Revista Dilema veche a publicat în numărul de săptămâna asta un dosar cu Bucureștiul confesional. În același număr apare și un material privitor la Strada Olteni nr. 45, locul în care a funcționat una dintre școlile întemeiate de Adeney.

Mai jos două fragmente din articol. Găsiți AICI tot materialul

***

În primăvara anului 1900 sosea în București un englez animat de proiectele misionare ale London Jews Society. În spiritul protestantismului englez de factură evanghelică, John Howard Adeney, absolvent al Universității din Cambridge, își propunea să răspîndească mesajul creștin între cei 50.000 de evrei din București. Marea Britanie trăia ultimul an al epocii victoriene, Imperiul Britanic era la apogeu, stima de sine a englezului mediu nu fusese niciodată mai solidă, iar creștinismul european încă nu fusese șubrezit de experiența „primului război german“. Asemenea multor evanghelici din lumea anglo-saxonă, Adeney reconcilia fără probleme zelul pentru convertirea evreilor la creștinism și sprijinul ferm pentru cauza sionistă. Răspunsul la problema antisemitismului din Europa, scrie el în The Jews of Eastern Europe, monografie publicată după două decenii de activitate în București, este „stabilirea unui ținut în care evreii să se autoguverneze“. Acest ținut, mai adăuga Adeney, nu poate fi decît Palestina.

În cele aproape patru decenii de ședere în București, Adeney și-a împărțit activitatea în mai multe domenii complementare. Venise în România nu doar ca să cîștige suflete pentru Hristos, ci și ca să ajute la procesul de emancipare socială a evreilor, a căror ostracizare socială o cunoștea foarte bine. Pentru a-și împlini viziunea, a ctitorit o școală în cartierul evreiesc, pe strada Olteni. Înainte ca Nicolae Ceaușescu să inaugureze stilul arhitectonic nord-coreean, care își găsește expresia cea mai „grafică“ în hidoșenia monumentală a „Casei Poporului“, zona Olteni ținea de la strada Clucerul Udricani, continua paralel cu strada Iuliu Baraș și se încheia în strada Mircea Vodă, în apropierea Bisericii Olteni, care astăzi nu mai există.


Deși R. Wurmbrand și-a început viața de credință la Biserica anglicană din Str. Olteni nr. 45, sub îndrumarea pastorului John Howard Adeney (personaj crucial și în povestea vieții / Bibliei lui Cornilescu), după încheierea războiului a lucrat ca pastor luteran, ca parte a Misiunii Norvegiene, coordonate de Magne Solheim.

Când Solheim, acuzat de spionaj, a fost somat să părăsească România în 1948, Misiunea Norvegiană a intrat sub jurisdicția Bisericii Reformate.

Wurmbrand a fost arestat și el în 1948 și a făcut opt ani și șase luni de închisoare. Eliberat în 1956, și-a început și mai avan activitatea evanghelistică, fiind perceput ca personalitate ecumenică.

Apropierea lui de penticostali a fost atât de mare, încât a primit la un moment dat (25 noiembrie 1956) propunerea de a deveni evanghelist penticostal.

Mai jos documentul-sursă care atestă discuția dintre Wurmbrand și conducerea Cultului de la acea vreme.


J. H. Adeney, al cărui nume l-am tot întâlnit în corespondența despre Cornilescu păstrată în arhivele Soc. Biblice Britanice, a jucat un rol foarte important în convertirea lui R. Wurmbrand.

Ar fi trebuit să bănuiesc acest lucru mai devreme, dar l-am descoperit abia acum, când am frunzărit cartea lui R. Wurmbrand, From Suffering to Triumph.

Adeney a coordonat misiunea anglicană între evreii din România. Sediul misiunii era pe str. Olteni, pe care încă n-am reușit să o vizitez. Luna care vine o să dau o raită pe acolo, cu aparatul de fotografiat, ca să văd ce a mai rămas după aplicarea proiectului de distrugere sistematică a Bucureștiului interbelic de către marele patriot Nicolae Ceaușescu, pe care unii români își imaginează că îl elogiază când spun, cu diavolească (dar neroadă) mândrie, că „nu putem noi vopsi cât a zidit Ceaușescu”. Mai pe limba poporului: „Un nebun aruncă piatra în apă și șapte înțelepți n-o pot scoate!”.

Fiindcă nu am la îndemână traducerea în română, postez fragmentul în limba engleză. Românii e deștepți și toți cunosc limba engleză (uneori chiar mai bine decât limba română. 🙂 )

Wurmbrandt


Citesc acum însemnările lui Dudu Velicu (1902-1977), funcţionar patriarhal în perioada instalării regimului comunist în România, şi mi se face părul măciucă de ceea ce citesc. Mediul bisericesc al vremii mocneşte de intrigi, acuzaţii, mişculaţii, conflicte intestine sau la scenă deschisă. Cine vrea o imagine destul de fidelă a realităţilor bisericeşti post-belice trebuie neapărat să parcurgă aceste două volume (postate în PDF pe site-ul Arhivelor Naţionale, AICI şi AICI).

Dudu Velicu are condei bun şi un spirit de observaţie şi de analiză excelent. Nu prea îmi pot da seama (deocamdată) în ce ape se scaldă el (ideologic vorbind), dar un lucru e sigur: pe alţii se pricepe să-i citească şi să-i încadreze foarte bine.

Am găsit informaţii interesante şi despre activitatea lui R. Wurmbrand.

Redau mai jos un fragment privind o intervenţie a lui la Congresul preoţesc din 16-17 octombrie 1945

18 octombrie 1945

În după amiaza celei de-a doua zi a congresului, pastorul Wur[m]brandt, reprezentantul Bisericii anglicane şi al Misiunii suedeze în România – cel care a avut incidentul cu evreii participanţi la congres – a venit în Dealul Patriarhiei cu două maşini (turisme) pline cu carte, pe care le-a împărţit preoţilor în mod gratuit, deşi ele costau în 1944, când au fost tipărite, 330 lei. Cărţile sunt:

1. Radu Valentin, Răstignirea lui Isus, Bucureşti, fără an, 80 p., Tipografia I. C. Văcărescu, str. N. Bălcescu, 21.

2. Radu Valentin, Vrăjmaşii lui Isus, Arad, 1944, 104 p., Tipografia Concordia Gh. Munteanu, Institutul de arte grafice.

Autorul, Radu Valentin, pare a fi însuşi … Wur[m]brandt. În aceste două cărţi, autorul se referă la creştinarea evreilor, fără a întrebuinţa un limbaj insultător.

Congresul general al preoţilor şi al tuturor slujitorilor cultelor din ţară, care a avut loc în zilele de 16-17 octombrie a. c. a fost prilejul unei manifestări sincere a clerului faţă de Guvern şi opera lui de reconstrucţie a ţării şi faţă de URSS şi armata sa. Manifestarea aceasta a avut loc la congres, la concertul de la Ateneul Român şi la banchetul oferit participanţilor în restaurantul Victoria.

Lucrările congresului au decurs într-o caldă atmosferă de înţelegere, fraternitate şi colaborare între reprezentanţii tuturor cultelor din ţară. S-au dezbătut diferite subiecte în care s-a tratat noua orientare a clerului faţă de noua ideologie care-şi face loc în lume: democraţia. Moţiunea votată a fost o aderare la opera întreprinsă de Guvern şi la susţinerea lui pentru un viitor mai fericit al ţării.

Şi marea însufleţire care a domnit a culminat prin citirea de către dl. P. Groza, preşedintele Consiliului de Miniştri, a deciziei ministeriale prin care se ridica epurarea efectuată în rândurile clerului.

Delegaţiile bisericeşti: bulgară şi iugoslavă (în frunte cu un preot, ministru al agriculturii) au fost adânc impresionaţi [sic!] de ordinea, atmosfera caldă, subiectele dezbătute şi atitudinea Bisericii faţă de Guvern şi a Guvernului faţă de Biserică, precum şi de realizările constatate la mănăstirile Cernica şi Pasărea, pe care le-au vizitat în după-amiaza celei de-a doua zi a congresului.

Delegaţii străini au subliniat absenţa Patriarhului Nicodim de la lucrările congresului, fapt care nu i-a impresionat plăcut.

Aspecte

În timpul lucrărilor congresului, s-au petrecut trei incidente:

1. Pastorul Wur[m]brandt, vorbind în numele Bisericii anglicane şi al Misiunii suedeze pentru creştinarea evreilor în România, a subliniat necesitatea trecerii la creştinism a evreilor. La un moment dat, reprezentanţii cultului mozaic, în frunte cu prim rabinul Şafran, au voit să părăsească sala, dar au rămas la intervenţia şi rugămintea ministrului Cultelor, care a cerut scuze pentru cele întâmplate. Vorbitorul nu şi-a mai continuat expunerea.