Britanicii și europenii în epoca post-Brexit. Despre semnificațiile unei decizii istorice. (Un guest-post de Samuel Marușca) (partea a II-a)

Mai jos puteți citi a doua parte a analizei făcute de Samuel Marușca pe tema Brexit. Prima parte AICI.

4. Întrebări pentru România. Vom avea nevoie de viză pentru a călători și locui în Regatul Unit? Se vor mări taxele pentru studenți? Vom avea nevoie de permis de lucru („yellow/blue card”) pentru a avea dreptul legal de a munci în Regatul Unit, ca înainte de 2014? Viitorul este incert. Răspunsul la aceste întrebări depinde de aranjamentul pe care îl va face guvernul britanici cu UE la sfârșitul celor doi ani de negocieri, dar este puțin probabil ca românii, în calitate de membri ai UE, să aibă nevoie de vize și premise de lucru, pentru simplul fapt că perioada de 7 ani de restricții pe piața muncii pentru România și Bulgaria a fost negociată înainte de 2007, iar din 2014, chiar dacă nu este în Schengen, România se bucură de aceleași drepturi în Regatul Unit ca în Italia, Austria sau Spania. În schimb, tot în funcție de aceste negocieri, s-ar putea ca peste 2 ani să existe o majorare a taxelor de școlarizare pentru studenții europeni care vin să studieze în universitățile britanice (momentan taxele sunt identice pentru toți studenții, indiferent de origine), restricții suplimentare pentru împrumuturile studențești oferite de guvern, burse și granturi de cercetare mai puține, etc. Trebuie subliniat faptul că Regatul Unit a plătit contribuțiile la bugetul UE până în 2020 și se presupune că proiectele și granturile europene deja stabilite vor rămâne valabile până în 2020.

5. Scoția. Dat fiind că Scoția a votat covârșitor în favoarea rămânerii în UE, iar Anglia a votat ieșirea, Brexit-ul deschide calea pentru un nou referendum de independență în Scoția (vezi Section 30 of the Scotland Act 1998). Liderul SNP, Nicola Sturgeon, a spus răspicat acest lucru, afirmând că intenționează să exploreze toate opțiunile pentru a pune în aplicare dorințele scoțienilor de a rămâne în UE: „Un al doilea referendum trebuie pus în discuție și deja este pe masa discuțiilor”. Scoția va începe să pregătească legislația pentru susținerea referendumului de independență în următorii doi ani.

6. Lăsând la o parte ceea ce ne displace cu privire la referendum, trebuie spus că el reprezintă o lecție de democrație pentru România. Dat fiind faptul că noi, românii, respirăm aerul proaspăt al democrației de vreo două decenii (cum spunea C. Coposu), înțelegem destul de greu cum funcționează politica britanică. Etichete de tipul „ignoranți, rasiști, dictatură, prostia maselor” sunt, în opinia mea, nefondate. Eventual, se poate discuta despre legitimitatea organizării acestui referendum și despre factorii politici care au luat hotărârea de a pune poporul să se pronunțe asupra unei probleme atât de complicate. Chiar dacă nu vedem logica în virtutea căreia apartenența la UE se decide prin referendum, n-aș spune să spun că totul a fost o cacealma. Teza mea nu susține categoric legitimitatea referendumului, ci faptul că parlamentul britanic funcționează democratic. Cetățenii britanici consideră că au hotărât viitorul țării lor. Ei nu cred că au făcut jocul politic meschin de scurtă durată al unor grupuri de interese. Chiar dacă aceste jocuri vor exista inevitabil, faptul că parlamentul înțelege a priori suveranitatea poporului întărește un adevăr incontestabil: sentimentul general al britanicilor este că soarta țării stă în mâinile lor. De aceea s-au prezentat la urne peste 72% dintre cetățenii cu drept de vot, adică peste 33 de milioane. Prin comparație, referendumul din 2009 din România (când populația a decis restrângerea numărului de parlamentari la 300) nu a fost niciodată respectat, iar parlamentul României s-a obișnuit să-și acorde beneficii nemeritate și să blocheze anchetele justiției, funcționând ca un stat în stat împotriva dorințelor cetățenilor de rând.

În ce privește referendumul britanic, nu există suspiciuni de fraudare, nu au fost raportate incidente sau nereguli cu privire la organizarea scrutinului, nu există plângeri penale, deși s-a putut vota și prin poștă. Ați avea curajul să vă trimiteți votul prin poștă în România? Românii care sunt cetățeni britanici au putut vota fără să stea la coadă. Nu s-a stat la coadă nici la secțiile de votare din Gibraltar și nimeni nu a sugerat vreun moment că acele voturi ar fi mai puțin valide.

Pe de altă parte, modul în care presa centrală din România a abordat subiectul „Brexit” este lăutăresc, cum ar zice Noica. Ce-i drept, nici nu avem mulți experți în materie de politică externă în afară de T. Baconschi, A. Goșu, B. Aurescu, P. D. Aligică (listă la care am mai putea adăuga vreo două-trei nume). Există câteva excepții în presă, firește (Orășanu, Mixich, etc.), dar în afara unor mici paragrafe copiate din presa străină, în afara câtorva articole subțiri despre implicațiile acestui referendum (ca să nu pomenim articolele care citau părerile lui David Beckham cu privire la Brexit), presa din România nu a acordat atenția cuvenită acestui moment de importanță istorică, decât după aflarea rezultatelor.

7. Pe plan politic, România nu a avut niciodată o relație foarte apropiată cu Regatul Unit. Încă din 1940 Churchill spunea: „N-am avut niciodată sentimentul că relațiile noastre dintre trecut cu Româna și Bulgaria ar necesita vreun sacrificiu special din partea noastră”. Deși susținător al „Statelor Unite ale Europei” – o idee îmbrățișată de mulți intelectuali – Churchill a fost acuzat că a „vândut” România lui Stalin în octombrie 1944 și apoi la Yalta în 1945. Mihaela Sitariu (2013) a demonstrat că nici sub comuniști nu am fost în cele mai bune relații cu Marea Britanie, disidenții și intelectualii români preferând Franța. Dar România a fost mereu atentă să trimită cei mai capabili diplomați în Regatul Unit și SUA. Este limpede că relațiile bilaterale româno-britanice s-au dezvoltat foarte mult din punct de vedere economic după 1990, în special în timpul ambasadorului Ion Jinga. România rămâne un aliat strategic important pentru Regatul Unit pe flancul Europei de est, dată fiind situația incertă din Ucraina și Crimeea. În tot cazul, e greu de calculat cum se vor schimba relațiile între România și Regatul Unit, economic și politic. Imigranții nu se vor mai simți bineveniți pe tărâm britanic, dar o întoarcere în masă a românilor acasă este puțin probabilă. Indiferent de măsurile pe care le vor lua Comisia Europeană și Parlamentul European pentru a stabiliza relațiile cu statele membre, cert este că discursul românesc anti-Bruxelles se va înteți. Totuși, în lipsa unor lideri naționaliști precum Corneliu Vadim Tudor, care să devină megafonul nemulțumirilor românilor cu privire la UE, un referendum Ro-exit este extrem de improbabil. Sper, totuși, să nu ne vină vreo idee.

 

Străinii, bată-i vina…

Citesc acum din nişte fotocopii cu sumarele Şedinţelor Sf. Sinod al B.O.R. Mă interesează cu precădere discuţiile despre procesul de revizuire a Bibliei. Să nu uităm, suntem în octombrie 1909 şi până în 1914, când va apărea prima ediţie sinodală, mai e cale lunguţă.

Anateme mari şi mici

Pentru moment, discuţiile din Sf. Sinod sunt absorbite de scandalul creat de episcopul Romanului, care a aruncat anatema asupra celorlalţi înalţi ierarhi fiindcă nu este de acord cu legea de înfiinţare a Consistoriului Superior Bisericesc. Nu intru în arcanele acestei chestiuni care depăşesc cu mult sfera interesului meu. În orice caz, când afacerea „afurisaniei” se mai domoleşte, sunt discutate şi chestiuni mai puţin importante.

Între altele, modificarea Legii repausului duminical, lege care nu e prea eficientă, fiindcă omul de rând munceşte parcă la fel de abitir duminica (şi nu pentru că ar avea simpatii adventiste).

Străinii buni

Episcopul Argeşului zice că „în toate ţările creştine, precum în Germania şi altele, chiar şi în timpul de faţă [duminica] se respectă ca sărbătoare de toată lumea creştină şi este bine ca şi noi să o respectăm aşa dupre cum se cuvine.” Mai zice Episcopul Argeşului multe, dar nu intru în detalii. În rezumat, „la străini se respectă duminica, la noi nu”.

Străinii răi

Ia cuvântul concitadinul meu, Arhiereul Calist Botoşăneanu, care zice că „cele arătate de P.S. Episcop al Argeşului sunt drepte şi adevărate”. Numai că adevărurile preopinentului său trebuie nuanţate: „[…] şi în Biserica Creştină, şi în special la noi Românii s’au respectat Duminica şi sărbătorile noastre creştineşti. De câtăva vreme însă [oare de câtă? n.n.] obiceiurile străinilor [care străini, mai exact? n.n.] s-au infiltrat pe nesimţite şi în populaţiunea noastră mai ales dela oraşe, de aceea nu mai sunt respectate sărbătorile noastre şi nici chiar Duminica, dupre cum se cuvine, şi dupre cum erau respectate mai înainte [când, mai înainte? n.n.]”.

Românul mumos

De unde se vede că odată, cândva, în timpuri imemoriale (Once upon a time, illo tempore), românii au fost evlavioşi, cu frică de Dumnezeu şi cu mult respect faţă de sfintele sărbători creştineşti. Dar în timp au fost cotropiţi de venetici care sapă la temelia neamului, molipsindu-ne cu proastele lor obiceiuri. Aşa se face că fibra pură şi virtuoasă a românului a fost alterată de „infiltraţii străine”. Profitând de celebra noastră ospitalitate, această inefabilă coloană a cincea ne corupe „pe nesimţite” mai dihai decât îi corupea Socrate pe tinerii atenieni.

Calist Botoşăneanu sigur nu citise Omul frumos. De bună seamă însă că ideile lui Puric sunt ca adevărurile „geometric-socratice” din Menon. Oricine le poate redescoperi fără să le fi învăţat în prealabil.

Concluzia inevitabilă? Ce splendid ar fi fost dacă toată planeta ar fi fost populată numai cu români! N-ar mai fi avut cine să ne corupă. Dar aşa, străinii, bată-i vina…

 

Când Dumnezeu „se îndreaptă” (Rom. 3:4)

Aproape am terminat referatul despre cele şase ocurenţe ale verbului dikaioo în Romani 3 şi în traducerile româneşti ale NT. Pentru cine nu ştie, să precizez mai întâi că înţelesul verbului dikaioo constituie unul dintre principalele subiecte de polemică între ortodocşi şi protestanţi.

Cercetarea amănunţită a modului în care este tradus verbul a dat la iveală surprize cu nemiluita (atât din partea ortodoxă, cât şi din cea protestantă). Prezint mai jos una.

În traducerea celor şase ocurenţe ale verbului dikaioo din Romani 3, versiunile ortodoxe realizate de-a lungul unei perioade de 350 de ani manifestă o preferinţă clară pentru „a  îndrepta”. Deşi verbul are probabil o atestare mai veche în textele biblice, prima ediţie completă a NT în care apare este cea din 1648, cu forma „a derepta”, devenită „a îndirepta” în BB (1688) şi apoi „a îndrepta” în Biblia de la Blaj (1795). Această ultimă formă s-a păstrat până la versiunile 1982/1988 ale Bibliei sinodale.

Un fapt surprinzător este că în 12 ediţii ortodoxe (din cele 18 studiate) verbul „a îndrepta” (care trimite la ideea de „transformare progresivă şi ontologică”) este utilizat şi cu referire la Dumnezeu, în Romani 3:4. Primul care a sesizat că în cazul lui Dumnezeu nu se poate vorbi de o „îndreptare” (i.e. progres moral) a fost episcopul Nicodim. Versiunea lui (1926) renunţa la tipicul „ca să te îndreptezi” în favoarea lui „eşti drept”. Fiindcă probabil sesizase şi el problema, un an mai târziu, Galaction propunea, pentru acelaşi verset, echivalentul „ca să fii găsit drept” (preluat şi de N. Colan, 1942). Biblia din 1968 şi NT din 1972 au revenit la vechea exprimare („ca să te îndreptezi”), dar în Noul Testament din 1983 situaţia a fost remediată parţial: secvenţa hopos an dikaiothes („ca să fii găsit drept” din Romani 3:4) a fost tradusă (incorect) cu „drept eşti tu”. Nu putem fi siguri asupra motivelor pentru care traducerea acestui verset a oscilat mereu, dar putem bănui că revizorii au încercat să găsească un drum de mijloc între Scila şi Caribda. Pe de o parte, păstrarea verbului „a îndrepta” cu referire la Dumnezeu ar fi presupus ideea dubioasă teologic că în Dumnezeu este posibil progresul moral, pe de altă parte, folosirea locuţiunii „a fi găsit drept” în acest verset ar fi echivalat cu o „cedare” pe tărâm teologic, prin apropierea de versiunile protestante (în care dikaioo are mai degrabă conotaţii judiciare). După mai multe tatonări, versiunile sinodale s-au fixat asupra echivalentului „drept eşti tu”, care însă nu traduce corect sensul expresiei din original. O corectare a versetului 3:4 în spiritul originalului a fost introdusă în cele din urmă de Bartolomeu Anania („ca să te îndreptăţeşti”).

P.S. Ştie cineva care este ultima versiune sinodală a Bibliei? Anul acesta a fost retipărit Liturghierul. Am auzit că şi o nouă versiune a Bibliei sinodale, dar nu am reuşit să găsesc detalii pe internet (în parte, şi deoarece conexiunea mea la internet nu rezistă mai mult de 3 minute consecutiv în această perioadă…)

 

Prin puterea lui? (Rom. 4:1)

Retraduc acum (oarecum experimental) cap. 4 din Romani. Versetul în Cornilescu sună astfel:

Ce vom zice dar că a căpătat, prin puterea lui, strămoşul nostru Avraam? Expresia kata sarka este tradusă în mod incorect cu „prin puterea lui”. Nu ştiu de unde a luat Cornilescu expresia, dar kata sarka („după trup”) apare în relaţie cu ton propatora („străbunul, strămoşul”). Aşadar, Pavel spune: „Ce vom zice deci că a obţinut Avraam, strămoşul nostru după trup?” În întrebarea, sa, Apostolul face referire la Avraam ca cel din care descinde Israelul în mod fizic. Probabil Cornilescu a considerat că aici termenul sarx („carne, trup”) desemnează efortul omenesc al lui Avraam. Dar atunci întrebarea nu prea are noimă, fiindcă prin puterea lui Avraam l-a obţinut pe Ismael!

Ce spun celelalte traduceri?

Galaction ameţeşte sintaxa şi traduce: Ce vom zice acum că a dobândit după trup strămoşul nostru Avraam? Logica întrebării îmi scapă. De precizat că versiunea 1968 păstrează exprimarea lui Galaction.

Bartolomeu Anania aduce lucrurile pe făgaş normal: „Aşadar, ce vom zice că a dobândit Avraam, strămoşul nostru după trup?”

NTR se dispensează în mod inexplicabil de expresia „după trup”. Or fi considerat traducătorii că ideea de ascendenţă biologică este subînţeleasă? Mister şi iar mister.

(NET) What then shall we say that Abraham, our ancestor according to the flesh, has discovered regarding this matter?

(NRS) What then are we to say was gained by Abraham, our ancestor according to the flesh?

(NJB) Then what do we say about Abraham, the ancestor from whom we are descended physically?

 

Păgâni la judecata conştiinţei (Rom. 2:15)

Există subtilităţi din textul grecesc al NT care se pierd în traducere. Diferenţa este aproape imperceptibilă, dar nu lipsită de importanţă pentru cine este interesat de fineţurile teologiei. Să nu fiu înţeles greşit: pentru a ne duce la capăt mântuirea avem nevoie de esenţial, nu de fineţuri. Dar dacă putem avea o traducere mai precisă, de ce nu?

Romani 2:15 şi ei [acei neevrei care împlinesc „din fire” cerinţele Legii] dovedesc că lucrarea Legii este scrisă în inimile lor; fiindcă despre lucrarea aceasta mărturiseşte cugetul lor şi gîndurile lor, cari sau se învinovăţesc sau [chiar] se dezvinovăţesc între ele.

Ca să recapitulez pe scurt: către sfârşitul acestui capitol Pavel le taie macaroana evreilor care cred că posesia Legii îi face speciali în raport cu Neamurile şi spune că nu ascultarea Legii (la sinagogă), ci împlinirea ei face pe om să fie considerat drept înaintea lui Dumnezeu. Atenţie, nu e vorba cu necesitate de împlinirea Legii mozaice. Pavel recunoaşte tocmai faptul că există păgâni  (unii, nu toţi) care, fără a avea Legea (cum o avea Israelul), ajung, cel puţin în anumite momente ale vieţii lor, să-şi fie singuri Lege, fiindcă împlinesc în virtutea unui simţ înnăscut (physei, din fire) cerinţele Legii.

Aceşti oameni dovedesc că lucrarea (=rezultatul practic, efectul) Legii este scrisă în inimile lor. Conştiinţa (cugetul) lor depune mărturie şi gândurile lor pledează de-o parte sau de alta şi îi acuză (învinovăţesc) sau chiar îi apără (dezvinovăţesc).

Nuanţa pierdută de Cornilescu în traducere este acest chiar pus între paranteze pătrate mai sus. Pavel este conştient că de cele mai multe ori, judecata conştiinţei în cazul păgânilor va însemna cel mai adesea acuzare. Motivul este lesne de observat. Lumea (păgână) în general s-a răzvrătit împotriva lui Dumnezeu şi refuză să cunoască „ceea ce poate fi cunoscut despre El”.

Galaction a pierdut cu totul nuanţa prespunsă de chiar:

Ca unii care arată fapta legii scrisă în inimile lor, prin mărturia cugetului lor şi prin cercetarea de sine, care îi şi învinovăţeşte, îi şi dezvinovăţeşte. [Avem aici aşadar o conştiinţă care distribuie vinovăţie şi nevinovăţie în modul cel mai democratic posibil.]

Bartolomeu Anania simte diferenţa:

Ei arată fapta legii scrisă în inimile lor prin mărturia conştiinţei şi prin judecăţile lor, care îi învinovăţesc sau chiar îi apără.

Ediţia sinodala 1968 brambureşte versetul la final: …prin judecăţile lor, care îi învinovăţesc sau îi şi apără între ei… [care între ei? între oamenii judecaţi?] Nonsens!

 

Din seria „Totuşi femeia…” Iunia cea eminentă între apostoli (Rom. 16:7)

Între femeile care sunt apreciate în Scriptură pentru buna lucrare desfăşurată se numără şi Iunia, menţionată împreună cu Andronic (despre care nu putem şti dacă îi era soţ sau frate).

Ca şi în cazul Nimfei (menţionată în Col. 4:15), istorie metamorfozării numelui Iuniei este extrem de interesantă. Deşi la început, în primele secole, numele s-a păstrat în varianta feminină (Iounia, cu genitivul Iounias), începând cu perioada medievală a început să fie înţeles ca fiind masculin (Iounias, cu gentivul Iounia).

De exemplu, Sf. Ioan Hrisostomul avea să scrie despre acest personaj, în Omilii la Romani: „O, câtă înţelepciune la această femeie, dacă s-a învrednicit de titlul de Apostol!” Către sfârşitul secolului XI, Sf. Teofilact al Bulgariei o omagia şi el în cuvinte alese: „A fi ei [Andronic şi Iunia] numiţi între Apostoli – mai ales femeia Iunia – aceasta e mult mai mare vrednicie.”

Înţelegerea greşită a numelui s-a produs în Apus, odată cu Aegidius din Roma (1247-1316). De atunci, caracterul masculin al numelui n-a fost pus niciodată la îndoială, nici măcar în perioada Reformei, când multe dintre vechile concepţii au fost puse sub semnul întrebării.

Nu este locul să detaliez aici toate aspectele privitoare la această identitate. De altfel, amploarea discuţiilor a atins un asemenea nivel, încât un eminent cercetător american, Eldon Jay Epp, a scris chiar o carte (nu prea mare, dar totuşi o carte, de 138 p.) pe subiect: Junia, the First Woman Apostle. Deşi nu sunt de-acord cu toate implicaţiile practice ale studiului său, un fapt este cert: a existat o femeie pe nume Iunia care a fost considerată „eminentă între apostoli”.

Traducerile româneşti consideră în general că numele este masculin (Iuniu, Iunie, Iunian, Iunias). Din câteva (mult mai puţine) se înţelege că e feminin. Cornilescu spune „lui Iunia”, ceea ce ar sugera că numele este masculin (dacă nu cumva e vorba de o greşeală de tipul „lui Alina”).

 

Visul neîmplinit al lui Pavel (Rom. 1:5)

Când citeşti în traducerea Cornilescu ceea ce scrie Pavel în Romani 1:5 (…ca să aducem, pentru Numele Lui, la ascultarea credinţei, pe toate Neamurile) s-ar putea să fii intrigat de proiectul gigantic al lui Pavel de a aduce (aproape integral, s-ar spune) toate naţiunile la ascultare şi credinţă. În definitiv, dacă ne gândim bine, Pavel n-a reuşit să aducă la ascultarea credinţei pe toate neamurile, cum spune el (sau, mai degrabă, cum spune Cornilescu).

Discrepanţa dintre proiect şi realitate este doar în versiunea Cornilescu. Originalul spune altceva: eis hupakoēn pisteōs en pasin tois ethnesin (lit. “spre ascultarea credinţei între toate Neamurile). Aşadar, Pavel nu spune că intenţionează să convertească toate naţiunile la credinţă, în totalitate, ci că a fost chemat să lucreze pentru că în toate naţiunile să se ajungă la “ascultarea credinţei” (i.e. ascultarea care constă în credinţă). Nuanţa pare nesemnificativă, dar are de fapt importanţa ei, pentru că strategia misionară a lui Pavel nu a fost de a rămâne într-o regiune până la convertirea totală a naţiunii respective (proiect cam irealist), ci întemeierea unor comunităţi creştine în oraşe-cheie din diverse părţi ale Imperiului Roman, de unde mesajul să meargă mai departe.

Pavel nu şi-a văzut visul împlinit în timpul vieţii sale, dar Evanghelia propovăduită de el este dusă mai departe astăzi, pentru ca, astfel, în toate naţiunile să se ajungă la „ascultarea credinţei” de care vorbea neobositul apostol al Neamurilor.

Tradus liber, textul din Rom. 1:5 ar trebui să sune astfel:

…prin care am primit harul de a fi apostol, pentru ca, în numele Lui, oameni din toate naţiunile să ajungă la ascultare şi credinţă.

 

„Învierea morţilor” sau „învierea din morţi”? (Rom. 1:4)

În Romani 1:4, textul grecesc este ambiguu în privinţa genitivului ex anastaseōs nekrōn, care se poate traduce în două feluri:

1) prin învierea morţilor (genitiv subiectiv, care exprimă ideea că „morţii învie”)

2) prin învierea din morţi (genitiv ablatival, „de separare”).

Contextul teologic al epistolei (sau o hermeneutică de bun simţ) favorizează clar cea de-a doua variantă. Aşadar, textul ar trebui să sune astfel:

„… care, prin învierea din morţi, a fost rânduit Fiu-al-lui-Dumnezeu-cu-putere, conform Duhului sfinţeniei, Isus Hristos, Domnul nostru.”

P.S. Am luat sintagma „Fiu-al-lui-Dumnezeu-cu-putere” ca un tot unitar, cum face şi versiunea NET.