Disclaimer: încercarea de a urmări această postare cu ajutorul traducerii Cornilescu s-ar putea să vă creeze nedumeriri, din cauza unor opţiuni de traducere ale acestuia.

Romani 8 e un capitol dificil. L-am desfăşurat astăzi în greacă pe 3 pagini şi am început să „colorez” pe el, încercând să identific articulaţiile principale ale textului.

Problema este că Apostolul Pavel împleteşte covorul său teologic cu atâtea fire colorate, încât uneori e greu de văzut imaginea în ansamblu.

Firea pământească aduce moarte. Duhul aduce viaţă.

Prima articulaţie majoră a cap. 8 discută dubletul păcat-moarte (cele două sunt legate strâns în teologia paulină) şi dubletul Duh-viaţă.

Vestea bună este că Duhul de viaţă în Hristos ne-a eliberat de păcat şi de moarte. Ce n-a putut să facă legea, din cauza firii pământeşti, a făcut Dumnezeu prin Hristos. Prin faptul că Hristos asumă natura umană (la greceşte e o construcţie dificilă: ἐν ὁμοιώματι σαρκὸς ἁμαρτίας) Dumnezeu „joacă în deplasare” şi câştigă o victorie zdrobitoare împotriva păcatului (şi implicit a morţii). Aşa se face că existenţa justă a legii (τὸ δικαίωμα τοῦ νόμου) este împlinită.

Foarte bine. Numai că există nişte aşteptări! De acum, noi, cei în care se împlineşte numita exigenţă, suntem chemaţi să umblăm potrivit Duhului.

Două năzuinţe de semn contrar

Cei care trăiesc potrivit firii năzuiesc (φρονοῦσιν) după lucrurile firii, iar năzuinţa/aspiraţia (φρόνημα) firii se sfârşeşte în moarte. Problema are rădăcini adânci: firea se poziţionează ontologic împotriva lui Dumnezeu. Este pur şi simplu incapabilă să se supună legii lui Dumnezeu. Drept urmare, cei care trăiesc în firea pământească (ἐν σαρκὶ) nu pot să-i placă lui Dumnezeu.

Să vedem cum stau lucrurile de partea cealaltă.

Cei care trăiesc potrivit Duhului năzuiesc la realităţile Duhului. Iar năzuinţa/aspiraţia Duhului este viaţă şi pace. Reamintesc că asocierea dintre Duh şi viaţă s-a făcut de la începutul capitolului 8. Credincioşii, scrie Pavel, nu mai sunt în firea pământească (ἐν σαρκὶ), ci „în Duhul”. O afirmaţie extrem de radicală.

Dublată (ca întotdeauna la Pavel) de o condiţie: dacă Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi.

Duhul nu este pentru elite

Reflecţii colaterale pentru confraţii mei penticostali: constat că Pavel are în vedere toată biserica, nu o elită spirituală. Pneumatologia paulină nu face distincţie între „botezaţi cu Duhul” şi „nebotezaţi”. Versetul 8:9 a dat naştere unor abuzuri hermeneutice. Îmi aduc aminte de vremea când eram copil: fraţii vârstnici îmi spuneau că „dacă nu ai Duhul lui Hristos, nu eşti al Lui”. Evident, presupoziţia era că dacă nu ai vorbit în alte limbi nu ai Duhul lui Hristos, ceea ce merge dincolo de intenţia paulină aşa cum o înţeleg eu. Când eram copil, gândeam ca un copil…

Viaţa care aduce moarte şi moartea care aduce viaţă

Pentru Pavel, „a avea Duhul lui Hristos” şi „a-L avea pe Hristos” (8:10) sunt unul şi acelaşi lucru. Prezenţa lui Hristos în credincios atrage nişte consecinţe:

1)      Deşi trupul este muritor (afectat de păcat), Duhul este viaţă (nu „duhul vostru este viu”, ca în Cornilescu, a cărui traducere ne pune pe o pistă greşită).

2)      Dumnezeu, Cel ce L-a înviat pe Isus, va da viaţă şi trupurilor noastre muritoare, prin Duhul lui care locuieşte în noi.

Finalul acestei subsecţiuni poartă ecoul începutului: am fost eliberaţi de păcat şi de moarte, prin urmare nu mai suntem datori firii pământeşti, ca să trăim conform ei.

Tot la final, un mare paradox şi o ironie:

vieţuirea (ζῆτε) potrivit firii aduce moarte (ἀποθνῄσκειν)

moartea (θανατοῦτε) faptelor trupului (prin Duhul) aduce viaţă (ζήσεσθε)

 Va urma (dacă am timp).

(Dacă nu am timp, înseamnă că am multă treabă)

(Dacă am multă treabă, înseamnă că sunt harnic).

(Dacă sunt harnic, înseamnă că mă veţi ierta că n-a mai urmat…). :)