. Paradigma apuseană presupune problema Căderii. Dacă n-ar fi fost Căderea, n-ar fi fost nevoie de justificare. De aici şi perspectivele diferite asupra Căderii. În discursul răsăritean, Căderea e un accident de parcurs, un detur nefericit care îi slăbeşte omului puterile morale. În discursul apusean, Căderea este un eveniment tragic cu consecinţe teribile care îl desfigurează pe om. Antropologia răsăriteană este „optimistă” în raport cu capacităţile morale ale omului. Prin comparaţie, cea apuseană este mai „pesimistă”.

Răstignire vs. Înviere

Când priveşte spre pandantul Răstignire-Înviere, protestantul este mai degrabă atras de Răstignire ca mijloc al reconcilierii dintre el şi Dumnezeu. Ortodoxul este atras mai degrabă de Înviere, fiindcă ea constituie triumful asupra morţii şi angoasei de moarte, care ne face mereu să păcătuim.

Sf. Pavel vs. Sf. Ioan Teologul

Campionul protestantismului este Sf. Pavel. Influenţa sa asupra protestantismului este absolut definitorie. Dintre scrierile sale, la mare trecere sunt Romani şi Galateni. Fără Romani n-am fi avut convertirea şi nici teologia lui Augustin. Iar fără Augustin n-am fi avut Reforma.

Ortodoxia, dimpotrivă, pare să-şi fi luat reperele din teologia ioanină şi cea petrină. De la Sf. Ioan „unirea cu Dumnezeu” şi de la Sf. Petru „participarea la natura divină” [unde prin physis theia nu se înţelege esenţa lui Dumnezeu, incognoscibilă şi inaccesibilă, ci energiile necreate ale lui Dumnezeu].

Faptul că Sf. Ioan este preţuit mai mult în Răsărit se poate vedea şi din faptul că lui i s-a dat supranumele de Teologul (ca şi sfinţilor Grigorie de Nazianz, respectiv Simeon)

Harul care desparte

Pentru protestanţi, harul este mişcarea lui Dumnezeu către neamul omenesc căzut în păcat, este dispoziţia suverană a Creatorului faţă de făptura despărţită de el, ostilă Lui, robită de păcat şi incapabilă să se îndrepte spre El.

Pentru ortodocşi, harul este una dintre energiile necreate ale lui Dumnezeu care se comunică omului şi-l pătrunde cu viaţă din Dumnezeu.

Mântuirea

În Apus, mântuirea este văzută mai ales ca stare. În Răsărit ea este văzută mai ales ca proces. Protestantul vorbeşte mai degrabă dintr-o perspectivă individualistă, ortodoxul vorbeşte mai ales dintr-o perspectivă comunitară. În Răsărit, se accentuează ideea că mântuirea include şi kosmosul.

Nu ştiu ca în Apus să fi existat tentaţia apocatastazei la fel de puternic ca în Răsărit. Răsăritul, cu perspectiva cosmică asupra soteriologiei, a fost uneori în pericolul de a mântui cam tot (inclusiv pe Diavol şi îngerii lui).