Un cititor îmi lasă pe blog următorul comentariu:

În legătură cu transcrierea Numelui Domnului, Hristos versus Cristos, am văzut că unele versiuni contemporane merg pe varianta latinizată. Văd că în EDCR se păstrează varianta grecească. Am auzit pe unii care spun că ar trebui făcută adaptarea de la Hristos la Cristos pentru că noi suntem „creștini”, nu „hreștini”. De curiozitate, a stârnit vreo dezbatere această formă în comitetele EDCR, sau a fost ceva de la sine înțeles?

Da, au fost discuții în comitetele SBIR în legătură cu numele Isus Hristos și s-a ajuns la concluzia că trebuie păstrată legătura cu ediția Cornilescu clasică.

Este drept că unele versiuni românești au început să introducă forma „Cristos”, dar nu cred că ea are circulație largă în bisericile neoprotestante. Din ceea ce știu eu, bisericile penticostale și cele adventiste folosesc forma cornilesciană clasică: Isus Hristos. Varianta „Cristos” pare să fie agreată mai cu seamă în bisericile baptiste (dar nu în toate). Cu privire la bisericile creștine după Evanghelie nu mă pot pronunța. Cred însă că și ele sunt conservatoare în această privință. Deci strict din perspectiva cititorilor pe care îi vizăm, nu ar fi recomandată schimbarea numelui.

Lăsând la o parte preferințele „confesionale”, dacă le pot numi așa, eu unul pledez pentru forma „Isus Hristos” din următoarele considerente:

(1) este forma folosită de Cornilescu însuși începând cu versiunea 1924 (în 1921 avem „Iisus Hristos”. Precizez aici că forma „Iisus Hristos” nu ar trebui socotită „strict ortodoxă”, de vreme ce ea apare și în versiuni protestante precum Iași 1874, versiune folosită de credincioșii baptiști și adventiști până la apariția versiunii Cornilescu).

(2) Forma „Hristos” are o tradiție venerabilă în română, fiindcă urcă până la primele traduceri românești (Coresi, 1561 ș. urm.). E limpede că forma „Hristos” e influența slavonismului în cultura română. Dar, oricât de latini ne-ar plăcea să fim, nu putem scăpa de „iubirea” (liubov-ul) și „dragostea” slavonești, de „Duh” și de alți termeni similari, după cum nu putem scăpa nici de „mântuirea” maghiară. Considerăm că sunt inacceptabile „salvarea intrată în casă” ori „amorul lui Dumnezeu”.

Apropo, unul dintre miturile de succes induse de școala românească este că noi suntem o insulă (virgină) de latinitate într-o mare slavă. În fapt, în lunga ei copilărie, cultura română a supt cu nesaț laptele slavonismului cultural, chiar dacă acum, la maturitate, se sfiește să recunoască acest adevăr.

(3) Creștinul majoritar mediu (dar nu știu dacă și foarte binevoitor) încă primește și vehiculează trăsnăi de genul „Isus cu un i înseamnă măgar”. Dacă și la forma „Hristos” se renunță, introducem o distanță suplimentară între noi, evanghelicii, și populația majoritară. Deși publicul-țintă al edițiilor Cornilescu nu este alcătuit din ortodocșii, e bine să păstrăm ușa de acces mai larg deschisă, folosind o formă a numelui care e mai aproape de uzul răsăritean.

(4) Dacă avem în vedere criteriul eufoniei, aș zice că formule de tipul „ca Cristos” sunt mai supărătoare decât „ca Hristos”. A doua variantă atenuează un pic din efectul sonor neplăcut.

(5) Avem în română cuvinte de origine ucraineană sau rusă (cu etimon slavon, în orice caz) care au combinația „hr” la început: hrib, hrean, hrubă, hram. Unele fac parte din uzual: hrană, hrăni, hrănitor. Dacă forma „Hristos” ar fi fost singura din această categorie, aș fi avut dubii cu privire la păstrarea ei.

(6) Chi-ul grecesc nu a dat peste tot în română „c”. Zicem „arhanghel, har, harismă („carisma” aș lăsa-o pentru politicieni și actori) hartă, hârtie, hărui, heruvim”, nu „car, carismă, cartă, cârtie, cheruvim etc.” Mai avem și câte un „hrisov” sau un „hronic” în limba veche, pe filieră neogreacă. Zicem „crizantemă”, dar și „Hrisant Notara”.

(7) E drept că spunem „creștini” (nu „hreștini”), dar, dacă vrem să mergem până la capăt cu argumentul uzului „din popor”, ar trebui să zicem *Gézu / Jézu *Crist(u) sau Criștu(u), cum presupun lingviștii că se spunea în perioada românei vechi, pentru care nu avem atestări scrise.

(8) Faptul că românul nedus la biserică înjură de „cristoși” ar putea fi un argument suplimentar ca în biserică să zicem și să scriem „Hristos”.


Pentru ca un traducător să fie eficient, el trebuie „smuls” din mijlocul „imediatului” și al „urgențelor” de tot soiul.

Cornilescu a avut șansa întâlnirii cu prințesa Callimachi, care a înțeles importanța acestui fapt și care i-a asigurat traiul vreme de patru ani de zile, la Stâncești (Botoșani).

Apoi a avut șansa întâlnirii cu niște prieteni care l-au ajutat în timpul șederii lui în Anglia.

Iată un fragment relevant dintr-o scrisoare datată 25 iunie 1924 (din perioada în care se făceau revizuirile pentru Biblia pe care o folosim noi astăzi).

A trebuit să ajung aici, în străinătate, pentru a avea timpul necesar pentru această lucrare. Când eram în țară eram chemat în multe locuri și trebuia să facă atât de multe alte lucruri, încât nu puteam avea prea mult timp pentru această lucrare specială. Și știți ce înseamnă să lucrezi astfel și să nu găsești timpul necesar. Aici, deși trebuie să fac atât de multe alte lucruri, cel puțin sunt liber să umplu timpul cu ceea ce cred că trebuie să aibă prioritate.


Anunţam luna trecută apariţia primei părţi dintr-o serie intitulată „Repere ale tradiţiei biblice româneşti”, de prof. Eugen Munteanu, în revista Idei în Dialog. Între timp, a fost publicată online şi partea a doua. Aici.

Ultima parte (III) poate fi citită (deocamdată) numai în numărul tipărit al revistei (iunie 2009). Către finalul articolului sunt prezentate şi bibliile „britanice”, dar pe scurt, fiindcă istoria lor este puţin cunoscută. Intenţionez, dacă mă ţine Domnul cu viaţă şi cu sănătate, să scriu eu un articol pe acest subiect, prezentând istoria şi relaţiile textuale dintre bibliile „britanice”.

Una peste alta, semnalez aici o apariţie recentă: Cinci cărţi din Biblie, traduse şi comentate de Petru Creaţia. Deşi Creţia (1927-1997) n-a fost biblist, ci clasicist, s-a ocupat, între altele şi de traducerea unor cărţi biblice, din greacă, nu din ebraică, pe care, după cum mărturiseşte cu regret (p. 5), n-o cunoştea.

Cretia_Biblie

Cele cinci cărţi sunt Iov, Eclesiastul, Iona, Ruth şi Cântarea cântărilor, de care inima lui s-a simţit cel mai legată.

Dacă am înţeles bine, traducătorul abordează aceste texte nu ca literatură sacră, ci ca „mare literatură”. E bine de precizat asta, pentru cei care vor fi contrariaţi de anumite comentarii.

Pentru cititorii interesaţi să deguste un fragment, iată cum sună Eclesiastul:

Un rând de oameni vine, altul trece, pământul însă rămâne veşnic neclintit. Soarele răsare şi asfinţeşte şi se zoreşte-apoi către sălaşul lui şi de acolo iar răsare. Către miazăzi bate vântul, apoi se întoarce şi bate către miazănoapte, se duce şi se întoarce mereu, în acelaşi veşnic ocol. Râurile se varsă toate în mare şi marea nu se umple niciodată, dar râurile curg mereu spre-acelaşi ţel. Toate câte sunt sunt  aceleaşi mereu. Nu este om în stare să spună că ochii lui nu s-au săturat de privelişti, că urechile lui n-au auzit tot ce e de auzit. Ce-a fost o să mai fie, ce s-a făcut se va mai face. Nimic din ce se află sub soare nu este nou. Ia orice lucru, poţi spune oare despre el: „Iată, lucrul acestea e nou”? El se afla în lume mult înaintea vremii noastre, atâta doar că din vechime nu rămâne nici o amintire, întocmai cum şi anul care vine o să piară în uitare.

O traducere foarte frumoasă. Cu o mică problemă; în v. 8 Creţia a fost prea curajos:

Nu este om în stare să spună că ochii lui nu s-au săturat de privelişti, că urechile lui n-au auzit tot ce e de auzit.

La nivel logic, ne putem întreba: de ce crede Eclesiastul că oamenii n-au curaj să admită că s-au săturat de priveliştea (deşartă a) lumii? Ce mare curaj trebuie unui om pentru această recunoaştere? În acest punct, traducerea lui e cam departe de textul grecesc, pe care l-aş traduce (cam literal) astfel:

Toate cuvintele sunt încărcate de trudă

[Cât] nu va putea [vreun] om să spună,

Ochiul nu se va sătura de văzut,

iar urechea nu se va umple de auzit.

Gr. logoi traduce ebr. hadvarim, „cuvinte/lucruri”. Logic, textul se referă la „lucruri”, care se fac toate cu trudă, nu la cuvinte.


În bibliografia Evangheliei după Matei (traducerea lui C. Bădiliţă) am dat peste o ediţie a NT despre care nu ştiam că există. Un “Cornilescu” revizuit în 2003 şi publicat în colaborare de Societatea Misionară Română şi Editura Lumina Lumii. Naturalmente, am fost curios să văd despre ce NT e vorba, fiindcă în titlu se preciza că e o ediţie revizuită de D. Cornilescu între 1923-1925.

ntcornilescu

Aşa cum bănuiam, prefaţa propagă aceleaşi neadevăruri pe care le-am întâlnit şi în altă parte. Iată primele 2 paragrafe, cu ajustările de rigoare (în albastru).

„Prezentăm aici cititorilor de limbă română o versiune modernizată a traducerii Bibliei Noului Testament făcute de Dumitru Cornilescu şi publicate de Societatea Evanghelică Română cu sprijinul Societateaăţii Biblicăe Britanicăe (British and Foreign Bible Society) la Bucureşti în 1921 1920 (cu revizuiri de către Dumitru Cornilescu între 1923-19251924).

[Ediţia Bibliei în forma folosită actualmente de evanghelici a fost terminată în 1924. Mă îndoiesc că revizuirea Bibliei a continuat şi în 1925.]

Dumitru Cornilescu a fost preot şi călugăr ortodox (ierodiacon) şi a lucrat la traducerea Bibliei sub autoritatea Bisericii Ortodoxe Române din iniţiativa şi cu sprijinul prinţesei Ralu Callimachi, între 1916-1921. Iniţial tTraducerea lui Dumitru Cornilescu s-a publicat cu nu s-a bucurat niciodată de aprobarea autorităţilor eclesiale ortodoxe.”

P.S. Prefaţa nu este semnată. Ea este însă foarte asemănătoare prefeţei semnate de Iosif Ţon şi Alfred Novak, din prima ediţie revizuită (2000) a acestui Nou Testament.


Exerciţiul de traducere continuă cu un nou capitol (4). Există şi în acesta nişte construcţii problematice pe care am căutat să le rezolv „to the best of my abilities”. S-ar fi cuvenit să dau şi nişte note justificative pentru unele soluţii alese, dar nu mai e vreme şi pentru aşa ceva.

1 Astfel trebuie să fim consideraţi noi: servitori ai lui Hristos şi ispravnici ai tainelor lui Dumnezeu. 2 În privinţa aceasta, de la ispravnici se cere să fie găsiţi loiali. 3 Pentru mine însă contează prea puţin dacă sunt judecat de voi sau de vreun tribunal omenesc. De altfel, nici eu nu mă mai judec. 4 Căci nu am nimic pe conştiinţă, dar nu aceasta mă dezvinovăţeşte; Cel care mă judecă este Domnul. 5 De aceea nu judecaţi nimic înainte de vremea cuvenită, până va veni Domnul, care va aduce la lumină cele ascunse în întuneric şi va dezvălui motivaţiile din inimi. Atunci fiecare îşi va primi lauda de la Dumnezeu.

6 Acestea, fraţilor, le-am aplicat voalat cu referire la mine şi la Apolo, în folosul vostru, ca prin exemplul nostru să învăţaţi ce înseamnă „Nimic peste ce este scris”, pentru ca nimeni să nu se îngâmfe cu unul împotriva celuilalt. 7 Căci cine te face să fii deosebit? Ce ai pe care să nu-l fi primit? Şi dacă ai primit, de ce te lauzi ca şi când n-ai fi primit?

8 Deja v-aţi ghiftuit, deja v-aţi îmbogăţit şi împărăţiţi fără noi! Şi bine ar fi dacă aţi împărăţi, ca să împărăţim şi noi împreună cu voi. 9 Căci mi se pare că pe noi, apostolii, ne-a rânduit Dumnezeu ultimii, ca pe nişte condamnaţi la moarte, fiindcă am devenit un spectacol pentru lume, îngeri şi oameni. 10 Noi suntem neghiobi pentru Hristos, voi sunteţi înţelepţi în Hristos. Noi suntem slabi, voi sunteţi puternici. Voi sunteţi onoraţi, noi dispreţuiţi. 11 Până în clipa de faţă flămânzim şi însetăm, suntem lipsiţi de îmbrăcăminte, maltrataţi şi mereu pe drumuri, 12 trudim şi lucrăm cu mâinile noastre. Când suntem întâmpinaţi cu vorbe batjocoritoare, binecuvântăm, când suntem persecutaţi, răbdăm, 13 când suntem calomniaţi, răspundem cu blândeţe. Am ajuns ca un gunoi al lumii, ca ceva lepădat de toţi, până în clipa de faţă.

14 Nu vă scriu acestea ca să vă fac de ruşine, ci ca să vă dojenesc ca pe nişte copii ai mei preaiubiţi. 15 Căci chiar dacă aţi avea zece mii de pedagogi în Hristos, nu aveţi mai mulţi părinţi, fiindcă eu v-am născut în Hristos Iisus, prin Evanghelie. 16 Vă îndemn aşadar să urmaţi întocmai exemplul meu. 17 În acest scop l-am trimis la voi pe Timotei, care este copilul meu preaiubit şi credincios în Domnul. El vă va reaminti căile mele în Hristos Iisus, după cum le fac cunoscute pretutindeni, în toate bisericile.

18 Unii s-au îngâmfat de parcă n-ar mai urma să vin la voi. 19 Voi veni repede, dacă Domnul va îngădui, şi voi cunoaşte nu discursurile celor care s-au îngâmfat, ci puterea lor. 20 Căci împărăţia lui Dumnezeu nu stă în discursuri, ci în putere. 21 Ce preferaţi? Să vin la voi cu nuiaua sau cu dragoste şi duhul blândeţii?


Aşa cum am bănuit de ceva vreme, nu există nicio ediţie Cornilescu 1923. Există ediţia Cornilescu 1924, a cărei tipărire a început către finalul lui 1923 şi s-a încheiat în septembrie 1924.

În arhivele BFBS de la Biblioteca Universităţii din Cambridge există numeroase scrisori din 1924. Redau mai jos două dintre ele, relevante pentru chestiunea „Biblia 1923”.

––––––––-

Berlin, 24 iulie 1924

Rev. R. Kilgour, D.D.

146 Queen Victoria Street,

London

Dragă Dr. Kilgour,

Mulţumesc pentru scrisorile din 15 şi 19 [iunie]. Legăm acum Biblia română cu trimiteri şi îi vom trimite dlui Cornilescu o copie cât de curând posibil. I-am trimis colile tipografice cu de la p. 1089 până la final. Am primit cu bine următoarea parte din manuscris pentru Biblia de buzunar pp. 289-480.

Al dvs.,

A.H. Haig

––––––––––-

Notă: R. Kilgour era “editor supraveghetor” al SBB pentru traducerea Bibliei. Cornilescu a purtat o corespondenţă strânsă cu el în prima jumătate a anului 1924.

A.H. Haig era reprezentantul SBB la Berlin. Biblia cu trimiteri din 1924 s-a tipărit în Germania.  La Berlin era biroul Societăţii, iar la Leipzig era tipografia. În fişa de înregistrare a Bibliei 1924 apare Berlin ca loc al editării.

–––––––––––

23 sept. 1924

The Rev. D. Cornilescu,

Villa Emanuel,

Monnetier-Mornex,

HAUTE-SAVOIE,

France

Dragă Dle Cornilescu,

În cazul în care n-aţi primit încă un exemplar, vă trimit eu unul, ediţia tipărită pe hârtie de India. Sper că va ajunge în siguranţă.

Cu urări de bine,

K.

Supraveghetor editorial.


Sunt la Cambridge. Câteva dosarele groase cu scrisori din arhiva Societăţii Biblice Britanice mă aşteptau deja la sala de manuscrise, la etajul 3. Biblioteca în sine e imensă,  iar coridoarele şi camerele ei sunt capitonate pe toţi pereţii cu zeci şi zeci de rafturi cu cărţi. Uşile sunt toate securizate contra incendiilor.

Nu mi se permite să iau aparatul foto în clădire. Fotografierea este permisă numai la Serviciul care face digitalizarea.

Între scrisorile lui Cornilescu îmi atrage atenţia una care arată cât de multă ironie ascunde uneori istoria. La sfârşitul lui 1923 şi începutul lui 1924, la Societatea Biblică vin cereri pentru tipărirea unui alt Noul Testament (nu cel al lui Cornilescu). Oricât de ciudat ar părea, cererile vin în principal de la baptişti şi adventişti, care sunt familiarizaţi cu Biblia de la Iaşi (1874) şi cu Biblia Nitzulescu (revizuită de Gârboviceanu 1909/1911) şi nu vor altceva. În speţă, nu vor traducerea Cornilescu! Iată ce-i scria Cornilescu pe 22 februarie 1924 lui Kilgour, secretarul Societăţii Biblice Britanice:

2 Rutland Park Garden, N.W. 2

Dragă Dr. Kilgour,

(…)

Din câte îmi dau seama de la Bucureşti, chestiunea noii ediţii a Noului Testament este făcută pentru că baptiştilor şi adventiştilor le-ar plăcea să o aibă cu orice preţ, deoarece congregaţiile lor au fost şi sunt bazate pe această versiune (cea veche de la Iaşi şi Nitzulescu). Aşadar, sunt obişnuiţi cu ea şi nu pot înţelege nevoia unei versiuni noi. Ar vrea să aibă uniformitate în congregaţiile lor, aşa că încearcă să cumpere foarte mult vechea versiune, pentru a arăta că se vinde mai bine ca oricare alta.

(…)

Toate acestea arată câte de important este să existe o singură versiune bună care să fie prelucrată tot mai mult. Cred că acum este momentul să se decidă care versiune trebuie să fie prelucrată.

Cu respect, al dvs.

D. Cornilescu

–––––––––––––––-

Notă: Biblia 1924, cea folosită de evanghelici în prezent, era în tipar la Leipzig, încă din 1923. Se mai punea doar problema foii de titlu (dacă să fie menţionat sau nu traducătorul). În orice caz, Societatea Biblică Britanică încă era nehotărâtă asupra Bibliei pe care să o propună ca standard. Faptul că tipărea la Leipzig Biblia lui Cornilescu revizuită nu însemna nicidecum că acela era textul definitiv al Societăţii.

Ironia cea mai mare este că baptiştii (mai ales cei din Arad) şi adventiştii, fiind obişnuiţi cu alte versiuni (Iaşi şi Nitzulescu) se opun cu îndârjire noii versiuni a lui Cornilescu şi chiar vor să-l saboteze. Petre Paulini, conducătorul cultului adventist, s-a deplasat până la Londra în ian 1924 pentru a cere o audienţă cu Kilgour, cu dorinţa de a expune neajunsurile versiunii Cornilescu. Kilgour nu era disponibil, aşa că discuţia n-a mai avut loc.


Încep să cred că Biblia sinodală 1982 (retipărită în 1988 ) este una dintre cele mai ideologizate versiuni  pe care le-am întâlnit vreodată. N-am cercetat-o sistematic, dar ce am descoperit, mai mult întâmplător, m-a făcut să mă crucesc.

Par exemple: expresia [ta] chilia ete (o mie de ani) care apare de 6 ori în Apoc. 20, este tradusă prin „mii de ani”. De ce? Fiindcă „o mie de ani” dă naşterea doctrinei mileniste, iar ortodoxia este amilenistă, deci în consecinţă şi textul biblic trebuie „ameliorat” şi „amilenizat”.

[Precizare: ca interpret al Scripturii, tind mai degrabă să fiu amilenist, dar consider că traducerea textului grec trebuie făcută totuşi prin „o mie”. Indiferent dacă suntem a-, pre- post- sau vehement antimilenişti, trebuie să respectăm originalul!]

Justificarea traducerii „mii de ani” e dată de pr. Ioan Mircea (revizor al NT 1979, preluat în Biblia 1982) în al său năstruşnic Dicţionar al Noului Testament (art. „Împărăţia de mii de ani”). Să-i dăm microfonul autorului, fiindcă „toată pasărea pe limba ei piere”:

„Ca să se traducă „o mie de ani” ar fi trebuit să fie sau subiectul la singular (to chilia etos) sau (en chilia etos)” [Notă: hen este scris en (cu spirit lin şi accent ascuţit!]

Am vagul sentiment că secvenţele propuse (to chilia etos sau hen chilia etos) sunt imposibile în greacă (am să verific!). În plus, există la Josephus, Antichităţi, 12.208, secvenţa ta chilia talanta (o mie de talanţi) care nu poate în niciun caz să fie tradusă cu „mii de talanţi”, fiindcă în context se precizează mai înainte (12.203) că e vorba de 1000.

Modul în care au procedat cei câţiva teologi care au revizuit NT 1979 (vezi pagina de jurnal a lui Bartolomeu Anania) îmi dă temei să cred că Biblia din 1982 este unică între toate traducerile europene făcute în sec. XX, prin gradul ei de ideologizare. Sigur, afirmaţia ar trebui să fie şi demonstrată. Deocamdată e o impresie. Cândva am să verific mai în amănunt lucrurile.

P.S. Bartolomeu Anania, în traducerea lui, dă o explicaţie amatoristă în nota de subsol de la Apocalipsa 20, favorizând „miile de ani”, dar foloseşte şi „o mie de ani” (de 2x din 6x). Nu prea înţeleg de ce să-i ameţim pe cititori în felul ăsta. Măcar Biblia 1982 e consecventă în ideologia ei.


cornilescu

Lucrez acum la un material despre traducerea Cornilescu şi am observat că există anumite informaţii eronate (sau cel puţin îndoielnice) care circulă despre traducerile lui.

Conform unor surse (dr. Alexa Popovici, Alexandru Măianu, Enciclopedia Bibliei, Logos), Cornilescu ar fi publicat NT în 1921 şi Biblia în 1923. Eu însă am ajuns la alte concluzii:

1) Cornilescu a publicat Psaltirea şi NT în 1920; apoi toată Biblia în 1921 (Astea sunt informaţii confirmate din 2-3 reviste interbelice). Sunt dincolo de orice dubiu. Am obţinut şi o fotocopie a paginii de titlu a NT 1920!

2) A făcut o revizuire dar nu ştim când anume. Se crede ca în 1923-1924 dar mă cam îndoiesc, fiindcă în 1922-1923 a fost scandalul la Cuibu-cu-Barza (prelungit până în primăvara 1924) şi în vara lui ‘23 Cornilescu a ‘demisionat’, plecând în Anglia. În perioada aia zbuciumata nu prea cred să fi avut el timp de revizuiri. În plus, în depozitul American Bible Society există o versiune din 1925 despre care cred ca e ceea ce trece drept “Cornilescu 1923″.

3) A mai făcut o traducere literală publicată în 1931 (o am in bibliotecă).

Fac apel “pe această cale” la cititorii care au ei înşişi (sau cunosc pe cineva care are) un exemplar din himerica ediţie 1923, despre care toată lumea scrie, dar pe care nimeni n-a văzut-o “în carne şi oase”. Poate cineva să confirme existenţa versiunii “Cornilescu 1923″ altfel decât citând din Alexa Popovici, Alexandru Măianu sau Iosif Ţon?


ananiaÎncă de la primele studii comparate asupra traducerilor NT în limba română, am nutrit bănuiala că revizuirea NT din 1979 a fost făcută extrem de neglijent, fără grija cuvenită unei sarcini de asemenea anvergură. Am găsit astăzi în Memoriile lui Valeriu Anania confirmarea intuiţiilor avute acum mai bine de doi ani. Citez din capitolul „O nouă versiune românească a Bibliei”, p. 649.

Patriarhul Iustin Moisescu, fost profesor de specialitate, se mărginise să ceară revizuirea Noului Testament de către trei profesori teologi, dintre care doi universitari, sub coordonarea directorului Institutului Biblic, care eram eu. Aşa se face că în biroul meu de editor a trebuit să moderez câteva reuniuni ale celor trei, care îşi prezentau porţiunile lucrate acasă, spre a ajunge la un acord. Atunci am constatat cu stupoare că nimeni nu propunea o confruntare cu originalul grecesc, indispensabil într-o asemenea muncă. Mai mult, unul din ei îşi adusese TOB-ul (Traduction Œcumenique de la Bible) şi se căznea să traducă, silabisind din franceză.

Nu ştiu de ce Bartolomeu Anania scrie doar de trei revizori. Din ceea ce ştiu eu, la revizuirea din 1979 au participat pr. prof. C. Corniţescu, pr. Ioan Mircea, pr. prof. Nicolae Petrescu şi pr. prof. Dumitru Radu. Dintre cei menţionaţi, numai Ioan Mircea n-a fost profesor universitar.

Una peste alta, am devenit foarte curios să ştiu cine era atât de tambour de livre încât ne pouvait de TOB, după cum altădată Calypso ne pouvait d’Ulysse!


1 Timotei conţine, între altele, îndemnuri care ar putea fi incluse într-un „cod al bunelor maniere creştine”. Sunt multe recomandări privitoare la trăirea în comunitatea de credinţă (pentru bărbaţi, femei, tineri, vârstnici, slujitori ai cultului etc.)

Mă opresc asupra unui verset (1 Tim. 2:8) care spune: „Vreau dar ca bărbaţii să se roage în orice loc, şi să ridice spre cer mâini curate, fără mânie şi fără îndoieli.”

Picioare care gândesc prea mult

La o examinare mai atentă, parte a doua („fără îndoieli”) ar trebui revizuită. Termenul folosit în original este dialogismos, care apare de 14 ori în NT grec. Cel mai des apare în evanghelii şi la Sf. Pavel. Înţelesurile termenului sunt multiple. Un prim sensul ar fi cel de „raţionament” (găunos), ca în Romani 1:21, unde se vorbeşte despre raţionamentele deşarte ale păgânilor care se îndepărtează de Dumnezeu.

Gânduri ostile

Dacă vorbim de un raţionament (ca proces), trebuie să vorbim şi de rezultatul procesului. Dialogismos mai poate însemna conţinutul sau concluzia la care a ajuns cineva în urma „raţionării”. În Luca 2:35, de pildă, ni se spune că în urma lucrării lui Isus vor fi date la lumină gândurile (dialogismoi) multora. Termenul conţine şi ideea de ostilitate, în sensul că lucrarea lui Isus îi aduce pe oameni în situaţia de a-şi manifesta făţiş împotrivirea care până atunci doar fusese disimulată sau în stare latentă. Există deci contexte în care dialogismos înseamnă „gând, opinie, proiect” (de regulă, potrivnic, duşmănos).

Dubii şi îndoieli

Termenul poate însemna şi „raţionament care se sfârşeşte printr-un dubiu”. În Luca 24:36 Mântuitorul se arată ucenicilor, după înviere, iar ei sunt îngroziţi şi au impresia că văd un duh. Atunci Isus îi întreabă. De ce inimile voastre sunt cuprinse de dialogismoi? E vorba, evident, de „dubii” sau „îndoieli”. Ucenicii încearcă să-şi explice apariţia miraculoasă a lui Isus în mijlocul lor. Şi de aici dubiile. Acest sens („îndoială”) a fost folosit şi de Cornilescu în 1 Tim. 2:8.

Controverse, dispute şi gâlcevi

O ultimă nuanţă a lui dialogismos este aceea de „discuţie în contradictoriu, dispută, ceartă”, întâlnită în Luca 9:46, unde textul spune că s-a iscat o controversă (dialogismos) între ucenici, fiindcă voiau să ştie care este cel mai mare. Şi Filipeni 2:14 conţine cam aceeaşi nuanţă („Faceţi totul fără vociferări/cârtiri şi fără certuri/dispute, dialogismoi). Acest din urmă sens ar trebui folosit şi în versetul din 1 Timotei.

Textul citat la început spune cam ceva de felul următor: e inacceptabil să te rogi dacă înainte de asta ai făcut crize de mânie, te-ai isterizat, te-ai răstit sau ai tras nişte certuri zdravene. Cunoaşteţi capi de familie/pastori/evanghelişti etc. care îşi asupresc familiile (cu gura lor mare), iar în biserică ţin rugăciuni sforăitoare? Sau oameni implicaţi în certuri (egoiste) care vin şi ţin nişte rugăciuni care îi fac să pară coborâţi din icoană? Versetul mai sus citat nu pune accentul pe rugăciunea cu credinţă (Biblia vorbeşte în altă parte despre asta), ci despre importanţa dintre relaţiile personale bune pentru viaţa de rugăciune.

Cornilescu însuşi, în versiunea 1931, a introdus „gând de ceartă”. Galaction: „fără de mânie şi fără de gâlceavă”. Ediţia catolică (şi NTR): „fără mânie şi ceartă”.

În mod eronat, Bartolomeu Anania păstrează „fără mânie şi fără şovăire”.


Aproape am terminat referatul despre cele şase ocurenţe ale verbului dikaioo în Romani 3 şi în traducerile româneşti ale NT. Pentru cine nu ştie, să precizez mai întâi că înţelesul verbului dikaioo constituie unul dintre principalele subiecte de polemică între ortodocşi şi protestanţi.

Cercetarea amănunţită a modului în care este tradus verbul a dat la iveală surprize cu nemiluita (atât din partea ortodoxă, cât şi din cea protestantă). Prezint mai jos una.

În traducerea celor şase ocurenţe ale verbului dikaioo din Romani 3, versiunile ortodoxe realizate de-a lungul unei perioade de 350 de ani manifestă o preferinţă clară pentru „a  îndrepta”. Deşi verbul are probabil o atestare mai veche în textele biblice, prima ediţie completă a NT în care apare este cea din 1648, cu forma „a derepta”, devenită „a îndirepta” în BB (1688) şi apoi „a îndrepta” în Biblia de la Blaj (1795). Această ultimă formă s-a păstrat până la versiunile 1982/1988 ale Bibliei sinodale.

Un fapt surprinzător este că în 12 ediţii ortodoxe (din cele 18 studiate) verbul „a îndrepta” (care trimite la ideea de „transformare progresivă şi ontologică”) este utilizat şi cu referire la Dumnezeu, în Romani 3:4. Primul care a sesizat că în cazul lui Dumnezeu nu se poate vorbi de o „îndreptare” (i.e. progres moral) a fost episcopul Nicodim. Versiunea lui (1926) renunţa la tipicul „ca să te îndreptezi” în favoarea lui „eşti drept”. Fiindcă probabil sesizase şi el problema, un an mai târziu, Galaction propunea, pentru acelaşi verset, echivalentul „ca să fii găsit drept” (preluat şi de N. Colan, 1942). Biblia din 1968 şi NT din 1972 au revenit la vechea exprimare („ca să te îndreptezi”), dar în Noul Testament din 1983 situaţia a fost remediată parţial: secvenţa hopos an dikaiothes („ca să fii găsit drept” din Romani 3:4) a fost tradusă (incorect) cu „drept eşti tu”. Nu putem fi siguri asupra motivelor pentru care traducerea acestui verset a oscilat mereu, dar putem bănui că revizorii au încercat să găsească un drum de mijloc între Scila şi Caribda. Pe de o parte, păstrarea verbului „a îndrepta” cu referire la Dumnezeu ar fi presupus ideea dubioasă teologic că în Dumnezeu este posibil progresul moral, pe de altă parte, folosirea locuţiunii „a fi găsit drept” în acest verset ar fi echivalat cu o „cedare” pe tărâm teologic, prin apropierea de versiunile protestante (în care dikaioo are mai degrabă conotaţii judiciare). După mai multe tatonări, versiunile sinodale s-au fixat asupra echivalentului „drept eşti tu”, care însă nu traduce corect sensul expresiei din original. O corectare a versetului 3:4 în spiritul originalului a fost introdusă în cele din urmă de Bartolomeu Anania („ca să te îndreptăţeşti”).

P.S. Ştie cineva care este ultima versiune sinodală a Bibliei? Anul acesta a fost retipărit Liturghierul. Am auzit că şi o nouă versiune a Bibliei sinodale, dar nu am reuşit să găsesc detalii pe internet (în parte, şi deoarece conexiunea mea la internet nu rezistă mai mult de 3 minute consecutiv în această perioadă…)


Un coleg de VT mi-a atras recent atenţia asupra acestui verset: „Şi Sara a zis: «Dumnezeu m-a făcut de râs: oricine va auzi, va rîde de mine».” Din traducerea Cornilescu s-ar putea crede că pentru soţia lui Avraam naşterea şi alăptarea unui copil la bătrâneţe constituie ceva ridicol. Ceva de care să te jenezi. Aparent, Sara e cel puţin contrariată de faptul că Dumnezeu face haz pe seama ei. Săraca femeie, îţi vine să spui. A ajuns să fie subiect de glume la bătrâneţe

Şi totuşi, textul original se pretează la o altă interpretare. Retradus literal, textul ar suna astfel: „Sara a zis: Dumnezeu a creat [prilej de] râs. Oricine va auzi va râde (împreună cu mine)” [ebr., watomer Sarah ţehoq asah li Elohim. Kol-haşomea yiţhaq-li]. În acest caz, Sara nu este subiect de râs, ci are un motiv de bucurie, exprimată prin râs. Mai ales în contextul unei culturi semitice, dobândirea unui copil de către o femeie sterilă constituie un motiv de jubilaţie.

Interesant, traducerea în greacă a textului ebraic păstrează aceeaşi idee: „Şi a zis Sara: Domnul mi-a făcut [prilej de] râs. Cine va auzi se va bucura cu mine” (Eipen de Sarra: gelōta moi epoiēsen Kyrios. Hos gar an akousē sunhairetai moi).

Traducerea evreiască în engleză (Jewish Publication Society, 1985) spune acelaşi lucru: Sarah said, „God has brought me laughter; everyone who hears will laugh with me.”

Şi atunci, de unde la Cornilescu ideea că Dumnezeu o face de râs pe Sara? Probabil din versiunea franceză L. Segond: Et Sara dit: Dieu m-a fait un sujet de rire; quiconque l’apprendra rira de moi. În orice caz, în versiunea 1931, Cornilescu a reabilitat-o pe mama nonagenară: Şi Sara a zis: Dumnezeu m-a făcut să râd: oricine va auzi va râde cu mine.


Am primit astăzi un exemplar din NTR, prin bunăvoinţa dlui Iosif Ignătoaie, directorul International Bible Society în România. Încă de când eram student ştiam că se lucrează la acest proiect. Munca a durat destul de mult, dar în cele din urmă textul a fost publicat pe internet, iar în 2007 a văzut şi lumina tiparului.

Ca cercetător cu interese în domeniul studiilor biblice şi al istoriei traducerii NT în limba română îmi revine (fie că vreau sau nu) responsabilitatea de a emite feed-back cu referire la noua versiune. Pentru o evaluare cât de cât solidă (măcar a unor cărţi din NT) este nevoie de timp, de aceea în postarea de faţă nu pot comunica decât nişte impresii generale.

Este îmbucurător că cititorii români evanghelici (dar şi catolici şi ortodocşi) au la îndemână un text care oferă o perspectivă proaspătă asupra textului biblic. Din experienţă ştiu că familiaritatea cu un anumit text ajunge la un moment dat să fie o piedică în calea descoperirii unor noi valenţe ale sale.

Alte avantaje „la prima vedere” pe care le aduce NTR ar fi următoarele: introduce un limbaj actualizat (să sperăm că nu excesiv de modern) ceea ce înseamnă că nu vom mai întâlni forme desuete sau incorecte ale unor cuvinte, precum în traducerea Cornilescu. Nădăjduiesc că s-a acordat atenţie cuvenită punctuaţiei, fiindcă în versiunea Cornilescu există numeroase probleme de acest fel, mai ales în privinţa virgulei.

NTR conţine un bogat aparat de note, necesar înţelegerii textului sau semnalării unor versete dificile care pot fi traduse în mai multe feluri. Pasajele poetice sau citatele vechi-testamentare din NT sunt indentate, ceea ce constituie un real progres în raport cu ediţiile tipice româneşti. Adesea cititorul NT în versiunea Cornilescu nici nu bănuieşte cât de mult este citat VT în NT, fiindcă aranjarea textului în pagină este uniformă.

Un ultim avantaj semnificativ pe care îl aduce NTR este armonizarea textelor paralele din (nu dintre) Evangheliile Sinoptice. Au fost armonizate şi citatele vechi-testamentare din NT. Să sperăm totuşi că traducătorii au păstrat diferenţele acolo unde autorii NT nu citează exact textul vechi-testamentar ori îl adaptează. Altfel, ajungem să facem Biblia mai „inerantă” decât este.

În încheiere aş vrea să-mi exprim nişte nedumeriri privitoare la câteva detalii de conţinut ale „prefaţei” (sic! vezi nota de la pagina IV). Redau citatul relevat urmat de comentariul meu.

– „… textul final fiind rodul a aproape un deceniu de lucru intens pe manuscrisele originale ale Vechiului şi Noului Testament.” Nu cred că traducerea este rodul muncii pe manuscrisele originale, ci pe textul din ediţia critică Nestle-Aland27. Diferenţa e aparent nesemnificativă, dar importantă pentru cercetători.

– „…traducătorii au ţinut cont de inovaţiile limbii române actuale din domeniul lexicului (…), folosind totodată şi termeni care, deşi există în uzanţa limbii române de câteva decenii, şi-au păstrat expresivitatea şi continuă să rămână potriviţi pentru un text sacru.” N-am înţeles de ce este pusă în opoziţie expresivitatea unor termeni cu vechimea lor în limbă de (numai) câteva decenii. Folosirea concesivei (introduse cu deşi) sugerează că pentru autorul prefeţei un termen începe să-şi piardă expresivitatea după câteva decenii de „uzanţă”!

– „Aceste versiuni (…) au fost folosite în acele locuri în care TM este neclar şi unde studiul critic al TM dovedea că una dintre aceste versiuni oferea citirea corectă sau, cel puţin, o citire alternativă.” Cred că se are în vedere lecţiunea corectă sau lecţiunea alternativă (nicidecum „citirea”).