Aflu de la prietenul meu Alin Cuc că revista Dilema a publicat recent un articol semnat de Gabriel Jarnea, cu privire la cartea Biserica prin pustiul roșu, a istoricului adventist Gheorghe Modoran. Găsiți articolul AICI.

Cel mai interesant paragraf este următorul.

„Lucrarea aceasta merită atenţia cititorului, indiferent de simpatiile şi antipatiile sale confesionale, cu atît mai mult cu cît în Biserica Ortodoxă Română, dar şi în alte confesiuni, o iniţiativă de anvergură similară întîrzie să apară. O lucrare comparabilă a apărut în 2010, Răscumpărarea memoriei: Cultul Penticostal în perioada comunistă, scrisă de un tînăr predicator penticostal, Vasilică Croitor. Imediat după apariţia acelei lucrări, în 2010, întreaga conducere a cultului penticostal a demisionat. Autorul avusese curajul de a trata unitar întreaga perioadă comunistă, fără menajamente faţă de conducătorii actuali ai cultului, al căror trecut obscur şi nedemn este depozitat, în mare parte, în Arhivele CNSAS.”

Nu știu de unde are domnul istoric informațiile. Dar n-ar strica să se documenteze, în conformitate cu uzanțele breaslei sale, mai de la sursă, adică de la autorul cărții Răscumpărarea memoriei și, eventual, de la „demisionari”.


Continuarea de AICI.

Cea mai originală copertă din câte am văzut vreodată! Locul autorului e ocupat de personajul despre care e vorba în carte. :)

Da, ideea de a publica un volum despre Caraman este lăudabilă. Dar să nu uităm ce spunea un clasic în viață: „autorul nu are calitatea morală și spirituală” pentru a-și lega numele de cel al lui Constantin Caraman.

Există securiști care cred că, dacă scriu volume despre eroi ai credinței, primesc și ei, prin asociere, ceva din aura eroilor, cam cum primește luna ceva din strălucirea soarelui.

Fals! Când foștii securiști publică volume despre eroii credinței, eroismul celor care au suferit face și mai vădite parvenitismul și lașitatea celor dintâi.

Există plagiatori care cred că, dacă sunt coordonați la doctorat de un academician, impostura lor intelectuală se diminuează ori chiar este anulată.

Fals! Când un impostor este coordonat de un academician, academismul impostorului nu crește cu niciun milimetru. În schimb, academicianul se contaminează moral de impostura plagiatorului.

Dar nu despre calitățile morale și spirituale ale autorului vreau să fac vorbire, ci despre cele intelectuale.

Ideea de a publica un volum despre Caraman este vrednică de toată lauda, însă de la idee la punere în practică drumul este lung și anevoios și pândit de multe pericole.

Analizând fie și doar sumar volumul pe care l-a „precipitat” Ioan Ceuță, sunt ispitit să cred că autorul lui n-a văzut niciodată în viața lui cum arată o carte.

Sau, dacă a văzut-o, n-a deschis-o.

Sau, dacă a deschis-o, n-a citit-o.

Sau, dacă a citit-o, n-a priceput nimic.

Sau, dacă a priceput, n-a aplicat.

Toate scenariile de mai sus sunt posibile, fiindcă altfel nu putem explica de ce respectiva carte

(1) este lipsită de caseta CIP;

(2) este scrisă cu fontul Calibri (cel cu care scriem de regulă în Office);

(3) are numărul paginii pe aceeași parte; (e prima și singura carte la care am văzut așa ceva!)

(4) pune fotografia lui Caraman pe coperta din spate (acolo unde apare de regulă autorul!)

(5) conține o sumedenie de virgule între subiect și predicat;

(6) abundă în exprimări penibile, agramate, naive (sau, dimpotrivă, rău-voitoare);

(7) ne prezintă o sumedenie de facsimile ilizibile, nici măcar tăiate corespunzător cu un banal program precum Picture Manager;

(8) a fost multiplicată prin fotocopiere, printare ori risoprintare;

Acestea și multe alte ciudățenii fac din cartea recent publicată de I.C. o adevărată raritate, o ediție pentru bibliofili. Pariez că în 100 de ani fiecare dintre puținele exemplare publicate și distribuite în prezent pe sub mână (mai ceva ca literatura samizdat) va trece drept vintage.

Există totuși ceva bun ce se poate spune despre cartea-recurs: e bine legată și arată bine de la depărtare. Din păcate, și în cazul ei, se aplică vechiul proverb englezesc: don’t judge a book by its covers!


Pe creştinii ataşaţi de Cristos nu-i poţi înregimenta în proiecte ideologice”: o poveste a cultului penticostal (2)

Partea a doua a interviului luat de Otniel Vereş a fost publicată de Oglindanet. Vezi AICI.

Redau mai jos un fragment.

Care sunt principalele provocări actuale ale bisericii penticostale în România? Mă gândesc în special la procesul de recuperare a istoriei netrunchiate a cultului din perioada comunistă. Cum a fost receptată în rândul membrilor obişnuiţi şi a conducerii cultului cartea lui Vasilică Croitor, Răscumpărarea memoriei? Au existat ori se află în desfăşurare măsuri concrete în cadrul cultului după apariţia acestei cărţi?

Cred că în următorii 10-15 ani în biserica penticostală va trebui să răspundă mai multor provocări. Cea mai stringentă şi cea mai mare, în opinia mea, este examinarea critică a trecutului comunist. Am lucrat ca editor al cărţii Răscumpărarea memoriei şi în această calitate am cunoscut îndeaproape fiecare pas care a dus la publicarea şi discutarea ei în mass-media sau în blogosferă. Urmărind intervenţiile comentatorilor pe blogul dedicat cărţii, am descoperit că reacţiile sunt profund polarizate, între susţinere entuziastă şi critică vehementă. Mi s-a părut înspăimântător faptul că unii oameni care n-au citit cartea au fost din principiu împotriva publicării ei. Acest dogmatism feroce este semnul unui refuz îngrijorător de a gândi, de a reflecta, de a analiza, în condiţiile în care cartea a adunat în jurul ei un grup important de susţinători care au dat referinţe critice foarte entuziaste. Un personaj care în perioada comunistă a făcut parte din ierarhia superioară a cultului, un colaborator asiduu al regimului comunist, contesta recent, pe propriul blog, cartea de o manieră care cred că este reprezentativă pentru perspectiva foştilor „pioni” ai regimului comunist, a tuturor celor care au acceptat să devină şi să rămână instrumentele folosite de comunişti în planurile lor de distrugere a bisericii.

În altă ordine de idei, cartea a găsit susţinători febrili atât în rândul generaţiei vârstnice, cât şi în rândul tinerilor interesaţi de istorie şi de adevăr. Aşa cum spuneam cu altă ocazie, pentru mine şi pentru cei din generaţia mea nimic nu e mai otrăvitor decât senzaţia că suntem minţiţi în legătură cu propria noastră istorie. Peste 10-15 ani, cred că până şi cei mai aprigi contestatari ai cărţii, dacă sunt de bună credinţă, vor ajunge la concluzia că publicarea ei a fost un pas necesar pentru eliberarea de povara trecutului comunist.

Cu toată opoziţia unor pastori sau membri din conducerea Cultului (a căror opoziţie nu e tocmai dezinteresată!), cartea a generat efecte concrete în sânul mişcării penticostale româneşti. Aş menţiona în primul rând declaraţia Convenţiei Bisericilor Penticostale din SUA şi Canada, pe 5 septembrie 2010. Următorul paragraf ilustrează foarte bine spiritul declaraţiei: „Regretăm profund că, într-o perioadă în care curajul, jertfele şi suferinţele unora au adus cinste credinţei noastre, acestea au fost umbrite de compromisurile, lepădarea de credinţă şi vânzarea de fraţi a altora. Condamnăm în mod public şi fără echivoc orice colaborare cu regimul opresiv comunist.” Reacţia oficială a Cultului Penticostal a venit mai târziu, pe 8 octombrie, sub forma unui comunicat care se delimitează de carte, precizând că ea este o iniţiativă individuală, dar în acelaşi timp recunoaşte „faptele condamnabile” prezentate în paginile ei. Asumarea trecutului este timidă, dar cred că e un pas semnificativ în raport cu ceea ce s-a întâmplat până acum în spaţiul evanghelic românesc. Eu unul nu am ştire de existenţa unor reacţii similare. Tot între efectele pozitive generate de carte aş menţiona şi formarea unei comisii de analiză a dosarelor slujitorilor Cultului. Nu ştiu încă dacă membrii ei s-au acreditat şi dacă s-au apucat efectiv de treabă. Sper să nu fie o aplicare cinică a vorbei româneşti care spune: „Dacă vrei să îngropi o problemă, formează o comisie!”


Există vreo “răscumpărare a memoriei” în sânul celorlalte culte? Ce se întâmplă în ograda adventistă?

Evenimentele recente din istoria cultului penticostal confruntat cu realitatea din dosare nu putea trece neobservata. Cartea Rascumpararea memoriei a avut un impact dincolo de asteptari. Blogurile evanghelice au inceput sa fiarba. Reactia principala a venit din partea familiei si bisericii pe care Nicky Pop o pastoreste in Portland, Oregon.  Desi a negat cu vehementa colaborarea cu Securitatea, pastorul Pop a fost pus in fata documentelor pe care nu le-a putut contesta. In ciuda acestor dovezi, si in pofida recunoasterii colaborarii in fata colegilor pastori din diaspora americana, pastorul Pop a fost reconfirmat la biserica din Portland.

Continuarea aici: Adventistii si modelul penticostal.


Pastorul Ioan Berar, care a fost mulţi ani preşedinte al comunităţii Oradea şi vicepreşedinte al Cultului Penticostal, şi-a deschis blog, pentru a putea combate mai eficient cartea Răscumpărarea memoriei, al cărei editor am fost (împreună cu profesorul Teodor Pandrea).

Nu voi comenta decât la afirmaţiile domniei sale care mă privesc strict pe mine. Precizez că pastorul Berar îi “interpelează” pe toţi cei care şi-au dat girul pentru apariţia cărţii.

Autorul citează din textul pe care l-am scris şi apoi face un scurt comentariu. Pentru uşura înţelegerea textului care urmează, am marcat cu italice textul iniţial (scris de mine în cartea RM), am lăsat cu caractere drepte textul lui Ioan Berar şi am evidenţiat cu bold răspunsul meu la comentariile sale. Peste tot am păstrat grafia originală.

5. Dr. Emanuel Contae – Lector Univ. La Institutul Teologic Penticostal Bucuresti

Dincolo de bogatia ei documentara, cartea lui Vasilica Croitor, constitue o chemare profetica adesata Miscarii penticostale de a privi urma “pasilor in vale”

Da! Insa va rog sa tineti seama ca pentru cei morti nici cartea lui Vasilica, si nici un dar prophetic nu mai reprezinta nimic, ei vor fi judecati in ziua cea mare, dupa binele sau raul pe care la facut cat au trait in trup (2Cor 5:10). Unul singur este dadatorul si judecatorul Legii: Acela care are putere sa mantuiasca sis a piarda. Dar tu cine esti de judeci pe aproapele tau!?” (Iacov 4:12). Sau: cine esti tu care judeci pe robul altuia?. Daca sta in picioare sau cade, este treaba stapanului sau; totusi va sta in picioare caci D-l are putere sa-l intareasca pentru ca sa stea (Romani 14:4).

Frate Ioan Berar, termenul „profetic” folosit de mine nu se referă la darul profetic neotestamentar. O chemarea „profetică” este (păstrând proporţiile) o chemare pe tiparul celor adresate de profeţii Isaia, Ieremia şi Ezechiel poporului Israel: chemarea de a pune capăt compromisurilor şi idolatriei. Un om al lui Dumnezeu care n-a fost profet (Neemia) adresează o chemare profetică poporului, în capitolul 9 al cărţii sale. În 9:26, recapitulând istoria rebeliunilor poporului Israel, Neemia spune: „Totuşi, ei [israeliţii] s-au răsculat şi s-au răzvrătit împotriva Ta. Au aruncat Legea Ta la spatele lor, au ucis pe proorocii Tăi, cari-i rugau fierbinte să se întoarcă la Tine, şi s-au dedat la mari ocări faţă de Tine.” Dacă lui Ieremia, fruntaşul evreu, nu-i este ruşine să recunoască înfrângerile poporului ales, de ce dvs. vreţi ca noi să trucăm o realitate să şi pretindem că statul comunist n-a exercitat asupra bisericii o influenţă nelegitimă ale cărei efecte le resimţim până astăzi?

Textele pe care le folosiţi dvs. ca argumente biblice împotriva cărţii fac referire la judecăţile personale dintre credincioşii din Roma (unii proveniţi dintre iudei şi alţii dintre păgâni) sau la criticile personale pe care şi le făceau unii altora membrii comunităţilor lui Iacov, fratele Domnului. Este ilegitim să aplicaţi aceste versete unui demers amplu de recuperare a istoriei (şi memoriei) noastre penticostale. Şi Neemia ştia că celor care muriseră deja, discursul său din cap. 9 nu mai avea cum să le fie de folos. Cartea Răscumpărarea memoriei nu le mai poate fi de folos celor morţi (asta e clar pentru toată lumea), dar poate se va dovedi utilă celor vii. Măcar acelora care au scăpat neinfectaţi de cumplita ciumă comunistă.

Daca cartea lui Vasilica, a lasat in urma ei discordie, iar sursa ei binecunoscuta sunt dosarele securitatii, cum de ati calificato bogatie documentara pentru istorie si i-ati dat un titlu de: “chemare profetica??”

Dacă aţi fi citit cartea cu atenţie, aţi fi observat că bibliografia ei nu conţine doar cote ale dosarelor de Securitate. Dacă această carte a lăsat în urmă discordie, ar trebui să vă întrebaţi care este sursa acesteia. Răspunsul este unul singur: discordia este creată doar de cei care se opun adevărului şi care, după ani de zile de colaborare intensă cu regimul comunist (regim ilegitim şi criminal!, condamnat de însuşi şeful statului român), vor să dea impresia că această colaborare a fost necesară sporirii lucrării lui Dumnezeu. Sunteţi dintre acei care pun chivotul lui Dumnezeu într-un car tras de boi, iar când el ajunge să se răstoarne consideraţi că e legitim să-i dăm o mână de ajutor lui Dumnezeu, sprijinind chivotul!

Pentru oamenii dornici să cunoască adevărul, sătui de minciunile şi ideologia promovate de regimul comunist, cartea Răscumpărarea memoriei n-a stârnit nicio discordie. A fost un gest normal pentru intrarea într-o normalitate care se lasă aşteptată de 20 de ani, „mulţumită” oamenilor care s-au pus cu generozitate la dispoziţia unui regim anticristic!

Daca cartea aceasta constituie ceea ce ati caracterizat-o dumneavoastr-a atunci penticostalii din toata lumea sunt oameni de nimic, cei mai nenorociti dintre toti nenorocitii si drumul lor nu este decat iadul.

Dacă această carte este aşa cum am caracterizat-o eu, atunci penticostalii români (NU DIN TOATĂ LUMEA!) nu sunt nicidecum „oameni de nimic” sau „cei mai nenorociţi dintre oameni” (cuvintele dvs.), ci sunt în continuare parte a Bisericii lui Hristos. Din nefericire, Biserica lui Hristos din România şi din alte state foste comuniste a cedat presiunilor exercitate de un sistem ateu şi a dat Cezarului ceea ce se cuvine numai lui Dumnezeu: conştiinţa. Cezarului, frate Ioan Berar, i se cuvin numai taxele şi impozitele, nu conştiinţa!

Da, în măsura în care penticostalii români cred că alianţa cu Cezarul este perfect legitimă, ba chiar salvatoare pentru ei, atunci nu am dubii că drumul pe care merg are ca destinaţie finală iadul.

Ceea de dvs. omiteţi să spuneţi, deşi ştiţi probabil foarte bine, este că demonul comunist a bătut cuie ale lui Pepelea în toate cultele, confesiunile şi denominaţiunile (creştine sau nu), în toate grupurile sociale, la toate nivelurile, fără excepţie. Încercarea dvs. de a sugera că Răscumpărarea memoriei este o carte din care ieşim prost numai noi, penticostalii, este lovită de nulitate, fiindcă studii similare despre celelalte confesiuni creştine ar dovedi acelaşi lucru: că regimul comunist n-a făcut discriminări: a urât cu patimă, în mod egal, toate confesiunile creştine.

Nu va cunosc domnule Contae, dar va vorbesc inspirit de cuvintele scrise de dumneavoastra in rtandurile de mai sus. Se vede ca darul prophetic l-ati inlocuit cu dosarele securitatii; Oh!, ce zidire, sfatuire si mangaiere ne-a adus!.

Nici eu nu vă cunosc, frate Ioan Berar, dar sunt uluit de perspectiva dvs. Trebuie să înţelegem că fenomenul masiv de colaborare cu Anticristul comunist (al tuturor confesiunilor creştine) se cerea urmat de mesaje de „zidire, sfătuire şi mângâiere”? Zidire întru ce? Întru colaborarea rodnică, reciproc avantajoasă, dintre Anticrist şi Biserica lui Hristos?

Bine ar fi fost de la inceput sa fi cautat lucrurile care duc la pace si zidire sufleteasca, (Romani 14:19),

Găsesc admirabile aceste îndemnuri la „pace şi zidire sufletească”. Dar cancerul în fază terminală nu se tratează cu algocalmin. „Bine ar fi fost de la început” (vă citez) să se fi respins pactul cu diavolul (şi mulţi, din fericire, au făcut-o) sau să se fi înţeles imediat după căderea comunismului importanţa unei condamnări a acestuia şi a asumării trecutului nostru ca mişcare. Astăzi n-am mai fi avut „discordiile” (=contestările) generate de cei care au vrut să fie slugi credincioase atât lui Hristos, cât şi lui Belial.

dar toti cei ce formati acest grup, ati sustinut vederile si actiunile lui Vasilica si ati deschis larg drumul la disensiuni, apoi nu-mi este greu s-o spun dorinta de castig: 5000 de exemplare de carte pentru Romania cu 38 Ron buc, iar pentru America 2000 de exemplare cu 30$, e o afacere buna si grasa.

Dacă dvs. nu vă este greu să aruncaţi cu o calomnie, acuzându-mă de dorinţa de câştig, în condiţiile în care NU AM FOST REMUNERAT ÎN NICIUN FEL pentru aportul meu editorial, nici mie nu mi-e greu să o denunţ drept ceea ce este: o minciună grosolană!

Aţi folosit în repetate rânduri în postarea dvs. termenul „a defăima”. Nu ştiu ce înţelegeţi prin acest termen. Eu prin „a defăima” înţeleg „a spune lucruri neadevărate despre cineva”. Dacă Răscumpărarea memoriei dă la iveală lucruri adevărate care nu ne onorează, înseamnă că ea „defăimează”?

Scrie in Cartea Sfanta un indemn sfant, (…sa nu nimicesti pentru o mancare lucrul lui Dumnezeu, sunt lucruri care pentru altul, (pentru fratele tau) pot sa fie prilej de cadere, … pentru ca este rau!” (Romani 14:20).

Hermeneutica dvs. are lacune serioase. Întreg capitolul 14 al epistolei către Romani, din care citaţi, conţine recomandările apostolului Pavel pentru creştinii din Roma care aveau dispute asupra „părerilor îndoielnice” (Rom. 14:1), cum ar fi consumul cărnii (provenite în cele mai multe cazuri din contexte idolatre) sau serbarea unor anumite zile. Îndrăznesc să cred că Pavel n-ar fi considerat că probleme fundamentale pentru identitatea creştină (raportarea la Cezar) sunt „păreri îndoielnice” de care nu trebuie să facem caz. Raportarea la Cezar nu este o chestiune de încredinţare personală, ci un aspect definitoriu al trăirii creştinilor în lume. Într-o vreme când Cezarul a vrut să fie considerat Dumnezeu, creştinii au declarat că Hristos este împăratul împăraţilor (=deasupra Cezarului) şi Domnul Domnilor (=stăpân peste stăpânitorii vremelnici ai lumii)!

“Asupritorii (poporului) striga de bucurie zice Domnul, si cat este ziulica de mare este batjocorit Numele Meu!”. (Isaia  52:5). Aceasta este replica la chemarea profetica a lui Vasilica, cu care va veti prezenta in ziua cea mare inaintea scaunului de Judecata a Marelui Judecator.

Dacă aţi fi folosit Scriptura altfel decât ca „mitralieră de versete” şi aţi fi lăsat-o să vorbească, aţi fi observat că în Isaia 52:4 profetul arată cine au fost asupritorii. Asupritorii sunt Asiria şi toate celelalte naţiuni care au subjugat Israelul biblic. În istoria Bisericii Penticostale, unul dintre asupritori a fost regimul comunist. Dvs., citând Scriptura în această manieră, promovaţi nu doar răstălmăcirea istoriei, ci şi răstălmăcirea Scripturii. La vârsta dvs. venerabilă, nu se cade!

P.S. Lansarea blogului de către pastorul Ioan Berar a fost comentată scurt şi de către Vasilică Croitor, pe blogul său.

 


Cartea Răscumpărarea Memoriei, indiscutabil cartea anului la evanghelicii români, a stârnit o adevărată emulaţie în privinţa studierii istoriei penticostalismului românesc. Eu însumi am devenit mai interesat de istoria comunistă, deşi nu strict de cea penticostală, în urma interacţiunii, ca editor, cu materialul prezentat în lucrarea pastorului Croitor.

Cultul Penticostal a delegat o comisie alcătuită din trei cercetători, care să se ocupe de studierea trecutului comunist, dar nu ştiu încă dacă şi-au luat atribuţiile în serios.

Ştiam de Ioan Ceuţă, liderul organizaţiei Adunările lui Dumnezeu, că este interesat de istorie. Am scris la vremea cuvenită câte ceva despre lucrările lui de istorie (AICI, AICI, AICI şi AICI). În perioada octombrie–noiembrie l-am întâlnit (mai bine zis, „l-am văzut”) în câteva rânduri în sala de studiu a CNSAS. Deşi lista cu cercetători acreditaţi de CNSAS n-a fost multă vreme actualizată, l-am descoperit recent în listă, după cum puteţi vedea mai jos. Tema lui de studiu se intitulează „Mişcarea Penticostală în perioada comunistă – Biserici (comunităţi) penticostale şi pastori (lucrători). Relaţia lor cu statul totalitar”.

Eu unul sunt extrem de curios cu privire la rezultatul cercetării întreprinse de dl. Ceuţă şi cred că nu voi rata prilejul de a-i recenza cartea.

Lista cu cercetători acreditaţi de CNSAS conţine încă un nume nou: Pavel Riviş Tipei. Faptul că însuşi preşedintele în exerciţiu al Cultului Penticostal s-a acreditat ca cercetător nu poate fi decât îmbucurător. Deşi multă vreme dr. Riviş Tipei a refuzat să ia o poziţie clară cu referire la cartea Răscumpărarea memoriei, văd în această recentă acţiune a sa un sprijin tacit pentru demersul început de pastorul Vasilică Croitor.

Iată deci că încet-încet trecutul nostru ca mişcare se recuperează şi vom avea ocazia de a dezbate subiectul şi în anii care vor urma. Cu siguranţă că perspectivele cercetătorilor care se ocupă sau se vor ocupa de istoria penticostală nu vor fi identice, dar cred că dialogul (chiar şi de pe poziţii opuse sau complementare) poate fi util.

Precizez că, potrivit regulamentului CNSAS, cercetătorii acreditaţi sunt acreditaţi în baza unei cereri în care se angajează că vor fructifica cercetarea lor în studii, articole şi cărţi ştiiţifice.

Lista completă a cercetătorilor acreditaţi poate fi văzută AICI.


Răsfoind la CNSAS dosare întocmite de fosta Securitate, am constatat cu stupoare că pe unii colaboratori numai moartea i-a scos din reţea. Nu ştiu ce explicaţii au dat după moarte Dreptului Judecător pentru colaborarea impenitentă pe care au desfăşurat-o asiduu zeci de ani în slujba unui serviciu diabolic.

Că au semnat un angajament de colaborare nu mă miră. Securitatea avea metode abile pentru a face să cadă în plasa ei tot soiul de oameni. Ce mă miră este perseverenţa în activitatea informaţională, împlinirea scrupuloasă a misiunilor trasate de ofiţerii Securităţii, faptul că au trăit în minciună decenii la rând. Poate au făcut şi bine. Dar încă n-am ajuns să înţeleg ce formă îmbracă binele unui colaborator care prin informaţiile pe care le furnizează le uşurează ofiţerilor de la Securitate munca de înregimentare în oastea Necuratului a noi şi noi colaboratori. O informaţie despre nu ştiu ce tranzacţie cu valută, desfăşurată în condiţiile în care operaţiunile de acest fel erau monopolul statului le oferă securiştilor un cui al lui Pepelea pe care să-şi agaţe oferta: tovarăşe, ce preferi? Să colaborezi cu noi ca să ţi se ierte păcatul, sau să-ţi murdărim reputaţia târându-te într-un proces pentru încălcarea legii?

Informatorul X, pe care numai moartea l-a scos din reţeaua de informatori a Securităţii, era un intelectual rasat. Foarte citit, foarte erudit, foarte apreciat. Săvârşise însă cândva un „păcat” – ajutase un fugar urmărit de Securitate. Când fugarul a fost prins, a spus tot ce a ştiut. Inclusiv cine l-a ajutat cândva cu o mică sumă de bani.

Ofiţerii Secu au speculat acest amănunt din biografia lui X şi l-a chemat la o „discuţie”. X a fost sincer şi şi-a recunoscut vina, după care s-a pus în slujba Securităţii, dornic să arate că nu este ostil faţă de noua orânduire. Alternativa era, desigur, închisoarea. Raportul privind recrutarea lui face referire expresă la decizia autorităţilor de a-l aresta, în cazul în care ar fi refuzat colaborarea.

(De notat: acest caz e tulburător prin ceea ce demonstrează la nivel etic, anume că nu întotdeauna recunoaşterea vinovăţiei şi sinceritatea aduc eliberare. Adevărul spus de X îl afundă şi mai mult, în loc să-l elibereze).

Ne putem întreba: avea de ales? Cine ar renunţa la familie, carieră, prestigiu etc. pentru a alege închisoarea, din dorinţa de a rămâne vertical şi credincios propriilor principii?

N-aş vrea să răspund la această întrebare. Nu ştiu ce aş fi făcut în locul lui. Poate că aş fi cedat. Poate că aş fi găsit insuportabil gândul unei astfel de înregimentări. Dar aş spune că deocamdată nu e important să găsim un răspuns. Pentru moment aş prefera să observăm caracterul demonic al unui sistem care ajunge să-l pună pe un om în faţa unor astfel de situaţii.

Dacă Securitatea ar fi avut un strop de legitimitate, ea ar fi trebuit să dea curs rigorilor legii, fie ea şi strâmbă. Dacă este ilegal să ajuţi un fugar urmărit de Lege, atunci trebuie să dai complicilor lui ceea ce li se cuvine, după lege. Or, Securitatea a pervertit acest principiu, „dând har” unor oameni (în cazul nostru, X) pentru a le cumpăra conştiinţa, pentru a-i înrobi şi a-i atrage în tenebre. „Mila” arătată de Securitate păcătosului X este o pervertire drăcească a milei arătate de Dumnezeu păcătoşilor. Dacă Dumnezeu iartă pentru a-i reda omului libertatea şi demnitatea, Securitatea a iertat (atunci când a iertat) pentru a înrobi conştiinţe, pentru a-şi întinde şi mai mult tentaculele în societate, dintr-o sete de putere satanică şi dintr-o teamă bolnavă faţă de cei asupra cărora se înstăpânise în mod samavolnic şi pe care se simţea datoare să-i supravegheze îndeaproape.

Nu mă surprinde că pseudomardoheii pseduopenticostali se simt ultragiaţi până în măduva oaselor că faptele lor detestabile ies încet-încet la lumină. Desigur, demersul acesta de recuperare a unei istorii greu mirositoare n-ar trebui să fie făcut cântând într-un picior. Niciun medic legist care asistă la deshumarea rămăşiţelor dintr-o groapă comună n-o face ţopăind de bucurie. Dar trebuie să le deshumeze, căci altminteri refuzul de a lua parte la acest demers înseamnă o solidarizare tacită cu cei răspunzători pentru existenţa acelei gropi comune.

Cartea Răscumpărarea Memoriei este doar începutul unui lung proces de explorare a acestei gropi comune care este istoria noastră recentă ca evanghelici şi ca penticostali. E o groapă în care vom săpa încă mulţi ani de-acum încolo. Ştiu precis că în decursul acestui lung proces de excavare (de încă douăzeci de ani?) vom găsi în ea multe moaşte de sfinţi, şi incomparabil mai multe stârvuri de iude.

Pseudomardoheii care pledează înfocat şi neruşinat pentru amnezie şi mancurtizare (vedeţi Legenda Mancurtului) ar vrea ca memoria noastră să fie un amalgam confuz, un melanj indistinct, un haos care să le permită să iasă din galeriile subterane ale regimului comunist albi şi imaculaţi ca Afrodita din spuma mării sau neînfricaţi şi eroici ca Atena din capul lui Zeus. Mă tem că aşa ceva nu se poate. Dacă vom explora cu suficientă atenţie trecutul vom vedea că amintirea sfinţilor din groapa istoriei comuniste este o mireasmă de la viaţă spre viaţă, în vreme ce amintirea iudelor miroase greu a hoit.

Pseudomardoheii vor să ne facă să credem că între mireasma vieţii şi duhoarea morţii nu e nicio diferenţă sau că hoiturile din groapa istoriei noastre miros a parfum. Ne spun asta fără să clipească, dar glasul îi trădează, fiindcă se ţin zdravăn de nas!

X, informatorul de care pomeneam la începutul acestei postări, a avut parte de beneficii importante sub vechiul regim: recunoaştere şi promovare pe linie profesională şi posibilitatea de a face numeroase vizite în străinătate. Mi se pare că nu i-a lipsit mai nimic din ceea ce şi-a dorit să aibă la nivel pământesc. Dar nu ştiu dacă şi-a mai păstrat sufletul până la final. Găsesc uneori informaţii date de el în dosarele de urmărire ale celor care îl credeau prietenii lui. Nu s-a deconspirat niciodată în cei aproape 30 de ani de muncă în slujba Securităţii. Informaţiile date de el au permis Securităţii să fie mai puternică. A întărit mâinile celor nelegiuiţi, a unor ticăloşi fără Dumnezeu, el, care pretindea că este în slujba Domnului. S-a prins cu atâta râvnă în uriaşa plasă de păianjen a Securităţii, încât numai moartea l-a putut scoate din mrejele ei.


Dănuţ Mănăstireanu a publicat deja un dialog (nu chiar atât de) imaginar despre Răscumpărararea memoriei. Al lui este destul de amplu şi intră în substanţa cărţii. Singurul dialog (foarte scurt) pe care mi-l pot imagina momentan, pornind de la o întrebare foarte des pusă în ultima perioadă, este următorul:

-Şi totuşi, frate, cui foloseşte această carte?

-Dvs., care întrebaţi asta, în niciun caz!


Acum, că am ieşit din postul de blog, nu se putea să nu scriu despre subiectul la ordinea zilei: mult-aşteptatul comunicat al Consiliului Bisericesc al Cultului Penticostal cu privire la cartea Răscumpărarea memoriei.

Comunicatul a apărut iniţial pe blogul RM, iar apoi şi pe site-ul revistei Cuvântul Adevărului, de unde am preluat şi eu fişierul.

Mulţi cititori şi-au manifestat deja indignarea în diverse feluri. Eu unul nu sunt indignat. Comunicatul este în conformitate cu ceea ce mă aşteptam să fie.

Fac mai jos câteva comentarii sumare.

Textul comunicatului mi se pare este gândit în patru „mişcări”:

1)      O delimitare de autor şi de carte. Cultul nu a fost consultat, deci responsabilitatea pentru conţinut îi revine în totalitate autorului. Dar ce înseamnă „conţinut”? Poţi defini conţinutul strict ca „text” (înşiruire de cuvinte) sau ca „fapte din istoria recentă a Cultului”. Se trece deci cu vederea că partea de conţinut nu este inventată de autor, ci doar sistematizată şi prezentată de el. Aşadar, materia primă a cărţii este istoria noastră ca mişcare, prin urmare, autorul este răspunzător pentru textul scris, în vreme ce noi suntem răspunzători pentru „conţinutul” textului.

2)      O recunoaştere timidă a „faptelor condamnabile” prezentate în carte. Din păcate, aceste „fapte condamnabile” nu pot fi deocamdată interpretate corect, pe fondul lipsei accesului la documente.

3)      O asumare stângace a trecutului, dublată de „scuze” introduse prin conjuncţia „dacă”. De notat că dubitaţia din comunicat face contrast puternic cu postul în sac şi cenuşă la care se angajează profetul Daniel în referinţa menţionată (Daniel 9:3-8). Ergo, ne căim în sac şi cenuşă, doar dacă… „noi am păcătuit, am săvârşit nelegiuire, am fost răi şi îndărătnici, ne-am abătut de la poruncile şi orânduirile Tale”. Dacă!

4)      O direcţionare dibace a cititorilor de la „bunele şi relele” din trecutul Cultului la „tot ce este adevărat, vrednic de cinste, drept, curat, vrednic de iubit, vrednic de primit, orice faptă bună şi orice laudă”.

P.S. Fondul roz pe care e scris comunicatul m-a tentat să dedic cititorilor piesa La vie en rose, dar în final am decis să mă păstrez în trend cu Non, je ne regrette rien.


Non, rien de rien,
Non, je ne regrette rien,
Ni le bien qu’on m’a fait,
Ni le mal, tout ça m’est bien égal.

Non, rien de rien,
Non, je ne regrette rien,
C’est payé, balayé, oublié,
Je me fous du passé.

Avec mes souvenirs, j’ai allumé le feu,
Mes chagrins, mes plaisirs,
Je n’ai plus besoin d’eux,
Balayées mes amours, avec leurs trémolos,
Balayées pour toujours, je repars à zéro

Non, rien de rien,
Non, je ne regrette rien,
Ni le bien qu’on m’a fait,
Ni le mal, tout ça m’est bien égal.

Non, rien de rien,
Non, je ne regrette rien,
Car ma vie car mes joies,
Aujourd’hui, ça commence avec toï.


Cristian Vasile este un tânăr cercetător de la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga”. Nu este evanghelic, dar înţelege perfect nevoia de reformă morală a bisericilor româneşti. A participat la lansarea cărţii Răscumpărarea memoriei şi a scris o recenzie despre ea în revista Apostrof.

Acest text (vezi mai jos), scris de un cercetător laic, este o palmă răsunătoare peste obrazul tuturor marinelilor, marinerilor şi marinalilor evanghelici de extracţie (neo)comunistă, care văd numai demoni şi cabale în spatele cărţii Răscumpărarea memoriei.

Este, în fond, o dovadă clară că se poate scrie civilizat şi informat despre Răscumpărarea memoriei, chiar şi când nu eşti de-acord întru totul cu autorul.

Sursa imaginii: Răscumpărarea Memoriei. Dă click pe imagine pentru a o mări.

 


Unde dai şi cine crapă

România post-comunistă a ajuns să trăiască şi această clipă: preşedintele unei organizaţii religioase ameninţă pe autorul unei cărţi de istorie cu un proces în tribunal. Preşedintele este Ioan Ceuţă, organizaţia se numeşte „Adunările lui Dumnezeu”, iar autorul chemat în justiţie este Vasilică Croitor. Citez dintr-o scrisoare a pastorul Ioan Ceuţă, primită astăzi:

Bazat pe cuvântul din Proverbe 26:5 „Răspunde însă nebunului după nebunia lui, ca să nu se creadă înțelept”, noi, Adunările lui Dumnezeu din România ca organizație penticostală, îi vom intenta proces lui Vasilică Croitor și Editurii și vom cere daune morale. Deja am discutat cu mai mulți avocați legat de procesul care va avea loc. Dacă în această săptămână, consiliul bisericesc nu-și va prezenta un punct de vedere clar, legat de evenimentele care se petrec și despre care unii dintre ei au cunoștință de cel puțin 4 ani, dacă își vor menține frica de a nu obține voturi la Congres și din aceste motive ezită să-și spună punctul de vedere, atunci nota de plată îi va însoți toată viața.

Bazându-mă şi eu pe acelaşi verset din Proverbe, public mai jos nişte comentarii.

Comuniştii, care s-au temut de Cuvânt, de Scriptură şi de literatură religioasă în general, au fost îndreptăţiţi în temerile lor. Cuvântul scris este o armă extrem de puternică. Asta au ştiut foarte bine politrucii regimului comunist, care au încercat sistematic eradicarea literaturii religioase, confiscând broşurile şi Bibliile descoperite în bagajele celor care vizitau România. Nu numai textele religioase care intrau în România erau considerate un pericol. Şi scrisorile care ieşeau din ţară erau monitorizate cu mare grijă.

Cartea Răscumpărarea memoriei vine să întărească această aserţiune. Ceea ce pentru alţii este o asumare onestă a unei istorii complicate este considerat de Ioan Ceuţă un “atac terorist”. Citez din aceeaşi scrisoare publică:

În urma atacului terorist lansat, mișcarea penticostală română – din țară și străinătate – a fost lovită din interior. Nici un cult, organizație, până în prezent nu a fost murdărit ca mișcarea penticostală română. [...] Nu voi putea înțelege vreodată lipsa de demnitate și lipsa puterii de a te opune forțelor demonice care s-au ridicat în ultimul timp în mișcarea penticostală.

Găsesc foarte straniu modul în care Ioan Ceuţă a reinterpretat scopul cărţii şi semnificaţia verbului „a murdări” (că de sintagme mai tari precum “forţe demonice” nu mă leg). Dacă mă întâlnesc cu cineva şi acesta îmi spune: „Prietene, te-ai murdărit pe haină”, iar afirmaţia este adevărată, ar fi infantil să-i spun: „Tu m-ai murdărit”. Amnezia pe care ne-o propune Ioan Ceuţă este în contradicţie flagrantă cu ceea ce decurge din următorul paragraf al scrisorii sale:

Fiecare pastor penticostal, în perioada comunistă, era chemat permanent la inspectorul de culte sau la organele de securitate care răspundeau de culte pentru a da socoteală de activitatea noastră, a bisericii și a credincioșilor. Generația tânără nu poate înțelege condițiile grele în care noi am slujit.

Sunt pefect de-acord cu cele scrise mai sus. Numai că din această recunoaştere decurg nişte consecinţe. Eu, ca membru al generaţiei tinere, nu înţeleg condiţiile grele în care au slujit Ioan Ceuţă şi cei colegii lui de generaţie. Din lecturile mele de istorie ştiu că regimul comunist a încercat distrugerea Bisericii prin cele mai insidioase metode. Şi atunci mă întreb: în ce fel reconcilia Ioan Ceuţă vocaţia lui pastorală (şi ascultarea faţă de Hristos) cu presiunile făcute permanent de inspectorul de culte şi organele de securitate? N-a existat niciun conflict între Hristos şi inspectorul de Culte? Numai un naiv îşi poate imagina că Hristos şi inspectorul de Culte erau tovarăşi pe acelaşi câmp de misiune. Cu alte cuvinte, cum a împăcat autorul scrisorii jugul lui Hristos şi supunerea faţă de autorităţile temporale? Conflictul a fost inevitabil. Ca tânăr care n-a prins acele vremuri, mă întreb: cum a fost rezolvat acest conflict? Vreau să aflu, ca să înţeleg, fiindcă tocmai de ignoranţă ne acuză Ioan Ceuţă. Şi de ignoranţă vrem să ne vindecăm tocmai cu ajutorul istoriei scrise.

Ioan Ceuţă mai scrie: „Întotdeauna am spus lucrurilor pe nume și nu am fost niciodată duplicitar”. Ei bine, generaţia mea are nevoie de asemenea modele precum cele declamate de domnul Ceuţă. Adică oameni care să spună lucrurilor pe nume, fără a fi niciodată duplicitari.

În finalul scrisorii, autorul face următoarele afirmaţii care au nevoie de nişte tâlcuiri:

În CNSAS există o scurgere de informații, se practică filajul și se dau informații confidențiale.

CNSAS este o instituţie a statului. Orice informaţii privind cazurile discutate de Colegiul Instituţiei pot fi obţinute din stenogramele şedinţelor. Purtătorul de cuvânt al instituţiei are obligaţia de a oferi informaţii de interes public. De asemenea, CNSAS este dotată cu camere de supraveghere vizibile şi fiecare persoană care intră în clădire este trecută într-un registru public.


De ceva vreme, m-am aflat în corespondenţă cu membri ai Consiliului General al Assemblies of God, pe marginea cărţii Răscumpărarea memoriei şi a reacţiilor pe care această carte le-a deşteptat mai ales în comunitatea română din Statele Unite.

În corespondenţa mea cu oficialii AOG le-am prezentat informaţii publice de pe site-ul CNSAS, date generale despre menirea acestei instituţii şi informaţii privind modul în care se poate solicită verificarea pastorilor (clericilor) etc. Cei care au urmărit activitatea mea pe blog ştiu că am mai scris cu alte ocazii despre acest subiect. Vezi AICI o postare din nov. 2009, cu aproape un an înainte de publicarea cărţii Răscumpărarea memoriei.

Am făcut de asemenea referire şi la venirea pastorului Nicky Pop în România, despre care am ştiut că cerut să-şi vadă dosarul la CNSAS. În această acţiune, pastorul Nicky Pop a fost însoţit de pastorul Ceuţă. Dl Ceuţă a confirmat de curând această informaţie, într-un mesaj care mă atacă virulent (vezi mai jos).

Deja mesajul domniei sale a fost difuzat în lungul şi latul internetului şi are în centru o întrebare: „Cine m-a delegat pe mine să trimit emailuri către Consiliul General al Assemblies of God SUA”?

Cu tot respectul pentru anii şi titlurile academice ale dlui Ceuţă, îmi permit să afirm că pentru comunicarea dintre două entităţi (subsemnatul şi Consiliul AOG) nu este nevoie de nicio „delegare”. Vremea „împuterniciţilor” care aprobau schimbul de informaţii (sub orice formă) între România şi America a apus de peste 20 de ani. Cred că este vremea ca măcar acum pastorul Ceuţă să se familiarizeze cu acest adevăr elementar.

CNSAS este o instituţie publică şi toate stenogramele şedinţelor Colegiului CNSAS sunt documente PUBLICE. O simplă cerere este suficientă pentru a afla care a fost ordinea de zi, ce adeverinţe au fost emise, pe ce nume etc.

Precizez că sunt cercetător acreditat CNSAS şi că sunt bine informat cu privire la menirea CNSAS. În această calitate, de om responsabil şi informat, am trimis către AOG datele relevante, în mod obiectiv, fără patimă.

De altfel, în corespondenţa mea de astăzi cu AOG l-am inclus şi pe dl. Ioan Ceuţă, ca dovadă că nu am nimic de ascuns. Pot face publică la orice oră corespondenţa mea cu reprezentanţii AOG, de la momentul începerii ei.

De altfel, am primit astăzi de la Secretarul General AOG aprecieri cu privire la faptul că l-am ţinut la curent prin informaţiile trimise.

Veţi spune că nu e treaba mea, că m-am băgat unde nu-mi fierbe oala. Eu vă răspund că mi-am făcut datoria de om onest, fiindcă simt că am această responsabilitate faţă de adevăr. Nu cred în marii eroi. Cred în acei eroi care şi-au îndeplinit misiunea la timpul şi locul menit lor. Sunt gata să dau socoteală în faţa oricărui for pastoral pentru orice cuvânt pe care l-am scris în corespondenţa mea cu AOG.

În plus, cred că rostirea adevărului se face cu un preţ şi sunt gata să-l plătesc. Negreşit, factura nu va întârzia să apară.

Iată mai jos scrisoarea trimisă de pastorul Ioan Ceuţă unui mare număr de pastori din România şi America.

Stimati pastori,

Va rog sa imi comunicati daca stiti ca Dr. Emanuel Contac a fost promovat si are responsabilitati cultice de care nu am aflat inca in prezent. In ce calitate trimite acest email la Consiliul General al Assemblies of God SUA? Face parte din echipa teroristului Vasiladen care incearca sa distruga prestigiul lucrarii penticostale romane din tara si strainatate. Am fost impreuna cu Pastorul Nicky Pop si am vazut dosarul de urmarire informativa interna care contine dovezi de urmarie si filaj. Dosarul contine 1681 pagini pe o lunga perioada din viata lui Nicky Pop din Romania. Comunicatul pe care ei il asteptau de la CNSAS nu s-a dat. O sa comunic si numele persoanelor care il ajuta pe Croitorul sa continuie aceasta denigrare a miscarii penticostale.

Îl invit pe dl. Ceuţă să-mi arate negru pe alb în ce fel am încercat să distrug prestigiul lucrării penticostale române din ţară şi străinătate prin mesajele trimise.

Update: Probabil, în aceeaşi logică, dl. Ceuţă va pune întrebarea următoare: în ce calitate se adresează unii păstori din SUA conducerii Cultului Penticostal din România?


…sau despre devize evanghelice devenite caduce

Unul dintre laitmotivele evanghelizărilor întreprinse de evanghelici în anii post-revoluţionari (şi poate şi înainte de Revoluţie) era (şi este?) acesta: „Nu vă chemăm la un cult anume, ci la Isus Hristos. Nu vă chemăm la o religie, ci la o relaţie personală cu Isus Hristos.”

Cartea Răscumpărarea memoriei a pus în evidenţă, între alte lucruri, cât de puţin credem de fapt în această deviză.

Cum aşa?

Am auzit pe mulţi oameni spunând: „Păi cum o să se mai pocăiască acum lumea, dacă văd că în rândurile penticostalilor au fost atâţia colaboratori?”.

În substratul acestei întrebări trebuie citit: „Cum o să mai adere oamenii la cultul nostru, dacă se dovedeşte că în rândurile lui au fost atâţia colaboratori?”

Ne putem întreba la fel de bine: „Cum de s-a mai pocăit lumea când s-a ştiut toată vremea că Petru are în cazier o lepădare groaznică, iar Pavel a fost o vreme torţionar cu acte în regulă? Sau că Toma a fost un mare necredincios, ucenicii au fost cândva nişte oameni fireşti, ahtiaţi după funcţii? Cum de s-au mai întors la Hristos oamenii, dacă s-a ştiut toată vremea că ucenicii au fost nişte laşi, fiindcă au dat bir cu fugiţii în Ghetsimani? Sau că unii membri ai bisericii din Corint erau oameni de moravuri uşoare (în vreme ce alţii erau de moravuri grele)?

Cred că trebuie să facem una din două: fie să schimbăm deviza la evanghelizări şi, dacă nu credem că îi chemăm pe oameni la Hristos, să le-o spunem cinstit: „Vă chemăm la cultul nostru” (atunci dorinţa de a ne cosmetiza imaginea devine firească, în oricare dintre sensurile acestui cuvânt); fie să abandonăm mentalitatea păguboasă/găunoasă care pune, înainte de orice, imaginea. Există în decalog un imperativ clar: „Să nu-ţi faci chip cioplit”. Ce nu e clar, deci trebuie explicat este aplicaţia: „… nici măcar din propria ta denominaţiune”.

Nu în ultimul rând, să mai dăm voie din când în când şi Duhului Sfânt să-i convertească pe oameni. Prea adesea ne comportăm ca şi când reputaţia, educaţia şi calităţile noastre sunt factorii determinanţi în întoarcerea oamenilor la Hristos.

P.S. Pentru cei care n-au sesizat, ultimul paragraf este o ironie la adresa „iconodulismului” de factură evanghelică (neoprotestantă).


Împotriva cărţii Răscumpărarea memoriei a început deja campania (murdară) de toamnă a dezinformării şi minciunii. Un pastor american menţionat în carte în secţiunea „Neprihăniţii dintre naţiuni” (fiindcă a ajutat Biserica prigonită) a fost sunat de „fraţi furişaţi şi strecuraţi” care i-au spus că autorul Vasilică Croitor îl prezintă în carte drept… comunist!

(Detalii despre această afacere puteţi citi pe blogul Răscumpărarea memoriei).

Până atunci, pentru toţi aceşti răspândaci de minciuni (pe internet, prin telefon sau altfel) am o dedicaţie: cântecul Run on for a long time, care la refren spune:

Go tell that long tongue liar
Go tell that midnight rider
Tell the rambler, the gambler, the back biter
Let me tell you God Almighty’s gonna cut you down.

Şi acum să-l ascultăm, în interpretarea celor Five Blind Boys of Alambama.


Până revin cu a treia şi ultima postare despre maniera dlui Ioan Ceuţă de a scrie istorie şi despre competenţele dovedite de el în acest domeniu, o scurtă reflecţie cu gândul la cei care se plâng că „R.M.” face deservicii Bisericii.

Lucrurile sunt ca în povestea lui Hans Andersen despre hainele noi ale regelui. Toată lumea ştie că regele e gol, dar toată lumea pretinde contrariul. Când un copil strigă, în sinceritatea lui, „Regele e gol”, doamnele din suită leşină la spectacolul grotesc „produs” de „dezvăluirea” copilului, curtenii tuşesc jenaţi de spectacol, duşmanii regelui râd pe înfundate, iar pajii se reped să-l acopere pe suveran cu o manta, luaţi pe nepregătite de această „surpriză” de care aveau în fapt cunoştinţă toată vremea!

La final, probabil copilului i se dau nişte nuiele la palmă, ca să se înveţe minte şi altădată să nu mai „creeze” astfel de situaţii şocante!

Cam asta e, în cheie parabolică, situaţia şi cu „R.M.” Am ştiut/bănuit/intuit toată vremea cum stau lucrurile, dar ne-a lipsit curajul de a le spune pe nume.

Pentru regele gol care s-a lăsat înşelat de lachei se potriveşte ca o mănuşă un verset din Apocalipsa: „Ferice de celce veghează şi îşi păzeşte hainele, ca să nu umble gol şi să i se vadă ruşinea!”


Ioan Ceuţă, preşedintele Asociaţiei Religioase „Adunările lui Dumnezeu din România, a ieşit de curând la rampă cu o declaraţie oficială despre cartea Răscumpărarea Memoriei. Pentru cei care nu ştiu, precizez că Asociaţia „Adunările lui Dumnezeu din România” a fost recunoscută legal prin sentinţa nr. 4870, pronunţată de judecătoria sectorului 6 Bucureşti în şedinţa publică din 04.07.1996. (Vezi datele oficiale de pe www.culte.ro).

Declaraţia ar merita comentată în detaliu, dar mă voi limita să exprim câteva nedumeriri punctuale (şi factuale):

În primul punct al acestei declaraţii, Ioan Ceuţă afirmă: „Autorii nu au calitatea morală şi spirituală pentru a face o analiză a Cultului Penticostal în perioada comunistă.” Preşedintele Asociaţiei „Adunările lui Dumnezeu” nu precizează dacă a citit sau nu cartea, dar fiindcă vorbeşte despre nişte „autori” înclin să cred că nu a citit-o. Această carte are un singur autor şi o sumedenie de susţinători atât din interiorul Cultului Penticostal, cât şi din afara lui. De altfel, câţiva eminenţi absolvenţi ai Institutului Biblic Român, şcoală condusă de pastorul Ioan Ceuţă, s-au dovedit suporteri înflăcăraţi ai acestui demers: îi am în vedere pe Cristi Şoimaru şi Lucian Oniga, tineri cu multă viziune şi pasiune pentru lucrarea lui Dumnezeu.

Sigur, la afirmaţia că autorul nu are calitatea morală şi spirituală pentru a face o analiză a Cultului Penticostal în perioada comunistă ne-am putea întreba, nedumeriţi: dar ce calităţi trebuie să dovedească cineva pentru a întreprinde această analiză?

Din fericire, nu trebuie să căutăm prea mult răspunsul, fiindcă el este întrupat plenar de chiar preşedintele Asociaţiei Religioase „Adunările lui Dumnezeu din România”, care s-a ocupat el însuşi de istoria Cultului Penticostal. Rezultatul a fost o carte intitulată Mişcarea penticostală. Evenimente şi relatări ale secolului XX, la care autorul a lucrat, dacă este să-i dăm crezare, „pentru o perioadă de aproape douăzeci de ani” (p. IV). Fiindcă eu însumi am lucrat 5 ani la teza mea de doctorat, încerc să-mi imaginez efortul colosal pe care l-ar fi presupus redactarea tezei de-a lungul a două decenii. Încerc, dar nu reuşesc.

Interesul pastorului Ioan Ceuţă pentru istoria Cultului Penticostal s-a concretizat iniţial într-o disertaţie pentru titlul de „Doctor of Ministry”, susţinută în 1990. Precizez că acesta nu este un doctorat academic, ci unul de factură pastorală. Disertaţia, susţinută la Columbia Biblical Seminary and Graudate School of Missions (Columbia, South Carolina), a fost depusă în mai 1990. Nu ştiu când a început efectiv lucrul la teză, dar îmi imaginez că a fost înainte de 1989, fiindcă acest program doctoral presupune frecventarea unor cursuri. Disertaţia, intitulată „The History of the Pentecostal Apostolic Church of God of Romania, are 146 de pagini şi 63 de itemi în bibliografie (între care şi periodice precum Washington Times, New York Tribune, Newsweek). Dacă scădem din cei 63 de itemi comentariile biblice, enciclopediile şi celelalte lucrări de referinţă generaliste, ajungem la constatarea că singurele surse istorice privitoare la mişcare penticostală folosite de autor sunt următoarele:

  1. revista Cuvântul Adevărului,
  2. revista Vestitorul Adevărului
  3. Jurnalul lui Gheorghe Bradin,
  4. un manuscris al lui Petru Ardeu şi
  5. cartea lui Trandafir Sandru de istorie a Bisericii Penticostale.

Despre aceasta din urmă, autorul scrie: „it is not really comparable to this thesis, as it is more like a picture album with lots of photos from the past” („nu se compară realmente cu această teză, dat fiind că este mai degrabă un album foto cu multe imagini din trecut”) (p. 3). Este greu de decis dacă această ultimă remarcă este depreciativă sau apreciativă. În recenta sa declaraţie, Ioan Ceuţă afirmă despre Şandru: „Deşi în multe situaţii nu am fost de acord unul cu altul, totuşi, l-am respectat ca pe un părinte spiritual şi sunt mândru că m-a învăţat multe lucruri.” Este posibil ca unul dintre lucrurile asupra cărora cei doi n-au fost de acord să fi fost numărul maxim de fotografii care poate intra într-o lucrare de istorie. Dar, zicând aceasta, adaug că certitudinea deplină în această chestiune este un deziderat greu de atins.

În tot cazul, ştiut fiind că într-o teză de doctorat (fie el şi neacademic) nu sunt îngăduite fotografiile, autorul promite o certare mult mai amănunţită, care va lua în considerare mai multe resurse, explorând în detaliu istoria acestei mişcări („This paper will deal with more resources and explore in detail more of the background history of the movement”) (p. 3).

(Va urma)



Vasilică Croitor a afişat astăzi coperta cărţii Răscumpărarea memoriei.

Tipărirea cărţii se va finaliza la mijlocul acestei săptămâni, dacă înţeleg bine.

Primele exemplare vor fi expediate începând de joi.

P.S. Ce mesaj îmi sugerează coperta? “Răscumpărarea memoriei e o chestiune spinoasă!”


Răscumpărarea memoriei este titlul unei cărţi scrise de pastorul Vasilică Croitor, despre Cultul Penticostal român în perioada comunistă. Pe cele aproape 500 de pagini ale volumului stă adunată cu multă migală “o istorie care nu se învaţă la şcoală”.

Ca parte a procesului de lansare a cărţii, pastorul Croitor a deschis un blog unde va publica documente inedite care nu au putut fi incluse în carte.

Cum justifică autorul demersul pe care l-a iniţiat? Redau mai jos câteva fragmente din Argumentul prezentat pe blogul său.

Răscumpărarea memoriei nu trebuia scrisă! Normal ar fi fost ca Biserica să treacă la acțiune imediat după ieșirea din comunism. Răscumpărarea memoriei ar fi trebuit să fie consecința unui proces laborios inițiat de Biserică, proces ale cărui rezultate ar fi trebuit să fie publicate într-un raport.

Cartea aceasta nu trebuia scrisă acum! Biserica trebuia să fie cu un pas înaintea societății, oferind un model, arătând calea pentru restaurare. Din nefericire, timp de douăzeci de ani, am constatat cu surprindere că Biserica împrumută tot mai mult retorica societăţii, amalgamând lucrurile şi punându-i laolaltă pe eroi şi pe trădători.

Cartea aceasta nu trebuia scrisă de mine! Nu unul, ci zeci de cercetători ar fi trebuit să fie invitați să analizeze cu atenție perioada comunistă, așa cum a fost analizat și condamnat nazismul la Nürnberg. Din păcate, dialogul pe această temă a fost refuzat cu obstinaţie la Congresul Cultului Penticostal de la Timișoara, în 2006, când a fost refuzată rezoluția Comunității Regionale Penticostale Constanța.

Cartea aceasta nu trebuia scrisă sub forma unor dezvăluiri! Dezvăluirea este ultimul resort de care trebuie să se facă uz. A fost nevoie de această abordare fiindcă ne-am dovedit incapabili în mai multe domenii: colaboratorilor le-a lipsit puterea de a-și mărturisi greșeala colaborării, celorlalți le-a lipsit voința și viziunea de a facilita mărturisirea într-un cadru sănătos, al harului, și tuturor laolaltă ne-a lipsit înțelegerea corectă despre adevăr şi dreptate, aşa cum sunt prezentate acestea în Sfintele Scripturi.

Ar fi fost aşadar de dorit să nu începem răscumpărarea trecutului cu o carte scrisă în al unsprezecelea ceas, ci cu un proiect mai timpuriu şi mai amplu. Beneficiile unei asemenea întreprinderi ar fi fost enorme pentru generația care a bâjbâit în ultimii douăzeci de ani, în încercarea de a desluși câte ceva din istoria neguroasă a deceniilor precedente. La Congresul de la Timișoara am înțeles că singura opțiune care ne-a mai rămas este prezentarea documentelor și analizarea mărturiilor sub forma unei cărți, demarând astfel dialogul mult așteptat.

[...]

Mă aștept ca unii să atace proiectul acesta din rea-voință sau la comandă, după cum mă aștept ca alții să-l critice cu „bune” intenții, dat fiind că nu sunt capabili să înțeleagă libertatea de expresie, necesitatea aflării adevărului și transparența; despre aceştia se poate spune că se numără  printre victimele târzii ale mașinii de propagandă comunistă care timp de jumătate de veac a tocat neîncetat valori, principii şi destine. Logica dublă, dezvăluită de Orwell în Ferma animalelor, îi caracterizează pe mulți români: dacă denunți o faptă rea, atunci negreşit ai intenții rele! Tuturor celor care gândesc astfel le spun că este mai bine ca această istorie să fie scrisă de un cercetător penticostal, cunoscător și practicant sincer al credinței penticostale, de cineva care are posibilitatea să interpreteze din interior efectele fenomenului colaboraționist și implicațiile sale pentru Cultul Penticostal. De altfel, ar fi fost doar o chestiune de timp până când alți cercetători ar fi fost atrași de analiza acestui fenomen, mai ales că s-au scris deja lucrări numeroase despre Biserica Ortodoxă, Biserica Greco-Catolică, Adventiștii de Ziua a Şaptea, Biserica Reformată.

[...]

Cartea de faţă are drept țintă despovărarea Bisericii de tarele trecutului care bântuie prezentul şi aşezarea unei pietre de hotar pentru generația tânără, căreia trebuie să i se dea șansa unui nou start, întemeiat pe adevăr, pe credință și pe valori neştirbite de compromisuri astăzi prea ușor acceptate.Nu pot trece sub tăcere faptul că pregătirea acestei lucrări a fost însoțită permanent de multe zbateri lăuntrice, apărute de îndată ce am descoperit detalii care fac referiri directe la persoane care s-au bucurat de toată simpatia mea. Însă, din dorința de a fi credincios adevărului istoric, a trebuit să evit autocenzura sau folosirea dublei măsuri, în funcție de preferințele personale. Am căutat, în schimb, să fiu extrem de riguros în selectarea documentelor incluse în această carte, alegându-le pe acelea de a căror veridicitate m-am convins, după ce am căpătat, în prealabil, convingerea că am înţeles corect contextul lor istoric. Am omis acele documente care ar fi putut da naștere la speculații, care conțineau informații neverificate sau manipulări ale protagoniștilor.

[...]

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 1,615 other followers