CretiaÎmi place cum traduce Petru Creţia. Comentariile lui nu sunt tocmai „pravoslavnice”, I’m afraid, dar traducerea făcută de el m-a cucerit. Se vede de colo că traduce un filolog cu multă experienţă în ale scrisului. Păcat că n-a tradus mai mult din VT grec. Dar, să nu mai lungesc vorba, redau mai jos ultima parte din Eclesiastul.

Foto: Creţia la vârsta când îşi putea permite să afirme, într-un glas cu Ecleziastul, că tinereţea este şi ea deşertăciune.

Dar şi ea, tinereţea, vremea cât ai părul negru, tot deşertăciune este. Aşadar eşti tânăr, aminteşte-ţi de Domnul care te-a făcut, nu aştepta zilele grele şi anii târzii, când o să zici: „De aceşti ani nu am plăcere.” Te bucură de tine şi de lume înainte să se adune iarăşi norii după ploaie şi înainte ca soarele şi stelele şi luna să înceapă a se stinge, lăsându-te în întuneric.

Înainte ca paznicii casei să înceapă să tremure

Şi oamenii puternici să se gârbovească,

Când femeile nu se vor mai duce să macine la moară.

Pentru că lumina se întunecă în ferestre

Şi porţile ogrăzii se închid;

Când uruitul morii abia de se desluşeşte.

Când nu se mai aude cântecul de păsări

Şi cântecele toate se sting şi amuţesc;

Când oricare urcuş este o încercare

Şi când te temi să mai porneşti la drum.

Şi totuşi e plin de floare migladul

Şi lăcusta e grea de rouă,

Şi tufa de caper este grea de rod.

În ceasul când se duce omul către veşnicu-i sălaş şi bocitoarele încep să se jelească, uliţe cutreierând,

Înainte să plesnească coarda de argint

Sau să se sfarme candela de aur

Şi ulciorul să se spargă la izvor,

Înainte să se rupă funia căldării de la puţ,

sau înainte ca ţărâna să se-ntoarcă în ţărână de unde s-a iscat şi răsuflarea să se-ntoarcă la Domnul care a dăruit-o.

Deşertăciunea deşertăciunilor, zice Ecleziastul. Totul e deşertăciune.


Am publicat deja două postări despre pasajul dificil din Evrei 6. Postarea a doua făcea referire atât la avertismentele cutremurătoare din capitolul 6, cât şi la încurajările pe care le conţine.

(III) 6:13-20 Ultima subsecţiune ne pune înainte două personaje: pe Avraam şi pe Dumnezeu. În v. 12 destinatarii erau îndemnaţi să se facă „imitatori” (mimetai) ai celor care prin credinţă şi perseverenţă (makrothumia) moştenesc promisiunile.

Cine este personajul prin excelenţă moştenitor al promisiunilor? Avraam, desigur, care perseverând (makrothumesas din v. 15 trimite la makrothumia din v. 12) a „obţinut” promisiunea.

Faţă de Avraam Dumnezeu şi-a revelat caracterul de o asemenea manieră, încât cititorii pot să se simtă plini de încredere.

Caracterul lui Dumnezeu

Să vedem mai întâi premisele: (1) Dumnezeu i-a făcut promisiuni lui Avraam; (2) Dumnezeu s-a jurat pe Sine (Gen. 22:16-17).

Parcă anticipând curiozitatea destinatarilor (şi a cititorilor de peste veacuri) care se întreabă: „Dar de ce a fost nevoie ca Dumnezeu să jure?”, autorul ne dă explicaţia:

– Oamenii obişnuiesc să se jure pe ceva superior lor.

– Când oamenii au dispute (antilogias), folosesc jurământul ca o garanţie (bebaiosis) care pune capăt neînţelegerii.

– Dumnezeu a vrut să arate şi El în mod suplimentar (perissoteron) moştenitorilor promisiunii (=lui Avraam şi succesorilor lui) caracterul imuabil al hotărârii/scopului (boule) Lui.

– În consecinţă, Dumnezeu a intervenit (emesiteusen) cu un jurământ.

– Există deci două lucruri imuabile în privinţa cărora este imposibil (adunaton) ca Dumnezeu să mintă: (1) hotărârea Lui şi (2) jurământul Său.

[Alternativ, cele două lucruri „imposibile” ar putea fi promisiunea făcută şi jurământul care o confirmă. În orice caz, fie că e vorba de „hotărâre” (boule), fie de „promisiune” (epangelia), ideea este aceeaşi: consecvenţa lui Dumnezeu este un motiv de speranţă!]

„Imposibilul” care ne face să căpătăm încurajare

Mă opresc un pic asupra acestui adunaton din v. 18. În acelaşi capitol (6:4) ni se spunea că este adunaton (imposibil, cu neputinţă) ca cei apostaziaţi să fie înnoiţi iarăşi întru pocăinţă. Acela era „imposibilul” dătător de fiori. Acum ni se spune că este adunaton ca Dumnezeu să mintă în două privinţe: în deciziile anunţate şi în jurămintele care însoţesc deciziile.

Firul argumentativ continuă (v. 18): …ca prin aceste două „imposibilităţi”, noi, cei ce ne-am refugiat în Dumnezeu, să căpătăm acea îmbărbătare puternică (ischuran parakalesin) de a „apuca” (kratesai are şi sensul de „a înşfăca, a prinde”) speranţa ce ne stă în faţă.

Această speranţă este o ancoră pentru sufletul nostru. O ancoră tare (asphale) şi sigură (bebaian), care pătrunde în Sfânta Sfintelor. Acolo a intrat ca Înaintemergător, pentru noi, şi Isus Hristos, devenind preot pentru veşnicie, după modelul întruchipat de Melhisedec.

Să recapitulăm deci:

(I) 5:11-14 şi 6:1-3. Avem o mustrare („sunteţi imaturi/întârziaţi”) şi o încurajare („să lăsăm ABC-ul şi să mergem către maturitate, ceea ce vom şi face”.)

(II) 6:4-12. Avertismente drastice (lepădarea te aruncă în „imposibil”; „dacă produci buruieni ţi se pune foc”), dar şi speranţă („you can do better”, „Dumnezeu nu uită strădaniile voastre, cu tot ce presupun ele”).

(III) 6:13-20 Trebuie să ne facem „imitatori” ai lui Avraam, căruia Dumnezeu i-a făcut promisiuni întărite prin jurământ. Acest dublu fundament „inamovibil” este cel care ne insuflă curajul de a ne prinde cu putere de speranţă – de ancora care pătrunde în Sfânta Sfintelor unde a intrat şi Isus, Marele nostru Preot.

Concluzii?

Sigur, după analiza exegetică făcută, s-ar cuveni să tragem şi nişte concluzii aplicative. Am să propun într-o viitoare postare nişte principii hermeneutice de care ar trebui să se ţină cont în interpretarea pasajului analizat exegetic.


(Găsiți partea a II-a a acestui material AICI. Partea a III-a AICI).

Nu ştiu vreun alt pasaj biblic care să fie invocat  mai abuziv decât celebrul pasaj din Evrei 6 care spune că „cei care… totuşi au căzut, este cu neputinţă să fie înnoiţi iarăşi”. Recent, pe un blog, pasajul cu pricina era invocat (trosc-pleosc) fără explicaţie (dar cu majuscule) în mijlocul unei peroraţii pioase, dar în fond naive şi neinformate, intitulate ambiguu şi melodramatic: „Cine a mai căzut”?

Ambiguu fiindcă îţi vine să întrebi: „De unde să fi căzut? Din pom? Din pod? De pe bloc?” şi dramatic fiindcă realizezi apoi că verbul ar fi trebuit pus între ghilimelele care să-i marcheze sensul cu care este folosit de regulă în mediul evanghelic, adică „a căzut în imoralitate (sexuală)”.

În fine, postarea are toate semnalmentele unei logoree iresponsabile, fiindcă tema anunţată nebulos în titlu este tratată pe măsură; pe tot cuprinsul articolului cititorului i se dă pur şi simplu „ceaţă”. Ai terminat de citit  „argumentaţia” şi te bântuie o întrebare: Ce a vrut de fapt autorul cu articolul respectiv (altceva decât să calmeze un posibil atac de brainstorming instalat fără preaviz în cortex?).

Amatorismul agresiv al unor postări de felul acesta a fost suficient ca să mă „întărâte” să conturez câteva repere exegetice necesare interpretării cărţii Evrei. Să purcedem!

Celebrul pasaj din 6:4-6 face parte dintr-o serie de secţiuni „motivatoare” ale cărţii Evrei. Să precizăm, cartea este o îmbinare de secţiuni „teologice” (superioritatea preoţiei lui Hristos) şi secţiuni „practice” (mustrări, îndemnuri, avertismente, încurajări).

În atari condiţii, decuparea celor trei versete din contextul lor este abuzivă, fiindcă nu ţine cont de spiritul general al cărţii şi de rolul pe care îl au ele în „ţesătura” argumentaţiei.

Am să mă opresc asupra „firului” argumentativ din macrosecţiunea care începe la 5:11 şi se încheie la 6:20. Acest fragment este alcătuit din trei secţiuni, pe care le voi numerota cu litere romane (I, II, III):

(I) 5:11-14 şi 6:1-3 (Nota bene: Din păcate, împărţirea Bibliei pe capitole şi versete a secţionat aici în mod nefericit firul tematic al autorului; cele două pasaje sunt strâns legate unul de altul şi ar fi trebuit să „curgă” neîmpiedicate, ca parte din acelaşi capitol, nu aşa cum se întâmplă acum).

Secţiunea (I) este dominată de termeni din sfera semantică a „maturităţii”. Ascultătorii sunt (1) mustraţi pentru lipsa lor de maturitate („retardarea”) lor spirituală şi (2) îndemnaţi să meargă spre maturitate.

(1) De ce „retardare”? Fiindcă autorul spune în esenţă (şi în detalii): „aţi devenit lenţi/greoi la înţelegere”; „se cuvenea să fiţi deja învăţători”; „aveţi nevoie să fiţi iarăşi învăţaţi principiile elementare ale cuvintelor lui Dumnezeu”; „aţi ajuns să vă hrăniţi din nou cu lapte”, „nu puteţi consuma hrană tare (care este pentru maturi [teleiōn]”; „dacă vă hrăniţi cu lapte, asta e dovada că nu sunteţi familiarizaţi cu mesajul neprihănirii, ci sunteţi încă bebeluşi/puradei”; „nu v-aţi antrenat încă suficient (prin utilizare) facultăţile de discernământ pentru a deosebi răul de bine.”

(2) Îndemnul din 6:1 este „să mergem către maturitate” (teleiotēta, cu aluzie la teleiōn din v. 5:14)! Să mergem depăşind în prealabil mesajul de început cu privire la Hristos. Să trecem deci de ABC-ul credinţei. „Şi asta vom şi face”, spune autorul, „dacă va îngădui Dumnezeu”. Iată deci că prima secţiune de mustrare şi îndemn se încheie pe o notă optimistă. Vom creşte, vom depăşi infantilismul în care ne găsim, vom ieşi din retardare, cu voia lui Dumnezeu.

(Va urma)


Cu vreo 3 ani în urmă eram întrebat de nişte studenţi dacă traducerea termenului „malahi” (gr. malakoi) în „Traducerea literală nouă” (Bucureşti, 2001, care are la bază Cornilescu 1931) este corectă. În „Traducerea literală nouă”, termenul malakoi este tradus cu „cei ce se masturbează”.

Din cercetarea sumară pe care am putut s-o întreprind la acea vreme, mi-a devenit clar că traducerea nu este fidelă, fiindcă malakos se referă la homosexualitate, nu la masturbare. [Cu asta intrăm deja şi într-o chestiune de hermeneutică asupra căreia trebuie să atrag atenţia: cei care citesc Scriptura pornind de la ideea că „tot ce nu este interzis explicit este permis” încalcă grav un principiu esenţial, şi anume că Scriptura trebuie citită în duhul ei, nu în litera ei (Slova ucide, duhul dă viaţă)].

În orice caz, întrebarea ridicată de studenţi a revenit şi din partea unor cititori ai blogului, semn că cel puţin pe alocuri se duc dezbateri cu privire la sensul acestui verset din 1 Corinteni.

Din cercetarea preliminară pe care am făcut-o am constatat că în Ţările Române încă din sec. 17 prin „malahie” s-a înţeles „masturbare”. Pravila de la Govora (1640), Îndreptarea legii (1652) şi alte texte bisericeşti (de ex., ale lui Antim Ivireanul) fac referire la acest păcat, prescriind anumite „epitimii” (canoane) pentru el.

Avem de-a face cu partea de final a unui proces prin care „malakos” şi-a schimbat sensul: de la „homosexual” (pasiv) la „persoană care practică masturbarea.” (Să nu uităm, în greaca modernă, verbul malakizomai şi substantivul malakia se referă la masturbare). Schimbarea semantică de care vorbesc începe încă de la Ioan Hristostomul (în ale cărui scrieri malakia are sensul de masturbare; vezi Epitimia lxxiii)

La un moment dat, i-am cerut prof. Chrys Caragounis (grec la origine, profesor de NT la Lund, Suedia) să-mi schiţeze câteva direcţii lămuritoare privitoare la schimbarea de sens prin care a trecut termenul şi mi-a trimis prin email un studiu al său, în engleză, despre problematica homosexualităţii. Studiul poate fi găsit şi pe site-ul de internet al cercetătorului).

Să revenim deci la „malakos” şi sensurile lui. Iniţial termenul a însemnat cu precădere „moale”. Există contexte în care termenul este folosit în sens neutru, putând denumi o haină sau un obiect. În Matei 11:18, Isus întreabă, cu referire la Ioan Botezătorul: „V-aţi dus să vedeţi un om îmbrăcat în haine moi (en malakois)? Cei ce portă haine moi trăiesc în casele împăraţilor”.

Bineînţeles, prin extensie şi metaforizare, „moale” poate să facă referire la trăsături morale. Uneori conotaţia termenului a fost pozitivă („moale” în sensul de „gentil”), alteori a fost negativă („moale” în sensul de „molâu”, „laş”). Desigur, nuanţele s-au diversificat, ajungând la „efeminat, catamit, homosexual pasiv”, sens pe care îl găsim şi în 1 Cor. 6:9.

De precizat că malakia este folosit în NT doar cu sensul de „slăbiciune, boală, neputinţă” (Mat. 4:23, Mat. 9:35, Mat. 10:1). Chestiunea ar merita un studiu mai detaliat, dar nu vreau să reinventez eu roata. Pentru detalii suplimentare despre terminologie (şi pentru concluzii informate şi echilibrate în legătură cu ce spune NT cu privire la homosexualitate) puteţi citi studiul prof. Caragounis.


bodybuildingmouse

Două versete din 1 Timotei au nevoie de o tălmăcire în termeni mai moderni, dacă dorim să dăm la iveală adevăratul lor mesaj.

În 4:7 (partea de final a versetului) Pavel îi spune lui Timotei: gymnaze seauton pros eusebeian, îndemn tradus de Cornilescu prin „Caută să fii evlavios.” Verbul gymnazo nu înseamnă “a căuta” ci “a exersa”. Avem de-a face cu un sens figurat, fiindcă la propriu gymnazo înseamnă “a face exerciţii” (care în antichitate se practicau în nud, gymnos). Retradus literal, versetul ar suna: „Exersează/antrenează-te în evlavie”.

În NT se întâlneşte numai sensul figurat (încetăţenit de multă vreme) al verbului, de 4 ori. Omul poate exersa în evlavie (ca în 1 Tim. 4), sau în cele rele (în lăcomie, după cum ironic spune 2 Petru 2:4). Când rabzi „disciplinarea” prin care te trece Dumnezeu, ajungi să (te) exersezi în dreptate/neprihănire (dikaiosyne), conform Evrei 12:11. Tot din Evrei (5:14) aflăm că şi facultăţile mentale trebuie „exersate” pentru a căpăta discernământ (a putea deosebi ce e bine şi ce e rău).

Dar să revenim la 1 Timotei. În 4:8 Sf. Pavel duce gândul mai departe. „Căci antrenamentul fizic (somatike gymnasia) de puţin folos este, dar evlavia este de folos în toate privinţele, căci are cu ea atât promisiunea vieţii de acum, cât şi a celei viitoare.”

Gymnasia (termen tradus de Cornilescu prin „deprindere”) înseamnă „exerciţiu fizic” (la palestră, locul rezervat pentru asemenea activităţi). Grecii, mari căutători ai frumosului (fizic şi lăuntric), puneau preţ pe proporţionalitatea trupului şi deci pe gymnasia (antrenamentul fizic). Sf. Pavel nu contestă în mod absolut valoarea acesteia, ci o pune la locul cuvenit: gymnasia fizică are un folos mic, rezervat exclusiv vieţii de aici. În schimb, eusebeia (evlavia/pietatea/religiozitatea practică) are un folos dublu: atât pentru viaţa de aici cât şi pentru cea de dincolo. Pentru Apostol, eusebeia (evlavia) este echivalentul „antrenamentului spiritual”. Altfel spus, fitness-ul clasic nu prea are valoare în comparaţie cu „fitness-ul spiritual” (care are în vedere atât viaţa de aici cât şi eternitatea).


girlpearl1Cel puţin în anumite situaţii sunt de principiu că lexicul biblic trebuie modernizat. Cu riscul de a fi acuzat de puritanism şi legalism şi de a-mi pune în cap populaţia feminină care citeşte blogul, îmi permit o scurtă reflecţie la 1 Tim. 2:9: „Vreau, de asemenea, ca femeile să se roage îmbrăcate în chip cuviincios, cu ruşine şi sfială; nu cu împletituri de păr, nici cu aur, nici cu mărgăritare, nici cu haine scumpe…

Între noi fie vorba, textul grecesc nu spune nimic de rugăciune aici. [Nu ştiu de unde a scos Cornilescu referirea la rugăciune.] În orice caz, ce mă interesează pentru discuţia de faţă este referirea la „mărgăritare”. Întreb: când aţi văzut ultima oară o femeie purtând mărgăritare? De bună seamă că nu vă puteţi aminti. Mărgăritare poartă în principal Ileana Cosânzeana sau alte prinţese din poveşti.

Să dăm „replay” la text, într-o variantă mai modernă: Vreau, de asemenea, ca femeile să se împodobească decent, cu modestie şi chibzuinţă, fără coafuri extravagante, aur, perle sau haine costisitoare.

Când aţi văzut ultima oară pe cineva purtând perle? Eu unul nu-mi mai aduc aminte exact când, dar trebuie să fi fost vorba de vreo Diană (prinţesă din realitate), nu de vreo Cosânzeană (prinţesă din poveşti)… Sau poate de vreun personaj feminin surprins de Vermeer.

Când citim textul în varianta veche trecem senini pe lângă el fiindcă pare să vorbească despre luxul din illo tempore, care parcă nu prea ne priveşte. Când însă locul „mărgăritarelor” e luat de „perle”, nu mai putem ignora mesajul. Dimpotrivă, se cuvine să ne întrebăm: „Avem un text, cum procedăm?”

Înainte ca cineva să încerce un răspuns, o precizare: nu consider că perlele în sine sunt problema, ci luxul/afişarea ostentativă a luxului. Şi nu doar de către femei (ca să fim cinstiţi cu noi şi cu ele).


Versetul menţionat mai sus este tradus de Cornilescu astfel: „Poate mă voi opri pe la voi, sau poate chiar voi ierna la voi, ca apoi să mă însoţiţi acolo unde voi avea să mă duc.”

La prima citire, s-ar spune că Apostolul îi anunţă pe corinteni cu privire la posibilitatea de a trece pe la ei (ba chiar de a rămâne peste iarnă), pentru a fi însoţit apoi de corinteni mai departe spre destinaţie.

Să fie însoţit? La ce se referă Pavel când sugerează această posibilitate? Cu siguranţă, e greu (dacă nu chiar imposibil) de conceput contextul în care o biserică întreagă (fie ea şi de dimensiuni mai mici), ar fi putut să-l conducă pe Sf. Pavel la destinaţie.

După cum veţi fi ghicit, verbul din originalul grecesc (prospempō) nu este tradus corect în acest verset. Deşi el poate însemna „a însoţi, a petrece [pe cineva la plecare]” (Fapte 20:38), în alte contexte are sensul de „a ajuta pe cineva în călătorie” [oferindu-i provizii de drum].

Acum putem înţelege ce vrea să spună apostolul Pavel când sugerează posibilitatea de a fi „însoţit” de corinteni mai departe. Nu le cere să meargă cu el (toată biserica!) până la destinaţie, ci să contribuie cu cele necesare călătoriei. De altfel, există mai multe versete în care acest verb are sensul de a „sprijini cu cele necesare drumului” (Fapte 15:3, Tit 3:13 ş.a.)

Cornilescu uneori traduce corect verbul, alteori îl traduce eronat. În 1 Cor. 16:6, soluţia propusă de el seamănă suspect de mult cu cea a lui Louis Segond (afin que vous m’accompagniez là où je me rendrai.)

(NIV) Perhaps I will stay with you awhile, or even spend the winter, so that you can help me on my journey, wherever I go.

(NJB) and I may be staying some time with you, perhaps wintering, so that you can start me on my next journey, wherever I may be going.

(NRS) and perhaps I will stay with you or even spend the winter, so that you may send me on my way, wherever I go.


De-o vreme parcurg 1 Corinteni, comparând strâns Cornilescu şi textul original, din dorinţa de a descoperi acele indicii care să mă ajute să mă lămuresc asupra ediţiei greceşti folosite de Cornilescu. Indiciile se adună greu, dar se adună. Între timp, îmi atrag atenţia şi alte probleme. Mărunte, dar totuşi probleme.

1 Cor. 1:1-2: „Pavel (…) către Biserica lui Dumnezeu (…), către cei care au fost sfinţiţi (…) şi către toţi cei ce cheamă în vreun loc Numele lui Isus (…).

Citind formula de deschidere a epistolei 1 Corinteni, ai impresia că Sf. apostol Pavel scrie atât comunităţii din Corint (pe care o defineşte în mai multe feluri), cât şi celor ce cheamă în vreun loc Numele lui Isus.

Strict vorbind, apostolul se adresează (atunci şi acolo) numai corintenilor. Deşi cuvântul său ni se adresează în egală măsură şi nouă, celor la aproape 20 de veacuri după, atunci când scria această epistolă, Apostolul Pavel îi avea în vedere pe membrii bisericii din Corint.

Atât sintaxa textului grecesc, cât şi spiritul epistolei sunt dovezi în această direcţie. O traducere corectă ar trebui să dea de înţeles că Pavel scrie „celor sfinţiţi şi chemaţi sfinţi împreună cu toţi cei ce cheamă în vreun loc numele Domnului…

Diferenţa este aparent măruntă. Şi totuşi, ea nu este lipsită de importanţă în economia epistolei. În primul rând, deoarece corintenii începuseră să conteste autoritatea apostolului. (Şi dacă aţi avea 10.000 de pedagogi în Hristos, n-aveţi mai mulţi părinţi, pentru că în Hristos Isus eu v-am fost tată, prin evanghelie!). Faptul că apostolul trebuie să le reamintească apăsat „paternitatea” lui spirituală asupra lor („Hooz yer daddy?”) e semn că ea e contestată.

Corintenii trebuie traşi de urechi şi puşi la locul lor. Au uitat care este statutul lor. Au uitat că Evanghelia n-a pornit de la ei, şi nu s-a oprit la ei (14:36), de aceea trebuie să li se dea un pic peste năsucul pe care au început să şi-l ia la plimbare. Relaţia apostolului cu ei este destul de turbulentă şi n-avem timp să o analizăm în detaliu. Un lucru este cert însă. Încă din primele rânduri ale epistolei, apostolul strecoară o temă pe care o va relua în detaliu mai târziu.

În esenţă, începutul epistolei ar putea fi expandat după cum urmează:

„Eu, Pavel, care am fost chemat să fiu apostol al lui Hristos Isus prin voia lui Dumnezeu (nu cu de la mine putere!) vă scriu vouă, bisericii lui Dumnezeu din Corint, celor care aţi fost sfinţiţi în Hristos Isus, care aţi fost chemaţi să fiţi sfinţi (nu să trăiţi în păcat, cum fac în prezent mulţi dintre voi!) ca parte a comunităţii mari de creştini care cheamă în diverse locuri (nu numai la Corint!) numele lui Isus Hristos, Domnul lor şi al nostru (Hristos este stăpân atât peste ei, cât şi peste voi!).”

Pavel nu scrie corintenilor şi diverşilor creştini de pretutindeni, ci corintenilor şi atât, reamintindu-le subtil însă că sunt parte a unei comunităţi largi de creştini. Prin asta, corintenilor li se mai ajustează perspectiva: „Nu sunteţi singuri, nu sunteţi primii, nu sunteţi ultimii.” Probabil că şi multor biserici din zilele noastre ar trebui să li se mai aducă aminte la răstimpuri de acest fapt. După cum se comportă multe dintre ele, s-ar spune că Evanghelia lui Dumnezeu „de la ele a pornit şi numai la ele a ajuns”. Ntz!


Parcurg acum cap. 12 din Corinteni. Discuţia lui Pavel despre harisme şi importanţa diversităţii lor. Ca să transmită mai bine ideea, Pavel recurge la metafora trupului. Trupul e unul, dar e alcătuit din mai multe părţi, care au nevoie undele de altele. Ele sunt diferite, dar sunt importante. Ba încă, unele care par mai slabe sunt de fapt de neapărată trebuinţă.

Apoi ajung la textul: „Şi părţile trupului, care par vrednice de mai puţină cinste, le îmbrăcăm cu mai multă podoabă. Aşa că părţile mai puţin frumoase ale trupului nostru capătă mai multă frumuseţe.”

Traducerea comportă mai multe probleme, toate subliniate cu aldine.

Formularea „vrednice de mai puţină cinste” este inexactă, fiindcă atimotera (comparativ plural de la atimos) înseamnă „desconsiderat, care nu este stimat, umil.” În concepţia anticilor, membrele inferioare, de pildă, erau mai „umile”, fiind în slujba celor superioare, între care capul avea, evident, locul cel mai de cinste.

Sintagma „părţile mai puţin frumoase” traduce ta aschēmona, care înseamnă „cele neprezentabile, cele ruşinoase”, cu referire, desigur, la organele sexuale. Faptul că sunt acoperite le face cuviincioase. Traducerea catolică: „(…) şi cele ale noastre de care ne ruşinăm sunt tratate cu mai multă cuviinţă”, iar Bartolomeu Anania: „(…) şi cele necuviincioase ale noastre au parte de mai multă cuviinţă.”

Cornilescu a remediat formularea în ediţia revizuită (1931): „(…) şi cele necuviincioase ale noastre au mai multă bunăcuviinţă.”

Pavel nu are deci în vedere „frumuseţea”, ci „decenţa”.


Până mai aflăm pe cine nu cruţă Adevărul, o notă exegetică!

Versetul din Luca 1:45 spune astfel la Cornilescu: „Ferice de aceea (i.e. Maria) care a crezut; pentru că lucrurile care i-au fost spuse din partea Domnului, se vor împlini.”

În original, conjuncţia hoti (tradusă „pentru că”) are mai multe valori şi poate introduce fie o propoziţie cauzală, fie o completivă directă, fie vorbire directă.

În versetul de faţă, valoarea logică a lui hoti este „că”, iar traducerea corectă ar trebui să fie: „Ferice de aceea care a crezut cele spuse din partea Domnului se vor împlini”. Maria a crezut lucrurile vestite de către Dumnezeu se vor împlini. Nu se spune că a crezut şi că, din acest motiv, cele spuse se vor împlini. Uneori, Dumnezeu vesteşte anumite lucruri şi chiar dacă cei vizaţi sunt neîncrezători (de ex., Zaharia), ele tot se împlinesc. Aşadar, Maria este numită fericită fiindcă a crezut în împlinirea celor promise.

Traducerea lui Cornilescu seamănă aici cu Segond (parce que les choses qui lui ont été dites…), Darby (for there shall be a fulfillment…) şi KJV (for there shall be a performance of those things…).

Vezi însă:

(BA) Şi fericită este aceea care a crezut se vor plini cele spuse ei de la Domnul.

(Catolică) Fericită aceea care a crezut se vor împlini cele spuse ei de Domnul!

(Galaction) Şi fericită este care a crezut vor fi împlinite întocmai cele spuse ei de la Domnul.


În Cornilescu, pilda smochinului neroditor se încheie cu următoarele cuvinte (ale stăpânului către vier): „Iată că sînt trei ani de cînd vin şi caut rod în smochinul acesta, şi nu găsesc. Taie-l. La ce să mai cuprindă şi pământul degeaba”?

În context, smochinul este un simbol al poporului Israel de la care Dumnezeu aşteaptă „rod”. (Vezi Isaia 5:1-7, pentru un simbolism similar, care implică de această dată o vie). În mod obişnuit, nimeni nu aşteaptă rod de la un smochin dacă nu au trecut deja 3 ani de la plantarea lui. Ni se spune că stăpânul căuta rod în el de 3 ani, ceea ce înseamnă că nici după 6 ani pomul sădit nu dă semne că va răsplăti aşteptarea.

În atari condiţii, stăpânul viei decide ca smochinul să fie tăiat. Nu pentru că smochinul ajunge să „facă umbră pământului degeaba” (cum am fi tentaţi să interpretăm textul în lumina unei expresii româneşti), ci pentru că „secătuieşte pământul.” Verbul katargeō are în acest verset înţelesul de „a irosi, a epuiza, a secătui.” Problema cu smochinul nu este doar că ocupă inutil un loc în spaţiu, ci că, deşi consumă de ani buni resursele solului, nu produce nimic! De fapt, împiedică dezvoltarea altor plante din jur.

Vierul pledează pentru încă un an de graţie. Se angajează să-l sape de jur împrejur şi să-i pună gunoi la rădăcină. Unui pom care consumă deja fără să producă i se mai acordă răgaz (şi alte resurse necesare) pentru a deveni roditor. În v. 9 vierul spune: „Dacă va aduce rod în [anul] următor, [foarte bine]! Dacă nu, poţi să-l tai!”. [Cornilescu traduce oarecum liber cu „de-acum înainte”, dar în original e vorba de aşteptarea ca smochinul să aducă rod în anul următor, nu într-un viitor incert.]

Tăierea este simbolul judecăţii (întâlnit şi în VT, de ex., Os. 2:12). Cheia de interpretare a pildei este avertismentul care o precedă: „Dacă nu vă pocăiţi [întoarceţi de la căile voastre rele], toţi veţi pieri la fel [ca cei ucişi de Pilat sau ca cei peste care a căzut turnul Siloamului]!

(Cat) De ce să mai secătuiască pământul?

(NET) Why should it continue to deplete the soil?

(NRS) Why should it be wasting the soil?

(TOB) Pourquoi faut-il encore qu’il épuise la terre?


Textul lui Cornilescu spune: Vă dau aceste învăţături, dar nu vă laud pentru că vă adunaţi laolaltă nu ca să vă faceţi mai buni, ci ca să vă faceţi mai răi.

Expresia scrisă cu bold comportă o problemă, fiindcă în limba română conjuncţia „ca să” exprimă cel mai adesea un raport final (scopul unei acţiuni), ca în exemplul „Am venit ca să-ţi dau înapoi cartea” (Vezi Gram. Acad., vol. I, p. 650).

Dacă interpretăm textul conform logicii de suprafaţă (după sensul conjuncţiei folosite), reiese că membrii bisericii din Corint se adunau cu scopul de a se face mai răi. E cam mult să le punem în cârcă astfel de intenţii malefice. Dacă ne uităm în textul grecesc, observăm o nuanţă diferită: „eis to hesson sunerchesthe”. Tradus literal ar însemna „vă adunaţi spre mai răul [vostru]”.

Pavel le atrage atenţia corintenilor asupra efectelor pe care le au întrunirile lor, nu asupra scopului pe care îl au corintenii când se întâlnesc pentru închinare. În context, este vorba de Cina Domnului, unde se petreceau tot felul de nereguli. Problema de fond era lipsa de respect faţă de semnificaţia momentului: unii veneau cu hrană de acasă, dar nu o împărţeau cu ceilalţi, îi tratau cu dispreţ pe cei mai săraci decât ei, beau până se îmbătau etc.

Faţă de o asemenea situaţie lamentabilă, verdictul lui Pavel este clar: vă adunaţi, dar întrunirea nu se soldează cu efecte pozitive. Dimpotrivă, consecinţele sunt vătămătoare. Reuniunile voastre fac mai mult rău, decât bine.

(Traducerea catolică) Învăţându-vă aceasta, nu vă laud, căci vă adunaţi nu spre binele, ci spre dauna voastră.

(BA) Dar aceasta poruncindu-vă eu vouă, nu vă laud; că voi vă adunaţi nu spre mai bine, ci spre mai rău.

(Gal) Nu vă găsesc de laudă că vă adunaţi nu spre mai binele, ci spre mai răul vostru.

(NIV) In the following directives I have no praise for you, for your meetings do more harm than good.

(NRS) Now in the following instructions I do not commend you, because when you come together it is not for the better but for the worse.


Un verset în privinţa căruia teologii ortodocşi acuză traducerea Cornilescu de tendenţiozitate este 1 Cor. 11:2, care spune: „Vă laud că în toate privinţele vă aduceţi aminte de mine, şi că ţineţi învăţăturile întocmai cum vi le-am dat.”

În original, termenul „învăţături” este paradoseis, care înseamnă de fapt „tradiţii” (unde tradiţie înseamnă „conţinut al unei învăţături transmise mai departe”).

Pentru ortodocşi, acest verset (şi 2 Tes. 2:15, 2 Tes. 3:6) este un „text-dovadă” folosit pentru acreditarea ideii că în afară de cuvântul scris (i.e. Scriptura) a mai existat şi o tradiţie care s-a perpetuat prin viu grai. Afirmaţia este justă, fiindcă Evanghelia s-a transmis prin viu grai în primele câteva decenii, înainte de primele scrieri creştine (1 Tesaloniceni sau Galateni, la anul 49 d.Hr.) şi în paralel cu ele. Pavel a avut o activitate de evanghelizare intensă, prin viu grai, iar corespondenţa lui bogată cu bisericile a venit după proclamarea iniţială.

Evanghelicii n-au aşadar a se teme de cuvântul tradiţie. Ei au a se teme însă de concepţiile celor care cred că prin „tradiţie” Sf. Pavel înţelegea toată suma de practici care s-a dezvoltat ulterior în Biserică, de-a lungul multor secole de gândire creştină. În fapt, „tradiţia” actuală trebuie mereu supusă unei verificări şi evaluări critice cu ajutorul „tradiţiei” scripturale.

De fapt, Sf. Pavel are şi un avertisment, pentru coloseni şi pentru noi, în egală măsură: „Luaţi seama ca nimeni să nu vă fure cu filosofia şi cu o amăgire deşartă, după datina (tradiţia) oamenilor, după învăţăturile începătoare ale lumii, şi nu după Hristos.

P.S. Există mulţi oameni care şi-au făcut cultura biblică din filme gen „Codul lui Da Vinci” sau documentare National Geographic (despre Iuda, de ex.) şi care cred că Sf. Pavel este „inventatorul” creştinismului. El e „geniul rău” care a schimbat învăţătura liberală a lui Isus în ceva împovărător. Nimic mai ridicol şi mai absurd. Sf. Pavel se plasează pe sine într-o succesiune de oameni care „primesc” şi „dau mai departe” învăţăturile lui Hristos. El este conştient de aceasta, îşi cunoaşte rolul şi este în părtăşie cu Biserica din Ierusalim, reşedinţa celor consideraţi „stâlpi” ai credinţei.


Versetul din 1 Cor. 15:45 este tradus astfel de către Cornilescu: De aceea este scris: ,,Omul dintîi Adam a fost făcut un suflet viu.” Al doilea Adam a fost făcut un duh dătător de viaţă.

Se impun câteva precizări. Verbul „a fost făcut” (egeneto) ar trebui tradus în acest caz cu „a devenit”.

În originalul grecesc nu întâlnim numeralul „al doilea” (deuteros), ci adjectivul eschatos, care înseamnă „cel de pe urmă”, „ultimul”. Nu mi-e clar cum a ajuns Cornilescu să folosească „al doilea”, dar Sf. Pavel vorbeşte în mod clar despre Isus ca fiind „ultimul Adam”. Dacă vorbim de „al doilea”, ce ce n-ar mai urma „al treilea”, „al patrulea” etc.?

Ultimul Adam a devenit un duh dătător de viaţă (nu „a fost făcut”).

Retradus, cu o punctuaţie actuală, versetul ar trebui să sune astfel:

Primul om – Adam – a devenit un suflet viu. Ultimul Adam a devenit un duh dătător de viaţă.

De altfel, în ediţia 1931 (revizuită), Cornilescu traduce astfel:

Cel dintâi om Adam s-a făcut un suflet viu; cel din urmă Adam, un duh dătător de viaţă.


Au cărţile destinele lor, spuneau latinii. Nu doar originalele, ci şi traducerile, adăugăm noi. Adesea drumul sinuos dintre proiectarea şi realizarea lor ne rămâne ascuns. Prea adesea trecem cu vederea faptul că orice carte adună între paginile ei multă aşteptare, perseverenţă şi trudă, mai ales din partea unor oameni care vor rămâne necunoscuţi marelui public. Cei interesaţi de drumul „Bucuriei” pot citi mai jos cronica momentelor principale, de la clipa în care am cumpărat originalul, până la momentul în care am ţinut în mână cartea în limba română.

3 nov. 2005 Comand pe amazon.com autobiografia lui Lewis. Nu-mi mai aduc aminte cum am dat de ea, dar ştiu că mi-a stârnit curiozitatea. Am citit-o în vacanţa de Crăciun 2005.

9 nov. 2006 Îi scriu Mirelei DeLong (director editorial Logos) cu o primă propunere de a traduce cartea în româneşte. Aflu că drepturile de traducere se obţin greu. Mă hotărăsc (ce curaj) să mă adresez direct editurii Humanitas (care a publicat deja 11 titluri din Lewis ).

26 nov. 2006 Scriu directorului editorial, prin intermediul secretariatului de redacţie. Niciun răspuns. Emailul meu începea ingenuu cu „Domnule director editorial”.

13 dec. 2006 Între timp aflu că „domnul director” este de fapt o doamnă – Lidia Bodea. Îi scriu şi reînnoiesc propunerea de traducere. Uit să ataşez la email mostra de text promisă. Abia a doua zi descopăr lipsa. Retrimit textul.

3 feb. 2007 Primesc răspuns (nesperat). După 7 săptămâni.

21 mar. 2007 Îmi scrie redactorul coordonator al seriei „Memorii/Jurnale”: „You are hired”.

14 mai 2007 Avem „drepturile” pentru Lewis. Pe 17 mai semnez contractul şi îmi propun ca deadline (nerealist) 15 august, prelungit apoi la 15 septembrie (iarăşi nerealist), prelungit apoi la 30 octombrie.

30 oct. 2007 Termin traducerea şi o trimit (însoţită de peste 170 de note explicative). Corespondenţa cu Paul Leopold, Walter Hooper, Arend Smile şi mulţi alţii cuprinde sute de emailuri.

5 apr. 2008 Primesc feedback la traducere. Îl parcurg, mă explic, accept, combat. Cartea intră la formatare.

5 mai 2008 Primesc coperta cărţii, cu o fotografie care nu-i este cunoscută nici măcar lui Walter Hooper.

6 mai 2008 Primesc PDF-ul cu paginarea cărţii, pentru o ultimă lectură. Parcurg cartea în 2 zile şi trimit ultimele corecturi.

28 mai 2008 Ridic de la redacţie primele exemplare ale cărţii.

Au trecut 2 ani, 6 luni, 3 săptămâni şi 3 zile.

[Estimp, multă, multă rugăciune.]

DISCLAIMER: Subsemnatul, traducătorul cărţii, lucrează şi ca editor şi ştie ce înseamnă munca de editare şi întâzierile care survin aproape inevitabil în procesul de publicare a unei cărţi. Postarea de mai sus este menită să-l ajute pe cititor să aprecieze şi mai mult cărţile pe care le ţine în mână, indiferent cine le traduce şi editează.


Textul din 1 Cor. 10:23 sună aşa: Toate lucrurile sînt îngăduite, dar nu toate sînt de folos. Toate lucrurile sînt îngăduite, dar nu toate zidesc.

S-ar putea crede că Sf. Pavel declară în acest verset că toate lucrurile sunt îngăduite (lui şi altora). În realitate, prima parte a fiecărei fraze de mai sus ar trebui pusă între ghilimele, fiindcă Pavel citează un slogan al corintenilor care susţineau: „Toate lucrurile sunt permise”! Libertatea de conştiinţă a unor corinteni era atât de mare, încât tolerau un caz de incest, frecventau prostituatele şi participau la sacrificiile din templele păgâne (vezi mai ales 1 Cor. 6:12-13).

În această situaţie, Pavel citează aceste sloganuri (declarându-se parţial de-acord cu ele), dar le corectează, pentru că membrii bisericii din Corint ajunseseră să trăiască foarte libertin sub paravanul acestei „libertăţi”.

Cu alte cuvinte, le spune: „Toate sunt permise” (unui creştin liber), dar nu toate sunt folositoare, nu toate zidesc (pe cel care le practică sau pe cei din jur).

Orice traducere care se respectă ar trebui să marcheze cu ghilimele acest „Toate sunt îngăduite”, pentru ca cititorul să nu rămână cu impresia că Pavel este cel care vine cu această idee.

Există de altfel mai multe sloganuri arborate de corinteni. Despre ele însă în alte postări.


Unul dintre aspectele în privinţa cărora traducerile NT induc (involuntar) în eroare se referă la sistemul de măsuri folosit. Să luăm spre exemplu parabola ispravnicului necredincios.

Primul datornic pe care îl va favoriza trebuie să returneze 100 de măsuri de ulei. Cam despre ce cantitate credeţi că ar fi vorba? 100 de litri? 200 (dacă ne gândim la o măsură mai mare?). În orice caz, dacă nu ştim cât de mare era „măsura”, cifra 100 nu arată chiar atât de rău. E vorba, în definitiv, de 100, nu de 1000…

Şi totuşi… Termenul tradus cu „măsură” este batos, care echivalează cu 34 de litri. Înmulţiţi cu 100 şi ies 3.400 de litri la datorie sau 34 de butoaie de 100 de litri! Asta în vremea când uleiul se făcea la presă manuală, nu la presă mecanizată, ca acum.

Să trecem la „măsurile” de grâu. Sunt tot 100. Numai că lucrurile se înrăutăţesc. Un koros este tot o unitate de volum şi echivalează cu 393 de litri. Asta înseamnă 39.300 litri de grâu sau vreo 200 de butoaie de grâu de 200 litri fiecare.

Gravitatea faptelor administratorului apare acum în altă lumină. Totuşi, în mod paradoxal, printr-un asemenea aranjament, ispravnicul îşi pune stăpânul său într-o lumină bună, fiindcă toţi creditorii iertaţi îi vor mulţumi pentru generozitate de care a dat dovadă. Şi cine ar vrea să dea la iveală că a fost păcălit, mai ales când are şansa de a trece drept binefăcător?


În 2 Petru 1:20, textul lui Cornilescu spune astfel: Fiindcă mai întîi de toate, să ştiţi că nicio proorocie din Scriptură nu se tâlcuieşte singură. Versetul pare să spună că în interpretarea Scripturii trebuie să te foloseşti tot de Scriptură. Ar fi deci vorba de un principiu hermeneutic (foarte sănătos de altfel).

Originalul grecesc sună însă diferit: pasa prophēteia graphēs idias epiluseōs ou ginetai şi trebuie tradus astfel: Nicio profeţie nu se interpretează după părerea proprie a cuiva. Cu alte cuvinte, ni se atrage atenţia să nu interpretăm profeţiile din VT (sau, prin extensie, toată Biblia) după cum ne taie capul pe fiecare, deoarece oamenii n-au rostit/scris mesajul din proprie iniţiativă, ci au fost conduşi de Duhul Sfânt.

Iată cum este tradus versetul în alte versiuni:

(Galaction 1938): Dar mai înainte de toate trebue să ştiţi că nicio proorocire a Scripturii nu se tâlcueşte după cum îl taie capul pe fiecare.

(NT Catolic 2002): Înainte de toate, să ştiţi aceasta: nici o profeţie a Scripturii nu se interpretează după propria părere a cuiva.

(Bart. Anan.) Dar mai’nainte de toate, voi pe aceasta s’o ştiţi: nici o profeţie a Scripturii nu se tâlcuieşte după socotinţa fiecăruia;

(NRS) First of all you must understand this, that no prophecy of scripture is a matter of one’s own interpretation.


În săptămâna 9-16 august 2008 va avea loc TABĂRA DE MISIUNE WYCLIFFE, în satul de vacanţă Boga, jud. Bihor. Prima tabără de acest fel a fost organizată în 2006.

Pot participa cei interesaţi de misiune transculturală. Vorbitori principali vor fi Richard & Anne Hoyle (misionari cu ani de experienţă în Asia de Sud) şi Wolfgang Binder, directorul pentru Europa Centrala şi de Est al organizatiei Wycliffe.

Mai multe informaţii pe www.wycliffe.net/ro (unde se poate face înscrierea). Pe site sunt afişate şi fotografii cu tabara din 2006.


Textul din 1 Cor. 9:27 spune: Ci mă port aspru cu trupul meu, şi-l ţin în stăpînire, ca nu cumva, după ce am propovăduit altora, eu însumi să fiu lepădat.

Versetul merită atenţia noastră fiindcă termenul lepădat poate stârni confuzie în mintea cititorilor. S-ar putea crede că este un adjectiv substantivizat, şi atunci Pavel zice: „ca nu cumva eu însumi să ajung un lepădat (de credinţă). Nu-i aşa, în context religios înţelegem de regulă verbul ca fiind reflexiv: „a se lepăda” (a renunţa, a abandona).

Ar mai fi o posibilă interpretare, conform căreia „lepădat” este un participiu. În acest caz, Pavel spune: „ca nu cumva… eu însumi să fiu lepădat [de către Dumnezeu]”. Dar afirmaţia stârneşte alte nedumeriri. Cum adică să fim „lepădaţi” de Dumnezeu? Ne leapădă Dumnezeu pur şi simplu dacă greşim? Se dezice de noi? Ne abandonează? Ne dă cu şutul?

Ca de obicei, cheia către înţelegerea versetului stă în interpretarea corectă a originalului grecesc. Termenul „lepădat” este adokimos. La origine, acesta înseamnă „care nu a trecut testul”, „care nu a fost aprobat”, „descalificat”.

Dacă ne uităm cu atenţie în context, observăm că în secţiunea 1 Cor. 9:24-27, apostolul Pavel face apel la câteva imagini din sport, pentru a-i motiva pe corinteni în pregătirea lor spirituală: 9:24 – imaginea participării la întrecerile de alergat pe stadion; 9:25 imaginea atleţilor care participă la jocurile comunităţii şi care se supun la tot felul de înfrânări pentru o cunună pieritoare; 9:26 – imaginea lui Pavel ca alergător (care are ţintă) şi boxer (care loveşte precis, nu la întâmplare).

În 9:27, Pavel pune punct argumentaţiei dându-se pe sine ca exemplu de „atlet” (al credinţei) care îşi spune trupul unui regim drastic şi îl aduce sub control tocmai pentru a nu fi „descalificat”. Este vorba de un limbaj metaforic, folosit de fapt în toată secţiunea 9:24-27.

Aşadar, accentul nu cade pe faptul că Dumnezeu l-ar lepăda, ci pe faptul că, în calitate de evaluator riguros, Dumnezeu l-ar descalifica. Sugestia este că şi-ar pierde premiul (răsplătirea cerească). Pavel nu e interesat să ne lămurească suplimentar ce înseamnă această „descalificare”? Poate însemna chiar pierderea mântuirii? Cei care pun astfel de întrebări ratează scopul mesajului paulin; el nu este să ne spună cât de mult am putea păcătui până să ne pierdem mântuirea, ci să ne atragă atenţia că indulgenţa faţă de noi înşine ajunge să atragă dezaprobarea lui Dumnezeu. Iar asta e destul de grav în sine.