Aflu de la prietenul meu Alin Cuc că revista Dilema a publicat recent un articol semnat de Gabriel Jarnea, cu privire la cartea Biserica prin pustiul roșu, a istoricului adventist Gheorghe Modoran. Găsiți articolul AICI.

Cel mai interesant paragraf este următorul.

„Lucrarea aceasta merită atenţia cititorului, indiferent de simpatiile şi antipatiile sale confesionale, cu atît mai mult cu cît în Biserica Ortodoxă Română, dar şi în alte confesiuni, o iniţiativă de anvergură similară întîrzie să apară. O lucrare comparabilă a apărut în 2010, Răscumpărarea memoriei: Cultul Penticostal în perioada comunistă, scrisă de un tînăr predicator penticostal, Vasilică Croitor. Imediat după apariţia acelei lucrări, în 2010, întreaga conducere a cultului penticostal a demisionat. Autorul avusese curajul de a trata unitar întreaga perioadă comunistă, fără menajamente faţă de conducătorii actuali ai cultului, al căror trecut obscur şi nedemn este depozitat, în mare parte, în Arhivele CNSAS.”

Nu știu de unde are domnul istoric informațiile. Dar n-ar strica să se documenteze, în conformitate cu uzanțele breaslei sale, mai de la sursă, adică de la autorul cărții Răscumpărarea memoriei și, eventual, de la „demisionari”.


Continuarea de AICI.

Cea mai originală copertă din câte am văzut vreodată! Locul autorului e ocupat de personajul despre care e vorba în carte. :)

Da, ideea de a publica un volum despre Caraman este lăudabilă. Dar să nu uităm ce spunea un clasic în viață: „autorul nu are calitatea morală și spirituală” pentru a-și lega numele de cel al lui Constantin Caraman.

Există securiști care cred că, dacă scriu volume despre eroi ai credinței, primesc și ei, prin asociere, ceva din aura eroilor, cam cum primește luna ceva din strălucirea soarelui.

Fals! Când foștii securiști publică volume despre eroii credinței, eroismul celor care au suferit face și mai vădite parvenitismul și lașitatea celor dintâi.

Există plagiatori care cred că, dacă sunt coordonați la doctorat de un academician, impostura lor intelectuală se diminuează ori chiar este anulată.

Fals! Când un impostor este coordonat de un academician, academismul impostorului nu crește cu niciun milimetru. În schimb, academicianul se contaminează moral de impostura plagiatorului.

Dar nu despre calitățile morale și spirituale ale autorului vreau să fac vorbire, ci despre cele intelectuale.

Ideea de a publica un volum despre Caraman este vrednică de toată lauda, însă de la idee la punere în practică drumul este lung și anevoios și pândit de multe pericole.

Analizând fie și doar sumar volumul pe care l-a „precipitat” Ioan Ceuță, sunt ispitit să cred că autorul lui n-a văzut niciodată în viața lui cum arată o carte.

Sau, dacă a văzut-o, n-a deschis-o.

Sau, dacă a deschis-o, n-a citit-o.

Sau, dacă a citit-o, n-a priceput nimic.

Sau, dacă a priceput, n-a aplicat.

Toate scenariile de mai sus sunt posibile, fiindcă altfel nu putem explica de ce respectiva carte

(1) este lipsită de caseta CIP;

(2) este scrisă cu fontul Calibri (cel cu care scriem de regulă în Office);

(3) are numărul paginii pe aceeași parte; (e prima și singura carte la care am văzut așa ceva!)

(4) pune fotografia lui Caraman pe coperta din spate (acolo unde apare de regulă autorul!)

(5) conține o sumedenie de virgule între subiect și predicat;

(6) abundă în exprimări penibile, agramate, naive (sau, dimpotrivă, rău-voitoare);

(7) ne prezintă o sumedenie de facsimile ilizibile, nici măcar tăiate corespunzător cu un banal program precum Picture Manager;

(8) a fost multiplicată prin fotocopiere, printare ori risoprintare;

Acestea și multe alte ciudățenii fac din cartea recent publicată de I.C. o adevărată raritate, o ediție pentru bibliofili. Pariez că în 100 de ani fiecare dintre puținele exemplare publicate și distribuite în prezent pe sub mână (mai ceva ca literatura samizdat) va trece drept vintage.

Există totuși ceva bun ce se poate spune despre cartea-recurs: e bine legată și arată bine de la depărtare. Din păcate, și în cazul ei, se aplică vechiul proverb englezesc: don’t judge a book by its covers!


Pe creştinii ataşaţi de Cristos nu-i poţi înregimenta în proiecte ideologice”: o poveste a cultului penticostal (2)

Partea a doua a interviului luat de Otniel Vereş a fost publicată de Oglindanet. Vezi AICI.

Redau mai jos un fragment.

Care sunt principalele provocări actuale ale bisericii penticostale în România? Mă gândesc în special la procesul de recuperare a istoriei netrunchiate a cultului din perioada comunistă. Cum a fost receptată în rândul membrilor obişnuiţi şi a conducerii cultului cartea lui Vasilică Croitor, Răscumpărarea memoriei? Au existat ori se află în desfăşurare măsuri concrete în cadrul cultului după apariţia acestei cărţi?

Cred că în următorii 10-15 ani în biserica penticostală va trebui să răspundă mai multor provocări. Cea mai stringentă şi cea mai mare, în opinia mea, este examinarea critică a trecutului comunist. Am lucrat ca editor al cărţii Răscumpărarea memoriei şi în această calitate am cunoscut îndeaproape fiecare pas care a dus la publicarea şi discutarea ei în mass-media sau în blogosferă. Urmărind intervenţiile comentatorilor pe blogul dedicat cărţii, am descoperit că reacţiile sunt profund polarizate, între susţinere entuziastă şi critică vehementă. Mi s-a părut înspăimântător faptul că unii oameni care n-au citit cartea au fost din principiu împotriva publicării ei. Acest dogmatism feroce este semnul unui refuz îngrijorător de a gândi, de a reflecta, de a analiza, în condiţiile în care cartea a adunat în jurul ei un grup important de susţinători care au dat referinţe critice foarte entuziaste. Un personaj care în perioada comunistă a făcut parte din ierarhia superioară a cultului, un colaborator asiduu al regimului comunist, contesta recent, pe propriul blog, cartea de o manieră care cred că este reprezentativă pentru perspectiva foştilor „pioni” ai regimului comunist, a tuturor celor care au acceptat să devină şi să rămână instrumentele folosite de comunişti în planurile lor de distrugere a bisericii.

În altă ordine de idei, cartea a găsit susţinători febrili atât în rândul generaţiei vârstnice, cât şi în rândul tinerilor interesaţi de istorie şi de adevăr. Aşa cum spuneam cu altă ocazie, pentru mine şi pentru cei din generaţia mea nimic nu e mai otrăvitor decât senzaţia că suntem minţiţi în legătură cu propria noastră istorie. Peste 10-15 ani, cred că până şi cei mai aprigi contestatari ai cărţii, dacă sunt de bună credinţă, vor ajunge la concluzia că publicarea ei a fost un pas necesar pentru eliberarea de povara trecutului comunist.

Cu toată opoziţia unor pastori sau membri din conducerea Cultului (a căror opoziţie nu e tocmai dezinteresată!), cartea a generat efecte concrete în sânul mişcării penticostale româneşti. Aş menţiona în primul rând declaraţia Convenţiei Bisericilor Penticostale din SUA şi Canada, pe 5 septembrie 2010. Următorul paragraf ilustrează foarte bine spiritul declaraţiei: „Regretăm profund că, într-o perioadă în care curajul, jertfele şi suferinţele unora au adus cinste credinţei noastre, acestea au fost umbrite de compromisurile, lepădarea de credinţă şi vânzarea de fraţi a altora. Condamnăm în mod public şi fără echivoc orice colaborare cu regimul opresiv comunist.” Reacţia oficială a Cultului Penticostal a venit mai târziu, pe 8 octombrie, sub forma unui comunicat care se delimitează de carte, precizând că ea este o iniţiativă individuală, dar în acelaşi timp recunoaşte „faptele condamnabile” prezentate în paginile ei. Asumarea trecutului este timidă, dar cred că e un pas semnificativ în raport cu ceea ce s-a întâmplat până acum în spaţiul evanghelic românesc. Eu unul nu am ştire de existenţa unor reacţii similare. Tot între efectele pozitive generate de carte aş menţiona şi formarea unei comisii de analiză a dosarelor slujitorilor Cultului. Nu ştiu încă dacă membrii ei s-au acreditat şi dacă s-au apucat efectiv de treabă. Sper să nu fie o aplicare cinică a vorbei româneşti care spune: „Dacă vrei să îngropi o problemă, formează o comisie!”


Există vreo „răscumpărare a memoriei” în sânul celorlalte culte? Ce se întâmplă în ograda adventistă?

Evenimentele recente din istoria cultului penticostal confruntat cu realitatea din dosare nu putea trece neobservata. Cartea Rascumpararea memoriei a avut un impact dincolo de asteptari. Blogurile evanghelice au inceput sa fiarba. Reactia principala a venit din partea familiei si bisericii pe care Nicky Pop o pastoreste in Portland, Oregon.  Desi a negat cu vehementa colaborarea cu Securitatea, pastorul Pop a fost pus in fata documentelor pe care nu le-a putut contesta. In ciuda acestor dovezi, si in pofida recunoasterii colaborarii in fata colegilor pastori din diaspora americana, pastorul Pop a fost reconfirmat la biserica din Portland.

Continuarea aici: Adventistii si modelul penticostal.


Pastorul Ioan Berar, care a fost mulţi ani preşedinte al comunităţii Oradea şi vicepreşedinte al Cultului Penticostal, şi-a deschis blog, pentru a putea combate mai eficient cartea Răscumpărarea memoriei, al cărei editor am fost (împreună cu profesorul Teodor Pandrea).

Nu voi comenta decât la afirmaţiile domniei sale care mă privesc strict pe mine. Precizez că pastorul Berar îi „interpelează” pe toţi cei care şi-au dat girul pentru apariţia cărţii.

Autorul citează din textul pe care l-am scris şi apoi face un scurt comentariu. Pentru uşura înţelegerea textului care urmează, am marcat cu italice textul iniţial (scris de mine în cartea RM), am lăsat cu caractere drepte textul lui Ioan Berar şi am evidenţiat cu bold răspunsul meu la comentariile sale. Peste tot am păstrat grafia originală.

5. Dr. Emanuel Contae – Lector Univ. La Institutul Teologic Penticostal Bucuresti

Dincolo de bogatia ei documentara, cartea lui Vasilica Croitor, constitue o chemare profetica adesata Miscarii penticostale de a privi urma “pasilor in vale”

Da! Insa va rog sa tineti seama ca pentru cei morti nici cartea lui Vasilica, si nici un dar prophetic nu mai reprezinta nimic, ei vor fi judecati in ziua cea mare, dupa binele sau raul pe care la facut cat au trait in trup (2Cor 5:10). Unul singur este dadatorul si judecatorul Legii: Acela care are putere sa mantuiasca sis a piarda. Dar tu cine esti de judeci pe aproapele tau!?” (Iacov 4:12). Sau: cine esti tu care judeci pe robul altuia?. Daca sta in picioare sau cade, este treaba stapanului sau; totusi va sta in picioare caci D-l are putere sa-l intareasca pentru ca sa stea (Romani 14:4).

Frate Ioan Berar, termenul „profetic” folosit de mine nu se referă la darul profetic neotestamentar. O chemarea „profetică” este (păstrând proporţiile) o chemare pe tiparul celor adresate de profeţii Isaia, Ieremia şi Ezechiel poporului Israel: chemarea de a pune capăt compromisurilor şi idolatriei. Un om al lui Dumnezeu care n-a fost profet (Neemia) adresează o chemare profetică poporului, în capitolul 9 al cărţii sale. În 9:26, recapitulând istoria rebeliunilor poporului Israel, Neemia spune: „Totuşi, ei [israeliţii] s-au răsculat şi s-au răzvrătit împotriva Ta. Au aruncat Legea Ta la spatele lor, au ucis pe proorocii Tăi, cari-i rugau fierbinte să se întoarcă la Tine, şi s-au dedat la mari ocări faţă de Tine.” Dacă lui Ieremia, fruntaşul evreu, nu-i este ruşine să recunoască înfrângerile poporului ales, de ce dvs. vreţi ca noi să trucăm o realitate să şi pretindem că statul comunist n-a exercitat asupra bisericii o influenţă nelegitimă ale cărei efecte le resimţim până astăzi?

Textele pe care le folosiţi dvs. ca argumente biblice împotriva cărţii fac referire la judecăţile personale dintre credincioşii din Roma (unii proveniţi dintre iudei şi alţii dintre păgâni) sau la criticile personale pe care şi le făceau unii altora membrii comunităţilor lui Iacov, fratele Domnului. Este ilegitim să aplicaţi aceste versete unui demers amplu de recuperare a istoriei (şi memoriei) noastre penticostale. Şi Neemia ştia că celor care muriseră deja, discursul său din cap. 9 nu mai avea cum să le fie de folos. Cartea Răscumpărarea memoriei nu le mai poate fi de folos celor morţi (asta e clar pentru toată lumea), dar poate se va dovedi utilă celor vii. Măcar acelora care au scăpat neinfectaţi de cumplita ciumă comunistă.

Daca cartea lui Vasilica, a lasat in urma ei discordie, iar sursa ei binecunoscuta sunt dosarele securitatii, cum de ati calificato bogatie documentara pentru istorie si i-ati dat un titlu de: “chemare profetica??”

Dacă aţi fi citit cartea cu atenţie, aţi fi observat că bibliografia ei nu conţine doar cote ale dosarelor de Securitate. Dacă această carte a lăsat în urmă discordie, ar trebui să vă întrebaţi care este sursa acesteia. Răspunsul este unul singur: discordia este creată doar de cei care se opun adevărului şi care, după ani de zile de colaborare intensă cu regimul comunist (regim ilegitim şi criminal!, condamnat de însuşi şeful statului român), vor să dea impresia că această colaborare a fost necesară sporirii lucrării lui Dumnezeu. Sunteţi dintre acei care pun chivotul lui Dumnezeu într-un car tras de boi, iar când el ajunge să se răstoarne consideraţi că e legitim să-i dăm o mână de ajutor lui Dumnezeu, sprijinind chivotul!

Pentru oamenii dornici să cunoască adevărul, sătui de minciunile şi ideologia promovate de regimul comunist, cartea Răscumpărarea memoriei n-a stârnit nicio discordie. A fost un gest normal pentru intrarea într-o normalitate care se lasă aşteptată de 20 de ani, „mulţumită” oamenilor care s-au pus cu generozitate la dispoziţia unui regim anticristic!

Daca cartea aceasta constituie ceea ce ati caracterizat-o dumneavoastr-a atunci penticostalii din toata lumea sunt oameni de nimic, cei mai nenorociti dintre toti nenorocitii si drumul lor nu este decat iadul.

Dacă această carte este aşa cum am caracterizat-o eu, atunci penticostalii români (NU DIN TOATĂ LUMEA!) nu sunt nicidecum „oameni de nimic” sau „cei mai nenorociţi dintre oameni” (cuvintele dvs.), ci sunt în continuare parte a Bisericii lui Hristos. Din nefericire, Biserica lui Hristos din România şi din alte state foste comuniste a cedat presiunilor exercitate de un sistem ateu şi a dat Cezarului ceea ce se cuvine numai lui Dumnezeu: conştiinţa. Cezarului, frate Ioan Berar, i se cuvin numai taxele şi impozitele, nu conştiinţa!

Da, în măsura în care penticostalii români cred că alianţa cu Cezarul este perfect legitimă, ba chiar salvatoare pentru ei, atunci nu am dubii că drumul pe care merg are ca destinaţie finală iadul.

Ceea de dvs. omiteţi să spuneţi, deşi ştiţi probabil foarte bine, este că demonul comunist a bătut cuie ale lui Pepelea în toate cultele, confesiunile şi denominaţiunile (creştine sau nu), în toate grupurile sociale, la toate nivelurile, fără excepţie. Încercarea dvs. de a sugera că Răscumpărarea memoriei este o carte din care ieşim prost numai noi, penticostalii, este lovită de nulitate, fiindcă studii similare despre celelalte confesiuni creştine ar dovedi acelaşi lucru: că regimul comunist n-a făcut discriminări: a urât cu patimă, în mod egal, toate confesiunile creştine.

Nu va cunosc domnule Contae, dar va vorbesc inspirit de cuvintele scrise de dumneavoastra in rtandurile de mai sus. Se vede ca darul prophetic l-ati inlocuit cu dosarele securitatii; Oh!, ce zidire, sfatuire si mangaiere ne-a adus!.

Nici eu nu vă cunosc, frate Ioan Berar, dar sunt uluit de perspectiva dvs. Trebuie să înţelegem că fenomenul masiv de colaborare cu Anticristul comunist (al tuturor confesiunilor creştine) se cerea urmat de mesaje de „zidire, sfătuire şi mângâiere”? Zidire întru ce? Întru colaborarea rodnică, reciproc avantajoasă, dintre Anticrist şi Biserica lui Hristos?

Bine ar fi fost de la inceput sa fi cautat lucrurile care duc la pace si zidire sufleteasca, (Romani 14:19),

Găsesc admirabile aceste îndemnuri la „pace şi zidire sufletească”. Dar cancerul în fază terminală nu se tratează cu algocalmin. „Bine ar fi fost de la început” (vă citez) să se fi respins pactul cu diavolul (şi mulţi, din fericire, au făcut-o) sau să se fi înţeles imediat după căderea comunismului importanţa unei condamnări a acestuia şi a asumării trecutului nostru ca mişcare. Astăzi n-am mai fi avut „discordiile” (=contestările) generate de cei care au vrut să fie slugi credincioase atât lui Hristos, cât şi lui Belial.

dar toti cei ce formati acest grup, ati sustinut vederile si actiunile lui Vasilica si ati deschis larg drumul la disensiuni, apoi nu-mi este greu s-o spun dorinta de castig: 5000 de exemplare de carte pentru Romania cu 38 Ron buc, iar pentru America 2000 de exemplare cu 30$, e o afacere buna si grasa.

Dacă dvs. nu vă este greu să aruncaţi cu o calomnie, acuzându-mă de dorinţa de câştig, în condiţiile în care NU AM FOST REMUNERAT ÎN NICIUN FEL pentru aportul meu editorial, nici mie nu mi-e greu să o denunţ drept ceea ce este: o minciună grosolană!

Aţi folosit în repetate rânduri în postarea dvs. termenul „a defăima”. Nu ştiu ce înţelegeţi prin acest termen. Eu prin „a defăima” înţeleg „a spune lucruri neadevărate despre cineva”. Dacă Răscumpărarea memoriei dă la iveală lucruri adevărate care nu ne onorează, înseamnă că ea „defăimează”?

Scrie in Cartea Sfanta un indemn sfant, (…sa nu nimicesti pentru o mancare lucrul lui Dumnezeu, sunt lucruri care pentru altul, (pentru fratele tau) pot sa fie prilej de cadere, … pentru ca este rau!” (Romani 14:20).

Hermeneutica dvs. are lacune serioase. Întreg capitolul 14 al epistolei către Romani, din care citaţi, conţine recomandările apostolului Pavel pentru creştinii din Roma care aveau dispute asupra „părerilor îndoielnice” (Rom. 14:1), cum ar fi consumul cărnii (provenite în cele mai multe cazuri din contexte idolatre) sau serbarea unor anumite zile. Îndrăznesc să cred că Pavel n-ar fi considerat că probleme fundamentale pentru identitatea creştină (raportarea la Cezar) sunt „păreri îndoielnice” de care nu trebuie să facem caz. Raportarea la Cezar nu este o chestiune de încredinţare personală, ci un aspect definitoriu al trăirii creştinilor în lume. Într-o vreme când Cezarul a vrut să fie considerat Dumnezeu, creştinii au declarat că Hristos este împăratul împăraţilor (=deasupra Cezarului) şi Domnul Domnilor (=stăpân peste stăpânitorii vremelnici ai lumii)!

“Asupritorii (poporului) striga de bucurie zice Domnul, si cat este ziulica de mare este batjocorit Numele Meu!”. (Isaia  52:5). Aceasta este replica la chemarea profetica a lui Vasilica, cu care va veti prezenta in ziua cea mare inaintea scaunului de Judecata a Marelui Judecator.

Dacă aţi fi folosit Scriptura altfel decât ca „mitralieră de versete” şi aţi fi lăsat-o să vorbească, aţi fi observat că în Isaia 52:4 profetul arată cine au fost asupritorii. Asupritorii sunt Asiria şi toate celelalte naţiuni care au subjugat Israelul biblic. În istoria Bisericii Penticostale, unul dintre asupritori a fost regimul comunist. Dvs., citând Scriptura în această manieră, promovaţi nu doar răstălmăcirea istoriei, ci şi răstălmăcirea Scripturii. La vârsta dvs. venerabilă, nu se cade!

P.S. Lansarea blogului de către pastorul Ioan Berar a fost comentată scurt şi de către Vasilică Croitor, pe blogul său.

 


Cartea Răscumpărarea Memoriei, indiscutabil cartea anului la evanghelicii români, a stârnit o adevărată emulaţie în privinţa studierii istoriei penticostalismului românesc. Eu însumi am devenit mai interesat de istoria comunistă, deşi nu strict de cea penticostală, în urma interacţiunii, ca editor, cu materialul prezentat în lucrarea pastorului Croitor.

Cultul Penticostal a delegat o comisie alcătuită din trei cercetători, care să se ocupe de studierea trecutului comunist, dar nu ştiu încă dacă şi-au luat atribuţiile în serios.

Ştiam de Ioan Ceuţă, liderul organizaţiei Adunările lui Dumnezeu, că este interesat de istorie. Am scris la vremea cuvenită câte ceva despre lucrările lui de istorie (AICI, AICI, AICI şi AICI). În perioada octombrie–noiembrie l-am întâlnit (mai bine zis, „l-am văzut”) în câteva rânduri în sala de studiu a CNSAS. Deşi lista cu cercetători acreditaţi de CNSAS n-a fost multă vreme actualizată, l-am descoperit recent în listă, după cum puteţi vedea mai jos. Tema lui de studiu se intitulează „Mişcarea Penticostală în perioada comunistă – Biserici (comunităţi) penticostale şi pastori (lucrători). Relaţia lor cu statul totalitar”.

Eu unul sunt extrem de curios cu privire la rezultatul cercetării întreprinse de dl. Ceuţă şi cred că nu voi rata prilejul de a-i recenza cartea.

Lista cu cercetători acreditaţi de CNSAS conţine încă un nume nou: Pavel Riviş Tipei. Faptul că însuşi preşedintele în exerciţiu al Cultului Penticostal s-a acreditat ca cercetător nu poate fi decât îmbucurător. Deşi multă vreme dr. Riviş Tipei a refuzat să ia o poziţie clară cu referire la cartea Răscumpărarea memoriei, văd în această recentă acţiune a sa un sprijin tacit pentru demersul început de pastorul Vasilică Croitor.

Iată deci că încet-încet trecutul nostru ca mişcare se recuperează şi vom avea ocazia de a dezbate subiectul şi în anii care vor urma. Cu siguranţă că perspectivele cercetătorilor care se ocupă sau se vor ocupa de istoria penticostală nu vor fi identice, dar cred că dialogul (chiar şi de pe poziţii opuse sau complementare) poate fi util.

Precizez că, potrivit regulamentului CNSAS, cercetătorii acreditaţi sunt acreditaţi în baza unei cereri în care se angajează că vor fructifica cercetarea lor în studii, articole şi cărţi ştiiţifice.

Lista completă a cercetătorilor acreditaţi poate fi văzută AICI.


Răsfoind la CNSAS dosare întocmite de fosta Securitate, am constatat cu stupoare că pe unii colaboratori numai moartea i-a scos din reţea. Nu ştiu ce explicaţii au dat după moarte Dreptului Judecător pentru colaborarea impenitentă pe care au desfăşurat-o asiduu zeci de ani în slujba unui serviciu diabolic.

Că au semnat un angajament de colaborare nu mă miră. Securitatea avea metode abile pentru a face să cadă în plasa ei tot soiul de oameni. Ce mă miră este perseverenţa în activitatea informaţională, împlinirea scrupuloasă a misiunilor trasate de ofiţerii Securităţii, faptul că au trăit în minciună decenii la rând. Poate au făcut şi bine. Dar încă n-am ajuns să înţeleg ce formă îmbracă binele unui colaborator care prin informaţiile pe care le furnizează le uşurează ofiţerilor de la Securitate munca de înregimentare în oastea Necuratului a noi şi noi colaboratori. O informaţie despre nu ştiu ce tranzacţie cu valută, desfăşurată în condiţiile în care operaţiunile de acest fel erau monopolul statului le oferă securiştilor un cui al lui Pepelea pe care să-şi agaţe oferta: tovarăşe, ce preferi? Să colaborezi cu noi ca să ţi se ierte păcatul, sau să-ţi murdărim reputaţia târându-te într-un proces pentru încălcarea legii?

Informatorul X, pe care numai moartea l-a scos din reţeaua de informatori a Securităţii, era un intelectual rasat. Foarte citit, foarte erudit, foarte apreciat. Săvârşise însă cândva un „păcat” – ajutase un fugar urmărit de Securitate. Când fugarul a fost prins, a spus tot ce a ştiut. Inclusiv cine l-a ajutat cândva cu o mică sumă de bani.

Ofiţerii Secu au speculat acest amănunt din biografia lui X şi l-a chemat la o „discuţie”. X a fost sincer şi şi-a recunoscut vina, după care s-a pus în slujba Securităţii, dornic să arate că nu este ostil faţă de noua orânduire. Alternativa era, desigur, închisoarea. Raportul privind recrutarea lui face referire expresă la decizia autorităţilor de a-l aresta, în cazul în care ar fi refuzat colaborarea.

(De notat: acest caz e tulburător prin ceea ce demonstrează la nivel etic, anume că nu întotdeauna recunoaşterea vinovăţiei şi sinceritatea aduc eliberare. Adevărul spus de X îl afundă şi mai mult, în loc să-l elibereze).

Ne putem întreba: avea de ales? Cine ar renunţa la familie, carieră, prestigiu etc. pentru a alege închisoarea, din dorinţa de a rămâne vertical şi credincios propriilor principii?

N-aş vrea să răspund la această întrebare. Nu ştiu ce aş fi făcut în locul lui. Poate că aş fi cedat. Poate că aş fi găsit insuportabil gândul unei astfel de înregimentări. Dar aş spune că deocamdată nu e important să găsim un răspuns. Pentru moment aş prefera să observăm caracterul demonic al unui sistem care ajunge să-l pună pe un om în faţa unor astfel de situaţii.

Dacă Securitatea ar fi avut un strop de legitimitate, ea ar fi trebuit să dea curs rigorilor legii, fie ea şi strâmbă. Dacă este ilegal să ajuţi un fugar urmărit de Lege, atunci trebuie să dai complicilor lui ceea ce li se cuvine, după lege. Or, Securitatea a pervertit acest principiu, „dând har” unor oameni (în cazul nostru, X) pentru a le cumpăra conştiinţa, pentru a-i înrobi şi a-i atrage în tenebre. „Mila” arătată de Securitate păcătosului X este o pervertire drăcească a milei arătate de Dumnezeu păcătoşilor. Dacă Dumnezeu iartă pentru a-i reda omului libertatea şi demnitatea, Securitatea a iertat (atunci când a iertat) pentru a înrobi conştiinţe, pentru a-şi întinde şi mai mult tentaculele în societate, dintr-o sete de putere satanică şi dintr-o teamă bolnavă faţă de cei asupra cărora se înstăpânise în mod samavolnic şi pe care se simţea datoare să-i supravegheze îndeaproape.

Nu mă surprinde că pseudomardoheii pseduopenticostali se simt ultragiaţi până în măduva oaselor că faptele lor detestabile ies încet-încet la lumină. Desigur, demersul acesta de recuperare a unei istorii greu mirositoare n-ar trebui să fie făcut cântând într-un picior. Niciun medic legist care asistă la deshumarea rămăşiţelor dintr-o groapă comună n-o face ţopăind de bucurie. Dar trebuie să le deshumeze, căci altminteri refuzul de a lua parte la acest demers înseamnă o solidarizare tacită cu cei răspunzători pentru existenţa acelei gropi comune.

Cartea Răscumpărarea Memoriei este doar începutul unui lung proces de explorare a acestei gropi comune care este istoria noastră recentă ca evanghelici şi ca penticostali. E o groapă în care vom săpa încă mulţi ani de-acum încolo. Ştiu precis că în decursul acestui lung proces de excavare (de încă douăzeci de ani?) vom găsi în ea multe moaşte de sfinţi, şi incomparabil mai multe stârvuri de iude.

Pseudomardoheii care pledează înfocat şi neruşinat pentru amnezie şi mancurtizare (vedeţi Legenda Mancurtului) ar vrea ca memoria noastră să fie un amalgam confuz, un melanj indistinct, un haos care să le permită să iasă din galeriile subterane ale regimului comunist albi şi imaculaţi ca Afrodita din spuma mării sau neînfricaţi şi eroici ca Atena din capul lui Zeus. Mă tem că aşa ceva nu se poate. Dacă vom explora cu suficientă atenţie trecutul vom vedea că amintirea sfinţilor din groapa istoriei comuniste este o mireasmă de la viaţă spre viaţă, în vreme ce amintirea iudelor miroase greu a hoit.

Pseudomardoheii vor să ne facă să credem că între mireasma vieţii şi duhoarea morţii nu e nicio diferenţă sau că hoiturile din groapa istoriei noastre miros a parfum. Ne spun asta fără să clipească, dar glasul îi trădează, fiindcă se ţin zdravăn de nas!

X, informatorul de care pomeneam la începutul acestei postări, a avut parte de beneficii importante sub vechiul regim: recunoaştere şi promovare pe linie profesională şi posibilitatea de a face numeroase vizite în străinătate. Mi se pare că nu i-a lipsit mai nimic din ceea ce şi-a dorit să aibă la nivel pământesc. Dar nu ştiu dacă şi-a mai păstrat sufletul până la final. Găsesc uneori informaţii date de el în dosarele de urmărire ale celor care îl credeau prietenii lui. Nu s-a deconspirat niciodată în cei aproape 30 de ani de muncă în slujba Securităţii. Informaţiile date de el au permis Securităţii să fie mai puternică. A întărit mâinile celor nelegiuiţi, a unor ticăloşi fără Dumnezeu, el, care pretindea că este în slujba Domnului. S-a prins cu atâta râvnă în uriaşa plasă de păianjen a Securităţii, încât numai moartea l-a putut scoate din mrejele ei.

Urmărește

Fiecare nou articol să fie livrat pe email.

Alături de 2,468 de alți urmăritori