Cu mai mult timp în urmă îmi exprimam îndoiala că titlul de „Luther al României” este adecvat pentru a-l descrie pe T. Popescu, om pentru care altminteri am o mare admiraţie.

Precizez că oamenii pentru care am admiraţie nu trebuie trecuţi toţi la categoria „lutheri” şi „calvini” ai României.

Câţiva dintre admiratorii lor deja m-au muştruluit pentru această îndrăzneală. Cumva, mi se dă de înţeles că sunt un detractor fiindcă nu accept titlul propus de ei.

Nu-l accept nu fiindcă sunt detractor, ci fiindcă sunt realist.

Am în vedere kilogramele.

Cele 270, cât cântăreşte ediţia Weimar cu integrala Luther (vezi mai jos).

Nu ştiu cât cântăreşte integrala „T. Popescu”.

Vesteabună mă mustra astfel: „Dacă aș fi acasă mi-aș tapeta ”dușumeaua” cu toate cărțile lui TP pe care le am și ți-aș trimite o poză. Ar ajuta la evaluarea competenței în domeniu, omul a scris, oamenii l-au tipărit.”

Ajuns acasă, mi-a trimis o fotografie cu scrierile lui T. Popescu pe care le are în bibliotecă.

Comparaţi şi trageţi concluziile.


Dl Paul Dan, cu care am avut onoarea să intru în dialog cu mai mult timp în urmă, a descoperit pe blogul meu o postare despre T. Popescu şi a lăsat următorul comentariu:

Domnule Contac,

Multumesc pentru raspunsul prompt. Trebuie insa sa facem niste precizari de natura istorica si teologica cu privire la reforma. Erea de asteptat ca, contextul istoric din vremea lui Luther sa fie diferit de cel a lui Tudor Popescu. Argumentul cu protectia electorului Saxoniei nu sta in picioare. Comparind pe Tudor Popescu si Cornilescu cu reformatorii radicali, nu va suparati, este o insulta, daca va referiti la reformatorii radicali Germani. Aceea ereau niste sectanti periculosi.

Asemanarea dintre reforma lui Luther si reforma in cadrul Ortodoxiei din Romania vizeaza aspectul teologic, si anume: si Luther si Tudor Popescu au pastrat botezul copiilor mici, amandoi au predicat Evanghelia harului, si in amindoua cazuriile a fost reformata biserica institutionala a vremii (desigur la scari diferite). Cind m-am referit la asemanare, nu am pus semnul de identitate intre ele.

Sper sa postati acest comentariu al meu, deoarece vreau sa va spun ca va inteleg retineriile de a nu intra in acest subiect, dar ma opresc aici….mai vorbim alta data.

Pastor Paul Dan

P.S. Stiati ca este o traducere a Noului Testament direct din limba Greaca intro forma mai literala, facuta de Gheorghie Cornilescu, fratele lui Dumitru Cornilescu? Gheorghie Cornilescu a fost un exceptional profesor de Greaca.

Din ceea ce am citit până acum de(spre) T. Popescu şi D. Cornilescu aş spune că e greu de clasificat cu precizie gândirea teologică a celor doi.

Pe de o parte, au păstrat elemente de teologie din BOR (botezul copiilor), pe de altă parte, au adoptat idei teologice de la John Neslon Darby (doctrina Răpirii) care sunt în contradicţie cu învăţăturile lui Luther şi Calvin.

Un episcop anglican l-a vizitat pe T. Popescu în toamna anului 1925 (la mai bine de un an după excomunicarea lui) şi a încercat să afle poziţia teologică a fostului preot. Accentul pe relaţia personală cu Hristos îl apropie pe T. Popescu de pietism şi de Reforma Radicală.

Mai jos puteţi citi o pagină din raportul făcut de episcopul respectiv. Pentru a-mi proteja cercetarea nu voi putea publica integral documentul respectiv pe internet.

Click pe fotografie, pentru a o vedea mai mare.

Se pare că şi în privinţa eclesiologiei, diferenţele dintre Luther şi T. Popescu sunt fundamentale. T. Popescu, potrivit raportului făcut de prelatul anglican, considera că oricine poate să săvârşească euharistia (Cina Domnului) şi că oricine poate predica. Nu cred că Luther ar fi fost de-acord cu această concepţie.

Aşadar, o comparaţie între cei doi reformatori (dacă admitem că şi T. Popescu a fost un reformator, păstrând proporţiile) ar trebui să fie sistematică, nu selectivă, cum e cea făcută de pastorul Paul Dan.


Atunci când am primit dosarele deschise de Siguranţă/Securitate pe numele lui Teodor Popescu, liderul ramurii „tudoriste” a Creştinilor după Evanghelie, am avut emoţii. Mă întrebam dacă nu cumva, pe măsură ce voi începe să dau paginile dosarului, se va mai prăbuşi încă un mit.

Ei bine, am descoperit că, deşi T. Popescu a fost urmărit ani buni, s-a arătat ferm în relaţia cu regimul. A fost considerat „element duşmănos” şi chiar la un moment dat au fost lansate ameninţări că ar putea fi arestat şi trimis la Canal. Cred însă că autorităţile au stat în expectativă, întrebându-se dacă n-ar fi bine să acţioneze efectiv numai când ar fi avut informaţii că liderul religios „unelteşte contra ordinii sociale”. În acest scop, au fost recrutaţi numeroşi informatori din biserica de pe Carol Davila nr. 48, dar cei mai mulţi dintre ei s-au dovedit inutili („prea fanatici în credinţa lor ca să dea informaţii relevante”, după cum constatau ofiţerii care s-au ocupat de caz).

Din fericire pentru Popescu, singurele „uneltiri” ale sale au fost predicile ţinute cu consecvenţă în localul din str. Carol Davila sau în alte locuri. În rest, n-a complotat să răstoarne regimul, dar nici nu i-a cântat osanale. Ar fi putut să cânte, fiindcă totuşi comunismul, cu tot răul lui, aducea o schimbare benefică pentru mişcarea lui: făcea mai suportabilă presiunea Bisericii Ortodoxe, care până atunci fusese uriaşă.

De fapt, dacă stau şi mă gândesc bine, dosarul de urmărire al lui T. Popescu din perioada interbelică (până la instaurarea comunismului) ar putea face obiectul unui excelent studiu de caz cu privire la relaţia nefirească (în opinia mea) dintre stat şi Biserică pe tărâm românesc.

P.S. Pentru mine T. Popescu rămâne o figură admirabilă, deşi nu i-a prea avut la inimă pe penticostali. Nu cred că ne dădea vreo şansă să intrăm în cer vorbind în limbi! 🙂


Potrivit lui Alexandru Măianu (Viaţa…, p. 34), Cornilescu şi-a luat licenţa în 1916.

Astăzi, la Arhivele Naţionale, am cerut anuarul Universităţii Bucureşti (1915–1916). Când colo, surpriză! Cornilescu nu este printre licenţiaţii din perioada 1915–16. Rămâne să cer săptămâna viitoare anuarele precedente.

L-am descoperit în schimb pe Gheorghe Cornilescu (fratele lui Dumitru), licenţiat în iunie 1916.

Tot în iunie 1916 şi-a luat licenţa Manea Popescu, unul dintre cei care au pus în act „demascarea” lui Tudor Popescu în 1922, printr-o „Scrisoare deschisă către P. C. Preot Teodor Popescu dela bis. Cuibu cu Barză-Bucureşti”, publicată în Noua Revistă Bisericească, anul III, nr. 19–21, 1922.

Prin această scrisoare, Manea Popescu se prefăcea a nu şti ce să creadă cu privire la zvonurile care circulau despre activitatea predicatoricească „protestantă” de la Biserica Sf. Ştefan.

T. Popescu şi D. Cornilescu au răspuns interpelărilor şi astfel afacerea a luat amploare, soldându-se în final cu sentinţa de caterisire a lui T. Popescu. Scandalul, ajuns pe prima pagină a ziarelor, ar putea face obiectul unei monografii pe care eu unul aş citi-o cu mare interes. De scris încă nu poate fi vorba. 🙂

Una peste alta, iată mai jos  fotografie cu Manea Popescu, la câţiva ani după stingerea afacerii „Cuibul-cu-Barză”.

Sursa foto: http://sfvineri.ro/index-0.html


naeionescu1Continuare la postarea precedentă. Citat din articolul lui N. Ionescu, „Forme româneşti ale problemei religioase” în Dreptatea socială, 1923.

„În loc de aceasta [încredinţarea că există un creştinism al nostru?], ni se oferă astăzi evanghelizarea (…) Noua evanghelizare se mişcă greoi şi în tipare vechi. Sunt aceleaşi forme înţepenite, lipsite de mlădiere, fără cel mai elementar simţ istoric, fără nici o legătură cu viaţa noastră, cu necazurile noastre. Simple lecţiuni de morală cu argument biblic, ele înţeleg religia ca un instrument de poliţie socială. Este cea mai hotărât şi mai nimicitoare interpretare a religiei. Se uită că virtuţile creştine nu sunt un ‚scop’; şi nici măcar un mijloc pentru înlesnirea convieţuirii; ci doar o simplă terapeutică, anexă la problema metafizică a mântuirii”.

Vorba unui personaj din Caragiale: Ţaţo, mor! De parcă peroraţiile „metafizice” ale lui Nae Ionescu ar avea vreo legătură cu „viaţa noastră, cu necazurile noastre”. Te pomeneşti că nici pildele lui Hristos („simple lecţiuni de morală cu argument biblic”?) nu i-ar fi fost pe plac filozofului nostru. Deh, dacă Isus nu predica problema mântuirii la un nivel mai „metafizic!”

Pentru Nae Ionescu, virtuţile creştine sunt „o simplă terapeutică”. El, care probabil le dobândise pe toate, îşi permitea să le trateze ca pe nişte anexe!

Passons.

„Restaurarea creştinismului în funcţia lui metafizică, cu mijloace la îndemâna tuturor, este problema ceasului de faţă. Evanghelizarea în genere, ca şi predicile preotului Popescu, o ignorează. Ar fi o vină [vână?] pentru marii creatori; e numai un drum fals pentru oamenii de treabă, al căror principal merit e buna lor intenţie.”

Un astfel de paragraf îmi face neuronii să intre în fibrilaţie. Iată de ce avem o Românikă sufocată de corupţie, hoţie, necinste, impostură şi atâtea altele! Pentru că n-am reuşit să restaurăm creştinismul în funcţia lui metafizică, la îndemâna tuturor! Acest discurs filozofard este pentru mine cel mai clar argument că unii intelectuali sunt totalmente lipsiţi de „common sense”, că sunt „din alt film”. Constat cu acest prilej că astfel de inşi se pricep foarte bine la datul metafizic cu părerea. Şi cam la atât!

Urmează câteva paragrafe în care autorul găseşte nodurile din papura cărţii cu predici, iar apoi, prevăzător, răspunde unor reacţii ale cititorilor scoşi din sărite (ca mine), şi scrie:

„S-ar putea opune acestor consideraţii faptul întoarcerii la viaţa creştină a atâtor ascultători. Să ni se dea totuşi voie să spunem că e o iluzie; sau că e prea puţin!

Criza noastră sufletească e astăzi cu mult prea adâncă pentru ca scăderea alcoolismului, împuţinarea conflictelor conjugale şi ridicarea cinstei personale a unora dintre noi să fie tot atâtea dovezi de înălţare întru Hristos.”

Iată aici o mostră de gândire care se opune fără tăgadă gândirii lui Hristos. Mântuitorul n-a considerat că este prea mult să se oprească din drumul său pentru a sta de vorbă cu o femeie promiscuă la Sihar. N-a socotit că schimbarea vieţii ei (sau a altora) e o iluzie. Ilustrul Nae Ionescu e de altă părere. Profesorul care îi îmbăta intelectual pe studenţii săi la cursuri, consideră că ieşirea din teribila robie a alcoolului e o iluzie sau e prea puţin!

Pentru el, faptul că un soţ nu-şi mai înşală soţia devine, eufemistic, o „împuţinare a conflictelor conjugale”. Dimensiunea etică a Predicii de pe Munte, atât de marcantă în tot VT şi NT, este „prea puţin”. E uluitor cum un om poate să fie atât de citit/cultivat, şi atât de miop în acelaşi timp. Nae Ionescu vede fineţuri metafizice ininitezimale  şi nu e în stare să vadă, (cum ar fi spus C.S. Lewis), un elefant la 3 metri depărtare, ziua în amiaza mare.

În finalul articolului, acest Zosima al naţionalismului românesc se lansează într-o peroraţie cu iz profetic.

„Reînnoirea însăşi va avea desigur o altă faţă.

Şi nu suntem singurii care o aşteptăm.

Dar, pe aceea!

Nu ştiu ce „reînnoire” aştepta autorul în 1923. Dar „reînnoirea” (epoca „Omului Nou”) a avut în România faţa odioasă a comunismului. Pentru Nae Ionescu, mesajul cu care îşi începea Hristos lucrarea („Pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie”) a fost prea puţin. Şi-ar fi dorit altceva. Dar pe acest „altceva” „istoria (în cuvintele lui Noica) a făcut pipi”. Din fericire pentru el, Nae Ionescu n-a mai apucat să-i simtă damful.