La ITP simpozionul dedicat Reformei nu s-a încheiat. Mâine va avea loc a doua sesiune a evenimentului.

Între timp, la Iași a început ediția a VII-a a Simpozionului anual de filologie și biblistică românească. Voi ajunge și eu, la spartul târgului, cum se zice. Mi-am propus să vorbesc despre o altă tipăritură a lui Coresi, anume despre Tâlcul Evangheliilor.

Reiau mai jos anunțul despre eveniment. Programul complet AICI.

În perioada 18 – 20 mai 2017, se va desfăşura la Iaşi Simpozionul Internaţional „Explorări în tradiţia biblică românească şi europeană” (ediţia a VII-a), organizat de Centrul de Studii Biblico-Filologice „Monumenta linguae Dacoromanorum” al Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, împreună cu Asociaţia de Filologie şi Hermeneutică Biblică din România, Institutul de Filologie Română „A. Philippide” şi Mitropolia Moldovei şi Bucovinei. Lucrările Simpozionului se vor desfăşura la Muzeul Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, aflat în incinta Catedralei Mitropolitane din Iaşi.

Anunțuri

De câțiva ani studiez – cam pe apucate – analiza influențelor Reformei asupra Noului Testament de la Bălgrad (1648). Încă din vremea când lucram la teza de doctorat, am dibuit o expresie –„credința ca mână a sufletului” – care, din motive ce nu-mi mai sunt limpezi acum, mi s-a părut că miroase a Reformă.

Intuiția s-a dovedit adevărată, în sensul că expresia e un loc comun în scrierile autorilor reformați (calviniști). Nu intru aici în detalii, fiindcă nu e locul.

În orice caz, influența Reformei asupra NT de la Bălgrad rămâne în continuare cel mai bine păstrat secret al istoriografiei românești, fiindcă într-o lucrare recentă a pr. prof. Mircea Păcurariu (Cultura teologică românească. Scurtă prezentare istorică, Basilica, 2011, p. 103) găsesc următoarea informație, din care rezultă că autorul nu și-a actualizat opiniile în lumina cercetărilor istorice din ultimii 25 de ani:

Mai trebuie să notăm că în aceste „predoslovii” se face referire și la câțiva Sfinți Părinți și scriitori bisericești, ceea ce arată că autorul nu era calvin (sau filocalvin), ci român ortodox. Părerea noastră este că ele au fost scrise fie de ieromonahul Silvestru, fie de „Daniil Andrean monahul din țara Panoniei”.

Ideea asta a fost exprimată de autorul încă de prin anii ’80 (dacă nu cumva mai devreme, chiar). În orice caz, pentru mine e o mare „ciudesă” (ca să folosesc limbajul de secol XVI) că un istoric de talia părintelui M. Păcurariu nu pare să fie conștient că autori precum Luther, Melanchthon, Calvin, Zwingli etc. i-au citit și citat in extenso pe scriitorii patristici. Uneori aprobativ și alteori pentru a-i combate. Suficient de mult pentru ca simpla pomenire a scriitorilor patristici într-un text să nu fie în sine un indiciu privind orientarea doctrinară a unui autor. Altminteri, riscăm să ajungem în situația următoare: anonimizăm zeci de pagini din Calvin, i le dăm spre lectură părintelui Păcurariu, iar acesta le „ștampilează” ca ortodoxe, când ele nu sunt.

(În treacăt fie spus, recent mi-a căzut sub ochi o carte interesantă despre felul în care se folosește Melanchthon, colegul lui Luther, de autorii Capadocieni în polemicile sale teologice: H. Ashley, Hall Philip Melanchthon and the Cappadocians: A Reception of Greek Patristic Sources in the Sixteenth Century [AS, vol. 16], Göttingen, V & R, 2014).

Dar să revin la „credința ca mână a sufletului”. Am dat recent peste acest loc comun reformat în Cazania I a lui Coresi, care duduie de critici atât împotriva papei, cât și împotriva anumitor practici din teologia răsăriteană.

Să vedem cum sună pasajul despre „credința care prinde iertăciunea păcatelor și viiața de veac”. De notat și insistența pe „credința dereaptă” (sintagmă care apare și ea în NT de la Bălgrad) în omilia din care provine acest pasaj. (Sublinierile și explicitările din paranteze îmi aparțin.)

Întrebare: cu ce veri adevăra [dovedi] cu mai multe cum cu credința dereaptă facem și cuprindem iertăciunea păcatelor și viiața de veac [veșnică]? – Răspuns: când zicem cum <cu> credința ne ispăsim [mântuim], așa înțeleagem: cum ne iaste mâna cu ce prindem și apucăm ce ne trebuiaște și tragem cătră noi, mai în acela chip și lucrul sufletului cuprindem, apucăm și tragem la noi cu credință dereaptă sau cu creadere [credință]. Iară să știți ce iaste aceaia credință: credința iaste nădejdea în mila Tatălui cum că ne va ierta toate păcatele noastre derept [pentru] moartea fiiului său, derept [pentru] Iisus Hristos, în har. Când vedem și cunoaștem păcatele noastre și înțeleagem că prentru el sântem feciori mâniei [Ef. 2:3] și ne spărem ce n-avăm aiurea [în altă parte] ajutoriu și nădeajde, nici în ceriu, nici pre pământ, ce unde am auzit den cuvântul lui Dumnezeu cum [că] Tatăl au tremes pre fiiul său derept descumpărăciunea [răscumpărarea] noastră ș-au lăsat cum prea să ascultăm Fiiul, încă au chemat toți păcătoșii la sine, – așa creadem cum [că] și noao au iertat Tatăl, derept fiiul său, derept moartea a lui, toate păcatele noastre. Așa, cu aceaia nădeajde viem și murim și prindem cu mâna iertăciunea păcatelor și viiața de veac.

Pentru cei care nu sunt convinși de idiosincrasiile filocalvine ale Cazaniei lui Coresi, un citat edificator, unul dintre multele care pot fi date ca exemplu:

Luca, 83: Hristos zice cum sfânt Lazar, în poala lu Avraam, nu putu face nici un bine celui om bogat, nici fraților lui, nici dereage; dară cum poate popa sau călugărul, fiind și el tare păcătos, a dereage greșalele altuia, el greșind pururea fiind în cest trup? La Ioan 16, zice Hristos cum, când va veni el în slava Tatălui, atunce va da cineș [fiecăruia] după faptele sale. Vezi că zice „sale”, nu după faptele popeei sau călugărului.