Public mai jos al cincilea fragment din volumul despre Cornilescu pe care sper să-l văd publicat în luna octombrie a acestui an.

Unii cititorii ai blogului își aduc probabil aminte că am mai scris despre prințesa Ralu Callimachi. În studiul introductiv îi aloc un spațiu important, în încercarea de a repara nedreptatea care i s-a făcut acestei doamne fără de care e greu de conceput apariția ediției princeps a Bibliei Cornilescu.

Un personaj providențial: prințesa Ralu Callimachi

Deși a jucat un rol crucial în apariția primei versiuni Cornilescu, prințesa Callimachi a rămas un personaj cvasinecunoscut în istoria mișcării evanghelice românești. Informațiile pe baza cărora putem schița parcursul vieții și profilul moral al prințesei Ralu provin din câteva surse: o scrisoare a lui Radu Rosetti către Ion Bianu, un scurt document inedit scris de Alexandru Callimachi, fratele ei mai mare,[1] memoriile cumnatei sale, Anne-Marie Callimachi, însemnările actriței Dida Solomon, scrisorile aflate în arhiva SBB și o scrisoare a prințesei, păstrată de dl. Dimitrie Callimachi.

Ralu s-a născut în 22 septembrie 1867, pe Coasta de Azur, la Nisa, oraș în care Zenaida și Teodor obișnuiau să-și petreacă iernile, într-o societate cosmopolită, marcată de strălucirea recepțiilor date de Ludwig, fostul rege al Bavariei, la care participau alte personaje de viță nobilă, între care și Barbu Știrbei, care domnise în două rânduri în Țara Românească. Conform obiceiurilor vremii, Ralu a fost botezată în ritul ortodox, având-o ca nașă pe Pulcheria Keșco (născută Sturdza), mama viitoarei regine a Serbiei (Natalia Obrenovici).

Copilăria a petrecut-o în nordul României, la conacul din Stâncești, localitate aflată la câțiva kilometri de Botoșani. Vitregiile istoriei recente n-au mai lăsat în picioare, din vechiul domeniu Callimachi, decât capela familiei și fragmente din două coloane decorative. Conacul, zidit în 1837 de vornicul Alecu Callimachi, a devenit spital militar în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, fiind ulterior ocupat de trupe germane și românești.[2] Bombardată de trupele rusești și căzută victimă jafurilor la care s-au dedat nu doar soldații Armatei Roșii, ci și localnicii, somptuoasa reședință boierească a rămas totuși descrisă în câteva amintiri ale membrilor familiei, putând fi admirată în câteva fotografii de epocă de care se folosesc în prezent istoricii pentru a o descrie:

Castelul […] zidit la Stâncești era de proporții impozante, construit într-un splendid stil gotic, corpul central având ca elemente decorative, la nivelul etajului 1, frumoase ancadramente la ferestre, precum și două statui adosate fațadei, care încadrau cele trei ferestre ale salonului de la etaj, deasupra căruia era sculptată o rozasă. În partea superioară a corpului central se afla un fronton sculptat în piatră și, pe toată lungimea fațadei, o cornișă artistic dantelată.”[3]

Alexandru Callimachi, fratele mai mare al lui Ralu, își amintește că „terasa și fereștile clădirii dădeau spre pădurea de la Stâncești, codrul lui Eminescu, a cărui locuință țărănească de la Ipotești era vecină cu a noastră”.[4]

[1] „Memorialul moldovanului câmpulungean Alexandru Calmășul, poreclit Callimachi (18661918)”, document inedit, aflat în posesia dlui Dimitrie Callimachi, fiul Didei Solomon și al lui Scarlat Callimachi.

[2] V. D. Dimitriu, Povești ale domnilor din București, București, Editura Vremea, 2005, p. 126.

[3] N. D. Ion, Castele, palate şi conace din România, Institutul Cultural Român, Bucureşti, 2002, p. 185.

[4] „Memorialul moldovanului câmpulungean”, p. 11.

Anunțuri

Public mai jos, în premieră, un fragment dintr-un material la care lucrez de mai multă vreme.

Le reamintesc cititorilor că textul despre Ralu Callimachi este in the making și că va avea parte de revizuiri.

Nota bene: Precizările despre copyright, afișate într-o casetă din partea dreaptă a blogului, rămân valabile.

***

Callimachi, Ralu (1867-?). S-a născut la Nisa pe 22 septembrie 1867, fiica cea mai mare a lui Teodor şi Zenaida Callimachi (născută Moruzi). Ceilalţi fraţi: Alexandru (1866-1918), Zenaida (1870-1899), Smaranda (1871-1911?) şi Jean (1880-1940). Deși a jucat un rol fundamental în traducerea și publicarea primei versiuni Cornilescu, prințesa Callimachi s-a stins în anonimat, cel mai probabil, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, ultimul supraviețuitor dintre cei cinci copii ai soților Teodor și Zenaida Callimachi.

Puținele informații care ne ajută să schițăm parcursul vieții și profilul moral al prințesei Ralu provin din (1) un scurt document inedit scris de Alexandru Callimachi, fratele cel mare, (2) memoriile cumnatei sale, Anne-Marie Callimachi, soția lui Jean, mezinul familiei), (3) scrisorile aflate în arhiva SBB și (4) o scrisoare a prințesei, păstrată de dl. Dimitrie Callimachi, fiul Didei Solomon și al lui Scarlat Callimachi, fiul lui Alexandru.

Ralu și-a petrecut copilăria în nordul țării, la conacul familiei din Stâncești, localitate aflată la câțiva kilometri de Botoșani. După obișnuința vremii, educația copiilor Callimachi s-a desfășurat mai întâi sub supravegherea unei bone străine. Miss Rebecca Paxton, personaj de factură victoriană, adeptă fanatică a liberalului Gladstone, și-a început cariera de guvernantă în slujba Callimachilor, rămânând pe domeniul familiei vreme de patru decenii. A fost un important sprijin moral pentru matroana Callimachi, mai ales în perioada celor cincisprezece ani de văduvie care au urmat după moartea soțului ei, survenită, după o perioadă de boală, pe 7 aprilie 1894.

Zenaida Callimachi îi permitea drei Paxton să administreze casa și treburile familie, să se îngrijească de afaceri, să-i scoată din minți pe servitorii ei neglijenți, prin exigențele de curățenie britanice, să comande de la Londra bonetele de văduvă, copiate cu strictețe după cele ale reginei Victoria, și să aleagă hainele și cărțile necesare membrilor familie. Dar în chestiuni de politică engleză aveau ciocniri epocale, care alcătuiau una dintre cele mai prețuite povești de familie.[1]

Celor cinci copiii pe care i-a avut în grijă guvernanta le-a transmis nu doar noțiunile de bază din curricula vremii, ci și solide cunoștințe engleză și franceză, limbile străine menite să facă posibilă continuarea educației în străinătate. La vârsta adolescenței, frații și surorile Callimachi au luat pe rând drumul Genevei. Despre mezinul familiei, Jean, născut la Geneva, știm că a fost trimis la Colège Calvin din acest oraș și că Miss Paxton s-a interesat personal să-i găsească o gazdă englezească (protestantă) cu o bună reputație. Legăturile familiei Callimachi cu Geneva explică atât spiritualitatea protestantă care a caracterizat-o pe Ralu toată viața, cât și dorința ei de a mijloci o traducere a Bibliei care să joace, în spațiul românesc, rolul influent jucat de versiunea realizată de teologul elvețian Louis Segond în deceniul al optulea al sec. al XIX-lea

Despre viața prințesei știm foarte puține lucruri. Pe 9 mai 1895 s-a căsătorit cu Alexandru Cantacuzino-Pașcanu, vice-președinte al Senatului, moșier bogat, din familia Cantacuzinilor, cu domenii întinse în Suceava, Botoșani, Neamț și Iași. Din această căsătorie a rezultat Lucia[2], căsătorită cu generalul Gheorghe Băleanu[3]. Fratele vitreg al Luciei, maiorul Alexandru Cantacuzino-Pașcanu, a fost cel care l-a întâmpinat pe Carol II la aeroportul Băneasa, în fatidica noapte a întoarcerii sale în București (6 iunie 1930).

Mariajul prințesei cu Alexandru s-a încheiat în împrejurări neclare. În memoriile sale, Anne-Marie Callimachi dă se înțeles că religiozitatea lui Ralu a fost motivul pentru care soțul ei a recurs la divorț.[4] Tot cumnata ei îi face portretul, atunci când rememorează episodul primei întâlnirii cu familia Callimachi, cu puțin timp înainte de căsătoria cu Jean (celebrată la Mănești, pe 11 iunie 1911):

Ralu, închisă la ten, între două vârste, fără vreo pretenție de eleganță în costumația ei cafenie, eminamente victoriană, m-a strivit matern la pieptul ei generos. Mai târziu m-a îndrăgit în mod sincer, un compliment de la această adevărată sfântă, care era o de naivitate dumnezeiască, o maniacă religioasă, probabil plicticoasă, dar atât de blajină și de omenoasă, încât nu am nutrit față de ea decât recunoștință și afecțiune. Întruchipa dragostea creștină adevărată, răbdarea și credință. Deși mâhnită de purtarea mea păgână, m-a tratat ca pe o oaie rătăcită de turmă, convinsă că într-o bună zi mă voi întoarce cu pocăință.[5]

După moartea Zenaidei Callimachi (1909), domeniul de la Stâncești i-a revenit mezinului familie, care a trecut doar arareori, și pentru puțin timp, pe la locul de baștină al tatălui său. Cuplul proaspăt căsătorit a făcut o scurtă vizită la Stâncești după voiajul de nuntă prin Europa, plecând la Geneva de îndată ce a devenit evident că Anne-Marie este însărcinată. La scurtă vreme după izbucnirea Primului Război Balcanic (1913), soții Callimachi revin la Stâncești. Jean Callimachi, locotenent al armatei române, primește ordinul de mobilizare către frontul de la Dunăre și își lasă soția în grija lui Ralu. Neputând accepta ideea rămânerii la Stâncești în vreme de război, Anne-Marie plecată spre București, însoțită de una dintre cameriste și de Ralu, cu automobilul unui prieten (Leon Ghica). În apropierea localității Roman, ajunge din urmă trenul în care se afla regimentul lui Jean. Prea puțin deranjată de compania ofițerilor din regimentul soțului său, Anne-Marie decide să li se alăture la prânz. Episodul care urmează ilustrează perfect nu doar moravurile ofițerești din perioada antebelică, ci și contrastul dintre Ralu și cumnata ei:

Bine făcut, roșcovan și jovial, colonelul era cel un amestec picant de vulgaritate directă și simplitate bonomă. Un băutor înveterat, plin de istorioare cheflii, mi s-a adresat de îndată cu „domniță”, atingându-mă ușor, la răstimpuri, peste brațele goale, într-un mod foarte amuzant și câte se poate de familiar.

‒E minunat, splendid, că vă avem alături de noi. N-am știut despre Callimachi că are o nevestică atât de nostimă. Trebuie să veniți cu noi. Lăsați rabla aia de mașină și urcați în trenul nostru. Vă voi lăsa acolo unde spuneți. Locotenent Callimachi, dă ordinele necesare!”

‒Mon Colonel, e împotriva tuturor regulamentelor. Presupun că glumiți.

‒Dimpotrivă! Vorbesc serios. Călătoria este atât de jalnică fără doamne. Apoi, întorcându-se spre austera mea cumnată: Madame, nu vreți să ne faceți și dvs. această onoare? Apropo, nițică vodcă v-ar prinde bine. Sunteți prea serioasă și tristă.

‒Nu beau, răspunse Ralu, consternată și stingherită.

[1] A.M. Callimachi, Yesterday was Mine, p. 235.

[2] Lucia Băleanu a murit la Madrid în 1984. A avut o singură fiică, Ioana (Yvonne) Băleanu, căsătorită mai întâi cu Nicolae Tăutu și apoi cu Ilie Vlad Sturdza (1948). Yvonne a încetat din viață la Madrid, în 1997.

[3] Gheorghe Băleanu s-a născut în 1890. A murit la București, în martie 1944.

[4] „Cu toată sfințenia ei l-a scos din sărite pe soțul ei, care în cele din urmă a divorțat de ea, pe baza acuzației de cruzime mentală (mental cruelty)!”. A.M. Callimachi, Yesterday was Mine, p. 212.

[5] A.M. Callimachi, Yesterday was Mine, p. 211.

P.S. Informația din Familiile boierești din Moldova și Țara Românească, vol. 1, p. 222 este eronată. Soția lui Al. Cantacuzino-Pașcanu se numea Ralu, nu Lucia!


Despre Ralu Callimachi am scris în nenumărate rânduri pe blog. (AICI, AICI, AICI, și AICI). Istoria ei mă intrigă nespus de mult, fiindcă această doamnă, care a jucat un rol providențial în istoria Bibliei Cornilescu, a căzut complet în uitare.

În perioada următoare nădăjduiesc să pun cap la cap puținele fire privitoare la istoria ei și să scriu ceva coerent. Am să public pe blog textul, în speranța că în timp voi aduna, cu migală și răbdare, materialul necesar creionării unui portret decent.

Între timp, găsesc răgazul să risipesc câteva dezinformări dintr-un articol găsit pe site-ul ziarului Evenimentul (din data de 13/11/2013).

Citez mai jos paragraful cu dezinformări. Tot articolul, în format PDF, poate fi citit AICI.

Boieroaica penticostală a construit biserici ortodoxe

Aşadar, în anul 1907, parte dintre uliţele fostei comune Salcea erau iluminate cu ajutorul curentului electric. Interesant este că şi soţia boierului s-a implicat în viaţa socială şi religioasă a comunităţii. Lucia Paşcanu era penticostală, însă a finanţat construcţia mai multor biserici din comună. „A fost principalul sponsor, care a plătit preotului Cornilescu traducerea Bibliei din limba greacă şi slavonă, în limba română. Noi folosim în bisericile ortodoxe această Biblie şi în ziua de astăzi”, a spus Ilie Lungu.

Sunt convins că „boieroaica” la care se referă primarul Ilie Lungu nu este Lucia, fiica lui Ralu, ci Ralu însăși. Lucia [Cantacuzino-Pașcanu], de care face vorbire „primarele” de Salcea, a fost fiica ei, căsătorită Băleanu.

Numai că Ralu Callimachi, devenită Cantacuzino-Pașcanu prin căsătoria cu Alexandru (la 9 mai 1895), nu era nicidecum penticostală! A avut, ce-i drept, puternice simpatii evanghelice, fiindcă se formase intelectual și religios în atmosfera unei Geneve calviniste. Și apoi, penticostalismul nu pătrunsese încă în România la 1907!

Mai trebuie spus că traducerea făcută de Cornilescu are la bază textul grec și versiunea Segond (pentru NT) și preponderent Segond (pentru VT). Această Biblie, fiind izvorâtă dintr-un context protestant-evanghelic, nu a fost folosită oficial în bisericile ortodoxe. A fost citită, desigur, și de unii ortodocși, dar nu a primit niciodată „acreditare” ortodoxă.


Sunt în continuare intrigat de acest personaj enigmatic care a fost prințesa Ralu Callimachi.

Astăzi am parcurs o scrisoare de-a ei, compusă într-o engleză impecabilă. Știam că vorbea și scria într-o franceză elegantă. N-aș fi surprins să aflu că vorbea și germană.

Cum și unde și-o fi încheiat viața aceasta pământească nu știu.

Nimeni nu pare să știe.

Dimitrie Callimachi, nepotul unuia dintre frații ei, Alexandru Callimachi, are doar amintiri vagi despre ea. Nu mi-a putut da detalii prea multe atunci când l-am vizitat, cred că în septembrie 2011.

Mai jos e un „snapshot” de epocă.

J. W. Wiles ar fi fost un bun memorialist, dacă ne-ar fi lăsat mai multe mărturii.

Fragment despre Ralu Callimachi, dintr-o scrisoare datată 18 mai 1935

Pentru cei care nu știu, Frances Ridley Havergal a compus numeroase imnuri, între care și Take My Life and Let it Be, care încă se cântă.


Principesei Maria Callimachi

Str. Batişte 38

Buc.

<scris cu pix, mai recent: de la tante Ralu>

Paşte, 20 aprilie 1941

Dragă Maria,

Mii de salutări calde pentru frumoasa sărbătoare a Paştilor. În ciuda răzvrătirii tot mai accentuate a acestei omeniri păcătoase faţă de Dumnezeu, Creatorul şi Binefăcătorul ei, bunătatea lui Dumnezeu şi mila lui nu ne lipsesc. Domnul Isus Hristos este acelaşi mereu, nu doreşte moartea veşnică a păcătosului, ci îl cheamă la pocăinţă. Marele său dar de iertare şi de viaţă veşnică, ce l-a costat atât de mult, ne este încă oferit fără plată, nu trebuie decât să ne recunoaştem pierduţi, să-l luăm şi să mulţumim. El, preaiubitul Mântuitor, este cel care a plătit datoria noastră, sângele lui scump ne spală de orice întinăciune, prin moartea sa ispăşitoare ne-a împăcat cu Dumnezeu Tatăl. Dacă Domnul Isus Hristos este cu adevărat mântuitorul nostru personal, atunci Dumnezeu Tatăl ne iartă, ne dă viaţă veşnică şi ne acceptă ca să fim copii ai Lui. A Lui să fie toată gloria. Iată vestea bună pe care ne-o aduc şi ne-o repetă în fiecare an frumoasele sărbători de Paşti.

Şi tu, dragă soră, acceptă-l pe Mântuitorul Isus Hristos ca Mântuitor personal, învaţă să-l cunoşti şi să ai această unitate cu El care va umple inima de bucurie, de pace şi de fericire, chiar în aceste vremuri de mari tenebre şi încercări.

Dragă Maria, îţi trimit un suvenir care a aparţinut mamei mele. Este o cărticică de piatră pe care să o pui pe biroul personal. De fiecare dată când o vei privi, aminteşte-ţi de cea care te iubea şi pe care tu o iubeai. Fie ca amintirea plină de lumină, de bunătate şi de iubire să te înconjoare şi să te întărească.

Sora ta,

Rallou

Mai jos, paginile 1 şi 4 ale scrisorii, în facsimil.


Prinţesa Ralu Callimachi a jucat un rol fundamental în apariţia primei versiuni Cornilescu. Fără sprijinul ei, încercarea lui Cornilescu de a traduce Biblia s-ar fi soldat cu încă o versiune „de sertar”, cum au mai fost atâtea în istorie. Fără sprijinul ei, prima ediţie (1921) n-ar fi apărut şi fără această primă ediţie, n-ar mai fi ajuns ecouri la Societatea Biblică Britanică, cea care a lansat textul lui Cornilescu pe o orbită mult mai înaltă (în care probabil nici Ralu însăşi n-ar fi reuşit să-l aducă).

Din nefericire, despre Ralu se ştiu prea puţine lucruri. Nu cred că dispunem de suficiente informaţii pentru a scrie o biografie detaliată. Dar cred că se poate scrie măcar un articol despre ea. Ar fi un minim omagiu pe care trebuie să i-l aducă evanghelicii români acestei extraordinare femei al cărei nume a căzut în uitare.

Ralu s-a născut la Nisa pe 22 septembrie 1867, fiica cea mai mare a lui Teodor şi Zenaida Callimachi. Ceilalţi fraţi ai ei sunt: Alexandru (n. 1866), Zenaida (n. 1870), Smaranda (n. 1871) şi Ioan (n. 1880).

Nu ştim unde a murit şi nici unde a fost îngropată. Ştim sigur însă că în aprilie 1941 era încă în viaţă. Pe atunci trecuse de 73 de ani şi trăia modest într-o căsuţă din Bucureşti. Din acel an tulbure se păstrează o scrisoare pe care o trimite cumnatei sale, Maria Callimachi (născută Vernescu), soţia lui Alexandru Callimachi (1866-1918).

Această scrisoare se păstrează în arhiva domnului Dimitrie Callimachi, nepotul lui A. Callimachi. Prin bunăvoinţa dlui Dimitrie Callimachi (n. 1927), am scanat scrisoarea şi o voi publica (în facsimil şi traducere) într-o viitoare postare.

Foto: casa în care a locuit Maria Callimachi (cumnata lui Ralu), pe strada Batişte 31. Nu ştiu din ce motiv, adresa de pe plicul scrisorii trimise de Ralu are un alt număr: Batişte 38. Chiar dacă originea acestei discrepanţe nu mi-e clară, ştiu sigur că la începutul secolului XX proprietatea familiei Callimachi de pe Batişte (un palat cu 18 camere) se afla la nr. 31.

P.S. Forma „Batiştei”, încetăţenită acum în uz, e incorectă. Numele corect al străzii este Batişte, de la boierul Batişte.

Vezi textul scrisorii AICI.


Cu cât citesc mai atent informaţiile din Măianu (Viaţa şi lucrarea lui D. Cornilescu), cu atât îmi fac mai mult sânge rău. Erori şi inexactităţi cu duiumul, răsfirate acum în lumea largă din cauza internetului.

Un exemplu:

Cineva a trimis acest calendar unei printese din Romania, care se gasea in acelasi timp la Geneva. Este vorba de printesa Rallu Callimachi, sotia presedintelui Camerei Conservatoare a Romaniei din acea vreme – Cantacuzino Pascaru (p. 33)

Şi acum, precizări:

  1. Pe Rallu o cheamă Ralu.
  2. Ralu Callimachi a fost căsătorită cu Alexandru Cantacuzino-Paşcanu, din ceea ce am reuşit să aflu până acum (mai cercetez problema!)
  3. Între preşedinţii Camerei Deputaţilor nu există niciun Alexandru Cantacuzino-Paşcanu. Lista completă a preşedinţilor celor două camere poate fi găsită în Petre Dan, Preşedinţii Adunării Deputaţilor şi ai Senatului României 18622004, p. 293–297. Între ei îl găsim pe singurul Cantacuzino-Paşcanu care a fost preşedinte al Camerei: Constantin Cantacuzino–Paşcanu (26 feb.–26 apr. 1907 şi 1 dec. 1912–11 ian. 1914).
  4. Numele corect este Paşcanu, nu Pascaru sau Paşcani (cum greşit apare folosit inclusiv la Iosif Ţon!)
  5. Cred că Alexandru va fi fost de fapt vice-preşedinte al Camerei. Rămâne să verific.

Lipsa acribiei în cercetare (=răspândirea de informaţii false / inexacte) ar trebui pedepsită prin lege!