Recunoaşteţi alte personaje în afară de Billy Graham şi Teoctist Arăpaşu? (Click pe fotografie pentru a vedea imaginea mărită).

De remarcat burta respectabilă, tipică pentru aparatcikul bine hrănit, al celui de-al doilea personaj din stânga.

În stânga lui Teoctist este arhimandritul Nifon Mihăiţă (n. 1944), la vremea aceea reprezentant al Patriarhului Justin Moisescu.

Arhimandritul Nifon a devenit cu vremea Episcop vicar patriarhal, funcţie în care a făcut şi Revoluţia din 1989, după cum se poate vedea în stânga. În dreapta lui Nifon, cu cruci în mâini, este poetul Ioan Alexandru. Dar să revenim la prima fotografie: din spatele lui Teoctist se iţeşte zâmbitoare faţa pastorului Vasile Talpoş.

De-a dreapta lui Billy Graham, un pic mai în prim-plan şi în semi-profil, este Remus Rus (şcolit la Oxford), interpretul evanghelistului american pe (aproape) toată durata vizitei în România.

Mai jos: o fotografie mai recentă a interpretului lui Billy Graham. Sursa: Wikipedia.ro

 


Plesu

Adevărul a făcut recent o „masă rotundă” cu Pleşu. Între altele, invitatul este întrebat despre Dan Puric. Pleşu răspunde, ca de obicei, savuros. Mai jos câteva fragmente. Tot interviul AICI, de unde am preluat şi fotografia.

Domnul Dan Puric a ieşit din sfera [actoriei, n.n.] unde este cu adevărat competent, înalt competent. A făcut un sindrom de guru. Părerea mea sinceră este că el nu este pregătit pentru acest rol, din două motive. Unu: se simte indecent de bine în el, iar asta se vede din mica pompă profetică a discursului. Doi: n-are cultură suficientă, iar asta se vede din modul cum dă citate. Citatul este nemilos. Felul cum citezi te dezbracă. Regula e să nu citezi mai mult decât citeşti.

[…]

Domnul Puric recurge frecvent, atât cât l-am urmărit, la nume, probleme şi concepte despre care  nu are decât o informaţie de dicţionar, sau din auzite. Nu poţi scoate din pălărie, una-două, pe Toma din Aquino, pe Ambroise Paré, sau pe Platon, dacă nu ai avut cu ei un comerţ cât de cât consistent. Eu unul nu înţeleg de ce face asta domnul Puric. În termeni creştini, i-aş vorbi de „slavă deşartă”: vrea să pară altceva decât este.

La cât e de inteligent şi de angajat spiritual, aş fi aşteptat să-l văd mai smerit, mai aproape de discursul unui mărturisitor decât de acela al unui gânditor amator. Dar mai e ceva: domnul Puric a adoptat o strategie pedagogică riscantă. Când vrei să educi pe cineva, nu începi prin a-l flata. Dacă vrei ca cineva să înveţe ceva, nu-i spui mereu că n-are nimic de învăţat. Or, domnul Puric încurajează un soi de legendarizare arbitrară a naţiunii, din care rezultă că ea frizează desăvârşirea. Atunci la ce bun s-o mai dăscăleşti? Suntem unici, persecutaţi de tot mapamondul, singurii creştini adevăraţi, speranţa lumii, gloria speciei! Asta e gândire de tip Becali. Domnul Puric n-ar trebui să facă posibile asemenea analogii.


Jocul în care m-am prins recent ar putea continua indefinit. Cine spune „România” spune „inepuizabil”. Trebuie totuşi să ies din joc fiindcă nu vreau să declanşez o scădere a nivelului de patriotism între conaţionalii mei. Şi-apoi, cel puţin un merit pot găsi ţării noastre: România nu e Turcia, ca să poţi fi băgat la zdub pentru refuzul de a vedea splendidele haine ale împăratului. (Între noi fie vorba, Turcia, mare stat secular, pare să nu ducă lipsă de valori naţionale sacre).

Urmează mai jos câteva enumerări care, în opinia mea, spun câte ceva despre obnubilarea mentală care ne caracterizează. Părerea mea!

justiţie

religie şi spiritualitate

  • Românika se declară, în proporţie de 87%, descendenta celui mai pur creştinism apostolic (de la Sf. Andrei, întâiul chemat), dar acceptă dărâmarea de biserici şi face pelerinaj in corpore la Mănăstirea Secu, sub motto-ul ancestral „torna fratre!”
  • după o succesiune apostolică pur-sânge bimilenară, spaţiul carpato-danubiano-pontic încă nu are o Biblie tradusă fidel şi cu farmec literar, pornind de la originalele  ebraic (VT) şi grecesc (NT);
  • Bucureştiul, spre deosebire de celelalte capitale (sau mari oraşe) europene, nu are o biserică sau catedrală cu care să-i poţi asocia numele;
  • denominaţiunile evanghelice, exponente ale „preoţiei universale”, au organisme de conducere sau foruri elective din care fac parte exclusiv oameni hirotoniţi (aici sper din totul sufletul să fac generalizări eronate)
  • aceleaşi denominaţiuni evanghelice au la conducere „preşedinţi”, nu „episcopi”, probabil sub motiv că „episcopul” este expresia instituţionalizării pe care evanghelicii teoretic n-o doresc; se strecoară astfel cu grijă ţânţarul titulaturii „instituţionaliza(n)te” şi se înghite fără probleme struţo-cămila instituţionalizării de facto.

infrastructură

  • 20 de ani de post-comunism n-au adus o reţea europeană de autostrăzi. Românii au cârpit un lucru făcut prost (Bucureşti-Piteşti) şi am reuşit, cu chiu-cu vai, să termine o autostradă spre Constanţa;
  • pe anumite rute, trenurile merg mai încet decât mergeau în urmă cu 50 de ani! Meşterul Manole s-a reprofilat după vremi: face autostrăzi şi repară căi ferate.

N-am ce face, trebuie să-mi „batjocoresc” mai departe ţărişoara, făcând un scurt pomelnic al isprăvilor politice ale aleşilor neamului, de unde reiese că posibilităţile românilor de a fi prostiţi, traşi pe sfoară, duşi de nas, cu preşul sau cu zăhărelul sunt inepuizabile. „Mămăliga nu explodează” este un dicton românesc, nu-i aşa? Iar resemnarea mioritică de pe plaiurile noastre a ieşit, dacă nu mă-nşel. În mentalul românesc, numai femeia este perseverentă (Ana lui Manole), dar şi atunci, numai când e vorba să se îndrepte, fatal, către dezastru. Iată mai jos bilanţul pe care îl propun în sprijinul ideii că românii mai au de lucrat până să egaleze media prostiei europene pe cap de locuitor.


Am prezentat în postarea anterioară câteva argumente (legate de educaţie) din care reiese că în Românika îi poţi prosti pe oameni foarte lesne, fiindcă aproape anything goes. Cei care reuşesc asta ştiu ei ce ştiu.

Mi se va răspunde poate că românul are o şiretenie a lui de care se foloseşte pentru a supravieţui condiţiilor vitrege în care a fost pus, „la răscrucea tuturor răutăţilor”. De-acord; şi şarpele era cel mai şiret între toate creaturile pământului şi a sfârşit făcând sluj pe burtă şi „biting the dust”. Cam ca naţia română în şiretenia ei multiseculară.

Dar să vedem selectiv bilanţul la cultură (în sensul ei larg).


Să mi se îngăduie să prezint mai jos cu „bumbi” reveriile mele nebuneşti despre cum ar fi ca  Românika noastră să intre în normalitate.

Un cuvânt de „cauţiune” cu această ocazie: speranţele mele nu sunt pentru acest pământ. Adică nu pentru lucrurile de aici mi-am pus nădejdea. De fapt, mai ales când trăieşti în România ajungi să-ţi iei nădejdea de la lucrurile pământeşti. Aş spune chiar că, dacă eşti suficient de lucid şi trăieşti în Românika, ajungi aproape sigur anticosmist sau escapist. Probabil eu unul m-am lucidizat, deşi nu suficient de mult. N-am prea multe aşteptări de la Românika (sau de la acest pământ).

Judecată la rece, frumoasa Românie revoluţionară după care i-au sfârâit cândva călcâiele artistice  lui Rosenthal este de fapt o himeră, indiferent cum înţelegem termenul („monstru” sau „iluzie”). Mai ales dacă vorbim despre himeră ca alterare a normalităţii,  constatăm că prosperă în mare grădină care este Românika tot soiul de mutanţi. Sunt de părere că ţărişoara (sau ţarina) noastră va intra în normalitate când vor dispărea următoarele specii:

  • măzărichile naţional-socialist-democrate sufocante ca lianele şi toxice ca belladonna;
  • dudele răscoapte care se dau şi se iau drept gutui princiaro-prezidenţiabile;
  • paţachinele metamorfozate peste noapte din tufe de Veneţia în verze de Bruxelles;
  • riţipoancele din genul coţofana vulgaris care se dau greu zburătăcite din cuibuşorul lor de nebunii fiscale;
  • vierii curtelnici de serviciu care se împăunează grohăit pe la televiziuni tolomace;
  • caracatiţele educaţionale multilateral dezvoltate şi seducătoare, care, oricât de ocupate, au mereu braţe libere pentru a sugruma vocea care le contestă;
  • bondarii plastografi care se teleportează dinspre ieri spre mâine fără a-şi face scrupule pentru azi;
  • oierii neam de traistă care fac aroganţe cu cei pe care îi scuipă azi pentru a-i pupa mâine;
  • tribunii care se cred de 3x buni şi care sunt de nx răi;

Am trecut cu bine prin operaţii. N-a fost ceva foarte complicat: extragerea unui lipom suspect (despre care medicii crezuseră că este o adeonopatie) şi încă ceva ce nu ştiu cum se cheamă în limbaj medical (o modificare a cornetelor nazale, pentru uşurarea respiraţiei?).

[Mulţumesc tuturor celor ce m-au pomenit în rugăciune. Dumnezeu să vă răsplătească].

Câteva zile petrecute într-un spital românesc sunt o bună ocazie de a cunoaşte Românika profundă, cu personajele ei foarte originale. Creionez mai jos doar unul. Dacă timpul îmi va îngădui, am să mai adaug unul sau două portrete.

Manelistul. Când ajung de la reanimare în salonul în care m-am internat, găsesc într-unul dintre paturi un mare iubitor de manele. Românul nostru a descoperit celularul cu sonor şi ţine să facă de cunoscut tuturor această muzică nemuritoare, foarte dragă inimii lui. „Asta se ascultă acum, şi la nunţi…”, ne spune el oarecum în chip de aplogia pro suo gustu. Aşa se face că radioul unui coleg de cameră turuie pe frecvenţa Europa FM, în vreme ce mobilul individului răcneşte o manikă lacrymosa.

Manelistul e foarte franc. Se interesează cât se dă medicului pentru operaţie, cere diverse informaţii necesare supravieţuirii în spital, întreabă dacă are cineva o cartelă Cosmote, „să sun scurt”. Devine aproape imediat de o sinceritate vulgară, când începe să comenteze pătimaş anatomia asistentelor de la chirurgie. În plus, se tutuieşte cu personalul medical şi e speriat de perspectiva operaţiei.

A boxat la viaţa lui (acum pare-se că lucrează ca paznic la un cazinou) şi ţine să ne arate pe ecranul telefonului său trofeele adunate la diverse competiţii. Din păcate, n-a găsit între noi admiratori prea zeloşi ai boxului. Când iese din operaţie, îmi cere să-l imortalizez în ipostaza de „pacient”. Probabil lupta cu operaţia şi nara bandajată constituie şi ele nişte trofee sui generis care trebuie adăugate la colecţie. Când pleacă (în aceaşi zi), toată lumea răsuflă uşurată. Din păcate, acest gen de personaj e tenace şi nu va dispărea probabil decât odată cu Românika. Ne vom mai întâlni cu pitorescul lui şi peste 100 de ani.

Ajungă să mă întreb inevitabil ce formă ar trebui să aibă mesajul lui Hristos pentru un astfel de iubitor de manele,  dezinhibat şi ubicuu, care ar putea fi adăugat cu succes în galeria de personaje descrise de Radu Paraschivescu în celebrul său ghid…


Am plecat astăzi la spital cu gând că mă voi interna. Mă aşteptam să fiu programat pentru operaţie. Dar se pare că formaţiunea „retroauriculară” care m-a pus să fac drumuri multiple pe la spitale în ultimele săptămâni trebuie investigată mai în detaliu.

Am fost trimis să mai fac o ecografie. Am ajuns, fără voie, pe acelaşi culoar pe care mai aşteptasem acum un an jumătate, când cu „criza de rinichi”. De data aceasta, aşteptarea n-a mai părut aşa de chinuitoare. Pentru mine. Căci oamenii din preajmă, puşi să bea câte un litru sau mai bine de lichide, se căzneau să se „ţină” până când le venea rândul pentru ecografie sau radiografie. Iar uneori medicii păreau să uite că pe culoar aşteaptă nişte oameni sub „stres”. Am trecut şi eu prin această experienţă, deci „simpatizam” cu ei. Spitalul rămânesc continuă să fie o experienţă profund umilitoare pentru unele categorii de pacienţi. Spun asta deşi n-am cunoscut decât formele uşoare de umilire.

Aşteptând, mi-am adus aminte că am în geantă Scrisorile lui Liiceanu. Auzisem feedback pozitiv de la două persoane şi eram curios să le citesc. Am descoperit însă că nu e o lectură potrivită pe un culoar de aşteptare cu multe persoane. Când am ajuns la episodul cu formarea numărului 1722 MARTIN, a trebuit să las cartea, fiindcă eram pe punctul de izbucni în râs de unul singur, sub privirile nedumerite ale celorlalţi pacienţi. Descrierea căznelile românului pus în situaţia de a descifra o găselniţă americănească tipică fac o lectură savuroasă (şi probabil periculoasă pentru cineva sub presiunea litrului de apă/suc băut în ultimul sfert de oră).

Mi-a venit rândul la ecografie. Pe ecran se peridă tot felul de aurore boreale cenuşii în care doctorul citeşte cu ochi expert informaţii care mie îmi rămân deocamdată ascunse. Rezultatul este incert. Tiroida şi parotida par normale, dar separat de ele există o formaţiune suspectă, probabil o adenopatie.

Mă întorc cu ecografia la orl-istul care se ocupă de mine. Mă trimite la un alt consult, la stomatologie. Formaţiunea suspectă e foarte aproape de nervul facial şi o intervenţie chirurgicală ar putea să-l afecteze. Rezultatul, o pareză facială (pe dreapta) tradusă probabil într-un rictus.

Mâine, un nou control la un nou spital, sub moto-urile eminesciene „Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românikă?” şi „Mai am decât un dor”.


2 ianuarie 2009

Trezirea la 6, pentru injecţii. Se spune că injecţiile cu oxacilină sunt dureroase. Dacă asta spun bărbaţii care leşină la simpla vedere a unei seringi, atunci trebuie să-i contrazic. Doare un pic, dar nu e cine ştie ce.

Până la 8, când voi mai face o perfuzie, Matei, în traducerea Elberfelder.

Suntem chemaţi la micul dejun. Pe masa din sala de mese e aşezat un ceainic uriaş. Alături de el, felii de pâine cu brânză. Frugal, că doar la spital nu vii să te îmbuibi.

Perfuzia nu e nici ea dureroasă. Atât că începe să mă incomodeze coloana de la stat prea mult în poziţie fixă. Urmează şi o sesiune de aerosoli.

La rage au coeur mă ţine lipit de paginile ei. Numele lui Ingrid Betancourt îmi era cunoscut din jurnalele RFI, dar nu mă obosisem niciodată să mă lămuresc ce e cu ea. Avusesem multă vreme impresia că e o jurnalistă ţinută ca ostatec. Când colo, e vorba de ditamai politicianul columbian. La rage se încheie, desigur, înainte de  momentul răpirii. [I. Betancourt a stat în prizonieratul FARC 6 ani şi jumătate; 2002-2008].

La amiază mă vizitează D. Joc cu ea mastermind. Deşi mă induce (neintenţionat) în eroare, reuşesc să descopăr combinaţia de 4 piese colorate pe care a ales-o.

Pe la sfârşitul zilei am terminat Matei. Textul biblic în germană are o muzicalitate aparte, aproape „mesmerizantă”.


1 ianuarie 2009

Descopăr sânge pe vata din ureche. E clar, situaţia e mai gravă decât crezusem. Picăturile or fi atenuat din durere, dar n-au rezolvat problema de fond. Trebuie să merg la un medic. Dar pe cine să găseşti de 1 ianuarie, la primele ore ale dimineţii?

Unchiul C. îmi spune că ştie un medic pediatru foarte bun, specializat pe O.R.L. Pe la 13.30 mergem la control. Canalul auditiv la urechii medii e inflamat. Practic, timpanul nu se poate vedea. Mi se pune un antiinflamator în ureche.

O întreb cu această ocazie pe dna doctor despre formaţiunea de pe gât, de sub urechea dreaptă, care pare să se fi dezvoltat în ultimii doi ani. „E un adenom, probabil benign, dar care va trebui operat. Dacă se extinde totuşi şi ajunge să afecteze nervii faciali, s-ar putea solda cu o pareză pe jumătatea dreaptă a feţei.”

Nu-mi trebuie prea multă imaginaţie ca să-mi dau seama ce ar putea însemna o astfel de pareză. Ciudat, sunt totuşi incapabil să mă panichez. Dumnezeu, care pe toate le priveghează, nu a uitat nici aceste detalii.

Medicul îmi mai spune că trebuie rezolvată şi deviaţia de sept. Cu vremea, configuraţia feţei se schimbă la orice om. Dacă nu rezolv acum „deviaţia”, în partea a doua a vieţii probabil am să le sforăi cu năbădăi.

Veşti bulversante, deci. Cel puţin două operaţii în primăvară. Nu foarte grave, dar operaţii totuşi. Am mai trecut până acum doar printr-o intervenţie chirurgicală (destul de neplăcută): corectarea miopiei (cu laser).

Plec de la medic cu o reţetă şi cu recomandarea de a face o investigaţie în cazul adenomului.

Trecem pe la mătuşa M., care e asistentă medicală. Îmi spune că n-ar fi rău să merg la urgenţă la spitalul judeţean în această după-amiază (când e şi ea de gardă).

Zis şi făcut. La 18.30 sunt la Judeţean. Pe holuri nu e agitaţie, dar ai ocazia să vezi cam ce „se poartă” de sezon: în special fracturi. Tatăl meu îmi spune ceva din care deduc că priveliştea dintr-un spital e şi ea un bun prilej de a aprecia cât de mult avem când suntem sănătoşi.

După ceva vreme, reuşim să ajungem la dna R., de la O.R.L. Nici ei nu-i place cum arată urechea mea (în interior, vreau să spun). Îmi spune că trebuie să mă internez.

Perspectiva rămânerii în spital, fără preaviz, mă descumpăneşte, dar mă conformez. N-am mai fost internat în spital de la 4-5 ani. Dar nici atunci n-a fost o experienţă prea plăcută. Am considerat mereu spitalele româneşti un fel de anticameră la lumea de dincolo, unde nu ni se cere chiar „lasciate ogni speranza”, dar, în orice caz, mare parte din ea, odată ajunşi acolo.

Salonul 3. Un tânăr cu laptopul în faţă şi un bătrânel cu nasul bandajat, care respiră greu. Mirosul tipic al unui salon de spital românesc. Dotări modeste, dar altminteri curăţel. O saltea cam deluroasă, ca să nu ne învăţăm cu binele în spital, că poate după aceea nu mai vrem să plecăm (acasă ori în lumea de dincolo).

Mă aşez pe pat şi aştept să mi se aducă de acasă lucrurile necesare. Încerc să-mi imaginez cam care sunt lucrurile de care aş avea nevoie. Îi spun tatei: „Păi pijamale, şampon, gel de duş, laptopul…” Asistenta intervine: „Ar fi bine să nu faceţi duş aici, ca să nu răciţi. Există duşuri, dar câteva zile e mai bine să nu le folosiţi”. Hm, viitorul nu doar că nu sună bine (cel puţin cu urechea dreaptă), dar nici nu miroase prea frumos…

În fine, am să rezist câteva zile în regim de avarie.

Tata îmi aduce bagajul promis. Două cărţi (Aliatul uitat al lui Hitler şi La rage au cœur, autobiografia lui Ingrid Betancourt, în principal despre lupta ei cu sistemul corupt din Columbia, care încearcă să o lichideze prin sicarios).

Până când mi se va face injecţia „în spate”, la 22.00, profit de răgaz ca să mai citesc şi să mai ascult nişte fişiere din Biblia în germană (minunat dar de la un prieten din Germania). Am parcurs deja evangheliile Ioan şi Marcu (şi câteva epistole pauline). Sunt la Matei, pe care probabil îl voi termina zilele astea.

[Interesant de remarcat că cel mai lung capitol mateian este 26, capitolul care începe cu planul conspirativ al ierarhilor iudei şi care se încheie cu lepădarea lui Petru. Următorul capitol ca lungime este 27, capitolul răstignirii].

Colegii de salon dau stingerea destul de repede. Nu că asta ar fi rău în sine. Mai ascult câte ceva pe laptop până să mă ia somnul. Acum urechea mă doare mai puţin, semn că soluţia antiinflamatoare îşi face efectul.

(Va urma)


31 dec 2008

După orice noapte vine dimineaţa. Dar nu toate dimineţile aduc veşti bune.

Stau în faţa oglinzii din baie, întrebându-mă dacă nu cumva sunt pe punctul de a-mi pierde echilibrul. Senzaţie de vomă. Paloarea obrajilor mă nelinişteşte. Mă las încet în genunchi. Trebuie să ies… Ajung până în hol. Nu ştiu dacă apuc să strig ceva. Tata şi mama sunt în camera alăturată. Mi s-a spus că am căzut. Probabil am avut prevederea să mă plec înainte de căderea efectivă…

15-20 de secunde de blackout. Mi-am pierdut cunoştinţa („conştiinţa”, cum avea să-mi spună ghiduş soră-mea mai mică, după ce mă dezmeticesc).

Stau întins pe podeaua camerei, învăluit în transpiraţii reci. Încep să reaud vocile alor mei, care se precipită în jurul meu. Sunt liniştit. Dacă o astfel de cădere e un exerciţiu pentru moarte, atunci în această variantă, cel puţin, moartea n-ar trebui să fie prea înspăimântătoare.

Ştiu sigur că îmi doresc să mănânc o portocală, dar n-am puterea să-mi exprim gândul. Mama îmi aduce un ceai dulce. Mi se dă un calciu „efervescent”. Găsesc finalmente puterea de a cere portocala… Tricoul e deja îmbibat de sudori reci.

Încet-încet, mă adun. Tatăl meu îmi cumpără nişte medicamente (picături) şi un antiinfecţios. S-ar cuveni probabil să mergem la urgenţă, dar îmi spun că nu e cazul, deşi era. Mama vrea să cheme salvarea. Insist că nu e nevoie.

Ziua trece printre picături presărate în ureche şi medicamente luate la interval de 8 ore.

Îmi simt încă pulsul în ureche. Mestec şi înghit cu dificultate. O nouă noapte de agitaţie, însă nu la fel de mare ca cea precedentă. Cel puţin pot dormi pe partea stângă fără ca dreapta să mă doară.

(Va urma)


În zilele precedente am fost internat în spital. O experienţă interesantă al cărei „film” am să-l postez (în cantităţi digerabile) pe blog.

30 dec 2008

Iritaţii în urechea dreaptă, pe parcursul zilei. Mâncărimi. Nu rezist şi mă scarpin. Insistent. Probabil de mai multe ori la rând. Îmi fac apoi de lucru şi cu un beţigaş cu vată (aveam apoi să aflu că medicii nu recomandă folosirea lor; dimpotrivă, urechea trebuie ştearsă cu un prosop fin, atât cât este posibil. Dacă mai persistă senzaţia de umezeală, urechea trebuie scuturată şi ştearsă iarăşi. Se recomandă purtarea unui fes, până când apa se evaporă natural).

Seara deja resimt dureri în urechea dreaptă. Dureri mari. Fac singur pe medicul şi folosesc (ceea ce e total contraindicat) nişte tampoane de vată cu alcool. Ţesutul afectat se inflamează. Deja îmi simt inima bătând în urechi. În orice poziţie ţin capul, durerea e imbatabilă.

Noapte de chin, cu treziri dese. Un bun prilej de a exersa rugăciunea isihastă. Numai noaptea de după colicile renale (sept 2007) a fost atât de agitată. Dimineaţa pare să nu mai vină.

(Va urma, din păcate)


traian-ungureanuPe Traian Ungureanu îl ascultam la BBC în vremea liceului. Era una dintre vocile pe care nu le puteai confunda. Şi nu doar pentru timbrul vocal. Când vorbea T.U., simţeai nevoia să dai radioul un pic mai tare. Avea un fel sclipitor de a pune problema, o gravitate dublată de un umor fin care pulveriza tonele de prostie şi nesimţire depozitate fără încetare în această veritabilă cour des miracles care este politica românescă de azi, de ieri şi din totdeauna.

În 2003 a fost dat afară de la BBC în mod josnic, după 14 ani de prestaţie excelentă (detalii AICI!), dovadă că nicio instituţie occidentală nu e imună în faţa genei  vânjoase a „balcanismului românesc”. Împreună cu el au mai plecat, în semn de solidaritate faţă de această samavolnicie, alţi câţiva jurnalişti de marcă. (În 2008 BBC România a sucombat total, prin voia mai marilor instituţiei.)

Recent, Traian Ungureanu a revenit pe scaunul invitatului, în studioul emisiunii „Înapoi la argument”. Din două declaraţii a pus practic diagnosticul României.

România, [este] ţara în care justiţia e o sucursală a Circului de Stat… (H.R. Patapievici îşi reprimă chicotelile…) cred că după Circ e instituţia cu cea mai mare forţă de reprezentare şi cu cea mai elaborată prezenţă în arenă, în arena de distracţii şi de simulacre… deci avem problema asta… Culmea, la doi ani după admiterea în Uniunea Europeană, prima problemă a unei ţări admise în UE este justiţia.

Din punct de vedere social, România e o societate în depresie, demoralizată, în care oamenii „nu cred că se poate”, „nu cred că are rost să…”, „nu cred că o să se termine cu bine”, „nu cred că e bine să te bagi”.

Puteţi urmări emisiunea online, AICI (selectaţi fişierul din data de 4 decembrie 2008).

Foto: Traian Ungureanu în emisiune la Patapievici cu prilejul „scandalului caricaturilor” (care i-au iritat pe musulmani).


Unul dintre prietenii şi colegii mei a terminat de curând redactarea tezei de doctorat (în teologie). A muncit din greu (sunt în măsură s-o ştiu, fiindcă împărţim acelaşi birou şi multe dintre cărţile trebuincioase lui în cercetare au trecut prin sacoşa mea roşie, obişnuită deja de mulţi ani să care cărţile comandate de pe amazon.com). Rezultatul este o teză excelentă. (Nu e momentul să dau detalii aici şi acum.) Iată deci că se poate! Se poate, dar nu mi se dă ocazia prea des să iau în mână teze muncite cu „sudoare şi cu chin şi cu osândă”. 🙂 Una peste alta, depăşirea acestui prag de către colegul meu constituie  un prilej să reflectăm un pic asupra învăţământului românesc şi asupra instituţiei numite doctorat. Ce înseamnă astăzi un doctorat în România?

O precizare foarte răspicată pe care trebuie să o fac de la bun început este că ceea ce urmează e marcat de un subiectivism atroce. Dacă cititorii blogului vor judecăţi imparţiale şi ultraobiective despre doctoratele din România, va trebui să le caute în altă parte.

Opusul lui magnum opus

Mi se pare că a fost o vreme când doctoratul era expresia unor cercetări laborioase şi îndelungate. Făceai doctorat nu ca să te afli în treabă, ci fiindcă aveai ceva de spus. Ceva original, cu potenţial de a fecunda cercetarea altora şi de a trece mai departe în structura genetică a altor proiecte. Astfel de teze de doctorat valorau mai mult decât tuşul şi hârtia consumate în procesul de tipărire a lucrării.

Din nefericire, mai ales după ratificarea Convenţiei semnate în celebrul oraş italian, doctoratul  pare să fi devenit o chestie uşor de făcut şi greu de înghiţit: un fel de spaghetti bolognese fără sos şi fără parmezan, adică pur şi simplu „pastă”. Ca să rămânem tot în registrul culinar, ideea artizanilor sistemului a fost, dacă am înţeles bine, să-i determine pe cercetători să producă „o felie de tort”, nu „tortul în întregime”. Adică să scrie puţin, dar delicios, prezentând doar o mostră din ceea ce ar fi în stare să producă, la o adică, dacă şi-ar sufleca mânecile şi s-ar pune pe treabă, întregind tortul.

Doctoratul ca moft şi impostură

Da, intenţia e lăudabilă, numai că unii bucătari, atraşi de posibilităţile largi ale noii bucătării, vor promite regulamentar tortul şi se vor preface că lucrează la felia cerută, dar în final vor livra o simplă savarină, ori poate ceva din gama „Ora 12” sau „În al 12-lea ceas”.

Motivul e simplu. Dacă e acceptabil să scrii atât de puţin şi la standarde atât de joase, de ce nu ai face-o? Când exigenţele sunt atât de mici, numai cine nu vrea nu ajunge doctor. Potrivit unei anchete publicate în oct. 2007 într-un săptămânal românesc, „din 326 de deputaţi, nu mai puţin de 180 aveau finalizate sau în curs de finalizare masterate şi doctorate.” Românul s-o fi născut poet, dar între timp cred că a devenit doctor.

Problema cu aceste doctorate făcute peste noapte este că ascund diverse forme de impostură. Căci impostura, trebuie să precizăm de la bun început, îmbracă la fel de multe forme ca arta, fiindcă totul ţine de valorificarea propriilor talente. N-am de gând să inventariez impostura în toate formele ei. Există însă câteva care mi se par recurente. Le întâlneşti parcă mai des decât pe altele. Despre ele mai pe larg într-o viitoare postare.


Am trecut azi pe la Universitate, pentru a avea o discuţie cu conducătorul Şcolii doctorale. Se zvonise că dacă doresc un an de prelungire pentru depunerea tezei va trebui să plătesc 25 de milioane de lei. Zvonul s-a dovedit întemeiat. Asta mi se spune acum, când mai am 3 luni până la deadline şi n-am reuşit să scriu decât vreo 140 de pagini (din vreo 220, câte mi-am propus).

Nota bene, regulamentul Şcolii doctorale prevedea doar posibilitatea prelungirii cu 1-2 ani a pregătirii, fără a spune ceva despre plata suplimentară!

Poate comiteţi indiscreţia de a vă întreba pe ce se duc cele 25 de milioane. Chipurile pe jumătatea de oră prevăzută săptămânal pentru consultări cu profesorul coordonator. Banii, trebuie spus, intră de fapt în bugetul Şcolii doctorale, fără ca profesorul coordonator să fie remunerat suplimentar. Cu alte cuvinte, Şcoala doctorală se preface că îţi mai livrează pregătire în valoare de 1000 de dolari pentru anul respectiv, când de fapt tu nu de „pregătire” ai nevoie, ci de timp pentru a scrie la teză.

Mi s-a mai spus că tot aici intră şi „utilizarea Bibliotecii Universitare”. Asta în condiţiile în care poţi să dai 10 RON (nu 2500) şi să ai acces la BCU un an de zile ca tot omul de rând. Absurdul nu se opreşte aici. Să punem la socoteală şi că Şcoala doctorală te ţine blocat în primul an cu tot felul de cursuri care, oricât de bune în ele însele, sunt absolut nule din perspectiva modului în care (nu) ajută la teză. Altfel spus, în primul an doctoral s-au cheltuit bani pentru a mi se oferi cunoştinţe de care (mulţam frumos!) n-am nevoie, iar acum mi se cer bani sub motiv că mi se oferă servicii educaţionale suplimentare (mulţam frumos, dar iar n-am nevoie!)

Alunecăm uşor din absurd în ridicol. Toată lumea e convinsă că doctoratele au devenit acum ceva mai mult decât o amărâtă de licenţă (care şi ea a devenit între timp ceva mai mult decât un amărât de referat). Dar toată lumea e complice şi se complace în acest joc al aparenţelor. Candidaţii sunt constrânşi să producă lucrări fuşerite, superficiale, pe model „Scriţi, băieţi, numa’ scriţi!” Unii dintre ei sunt aduşi în situaţia de a-şi cumpăra scutiri medicale (false) pentru a justifica o întrerupere (un alt fel de a mai trage de timp). Altminteri, hamleţii nătăfleţi (ca mine) care chiar cred că un doctorat mai are vreo valoare dincolo de hârţoaga care atestă titlul de „doctor” rămân în continuare să se lupte cu morile de vânt până la in(tro)ducere completă în absurd.