Un David aflat la moment de grea cumpănă, confruntat cu ameninţările şi violenţa unor oameni cu apucături mafiote. Regele iudeu îşi mărturiseşte deschis sentimentele (tremur, spaimele morţii, frică, groază, fiori). În astfel de circumstanţe apăsătoare, cine nu şi-ar dori aripi de porumbel, ca să-şi ia zborul către un loc de adăpost? Pustia, de regulă percepută ca spaţiu ostil, se arată prietenoasă prin comparaţie cu cetatea în care violenţa şi conflictul dau ocol pe ziduri, în vreme ce nelegiuirea şi răutatea hălăduiesc în interior.

N-ar fi nimic dacă ceata vrăjmaşilor n-ar fi condusă tocmai de un apropiat, un fost prieten care îl însoţise în procesiunile publice către locul de închinare. David, plin de dezamăgire şi mânie, cheamă spectrul morţii peste cei care îl ameninţă. Ne putem închipui că sunt oameni în floarea vârstei. Probabil tineri luaţi de Sturm und Drang, lipsiţi de repere morale şi impenitenţi: nu se tem de Dumnezeu, calcă fără complexe legămintele făcute,  iubesc vărsarea de sânge. Specialitatea lor? Ipocrizia. Simbolurile folosite de David sunt extrem de sugestive: în aparenţă, vorbe de „smântână şi untdelemn”; în realitate, săbii gata de atac. Destinul unor astfel de oameni? Groapa pierzării; (oamenii violenţi şi înşelători arareori mor de moarte bună).

„Eu însă mă încred în Tine!”


Un psalm izvorât dintr-o situaţie-limită. Doeg Edomitul, un informator de ultima speţă, îi dă lui Saul de ştire cu privire la căile fugarului David. În faţa acestui asalt al ticăloşiei interesate, regele fără coroană şi fără ţară păstrează convingerea că „bunătatea lui Dumnezeu ţine pe veci”.

Ce imagini plastice! Limba informatorului e ca un brici ascuţit. Ticălosul va fi ridicat din cortului lui şi dezrădăcinat din pământul celor vii; Cei drepţi (ţadikim) vor exulta la vederea acestei soarte. David este ca un măslin verde în Casa lui Dumnezeu. (Măslinul îmi apare ca un semn al păcii şi binecuvântării).