Cap. 10 se încheia cu declaraţia „[noi suntem] dintre aceia care au credinţă pentru izbăvirea sufletului”. Acum autorul cărţii ne spune ce înseamnă credinţa şi exemplifică in extenso, folosindu-se de istoria de început a poporului ales.

Credincioşii care au dubii cu privire la propria lor identitate sunt deci motivaţi să privească în trecut la patriarhi, care au avut parte (păstrând proporţiile) de aceleaşi zbateri şi lupte, trăind într-o perpetuă peregrinare, cu ochii către realitatea promisă de Dumnezeu.

Există câteva probleme exegetice importante în aceste capitol care îl pun pe traducător să aleagă. Timpul nu-mi îngăduie să-mi justific opţiunile.

Despre Evrei 1:11 am scris acum mai bine de trei ani o scurtă postare exegetică. Vezi AICI.

Capitolul 11

1 Credinţa este realitatea celor nădăjduite, dovada lucrurilor care nu se văd.

2 Prin aceasta au primit [o bună] mărturie cei din vechime.

3 Prin credinţă înţelegem că lumile au fost create prin cuvântul lui Dumnezeu, astfel încât ce se vede a fost făcut din lucruri care nu se văd.

4 Prin credinţă i-a a adus Abel lui Dumnezeu o mai bună jertfă decât cea a lui Cain, primind astfel mărturie că este drept, căci Dumnezeu a mărturisit despre darurile sale; prin aceasta, deşi mort, continuă să vorbească.

5 Prin credinţă a fost strămutat Enoh ca să nu mai vadă moartea şi nu a mai fost de găsit, căci l-a strămutat Dumnezeu; înainte de strămutarea lui a primit mărturia că este plăcut lui Dumnezeu.

6 Fără credinţă este cu neputinţă să fim plăcuţi [lui Dumnezeu]. Căci cel care se apropie de Dumnezeu trebuie să creadă că [El] există şi că răsplăteşte pe cel care Îl caută.

7 Prin credinţă Noe, fiind prevenit cu privire la cele care încă nu se vedeau şi luând aminte cu grijă, a pregătit o arcă pentru mântuirea casei sale; prin aceasta a judecat lumea şi s-a făcut moştenitor al dreptăţii care vine din credinţă.

8 Prin credinţă a ascultat Avraam când a fost chemat să plece în locul pe care urma să-l ia în moştenire; a plecat neştiind încotro merge.

9 Prin credinţă a călătorit spre ţara promisă, ca într-un ţinut străin, locuind în corturi cu Isaac şi Iacov, împreună-moştenitori ai aceleiaşi promisiuni.

10 El aştepta cetatea care are temelii [tari], al cărei arhitect şi ziditor este Dumnezeu.

11 Prin credinţă şi Sara a primit putere de a zămisli şi a născut chiar dacă îi trecuse vârsta, căci a socotit vrednic de încredere pe Cel care făcuse promisiunea.

12 Astfel că, dintr-un [singur om], şi acela aproape mort, s-au născut [urmaşi] precum mulţimea stelelor cerului şi ca nisipul de pe malul mării, care nu se poate număra.

13 În credinţă au murit toţi aceştia, fără a primi promisiunile; [doar] le-au văzut de departe, le-au salutat şi au mărturisit că sunt străini şi călători pe pământ.

14 Cei care vorbesc astfel arată că sunt în căutarea unei patrii.

15 Dacă le-ar fi stat gândul la cea din care au ieşit, ar fi avut timp să se întoarcă,

16 dar căutau una mai bună, adică una cerească. De aceea lui Dumnezeu nu-i este ruşine să se numească Dumnezeul lor; căci le-a pregătit lor o cetate.

17 Prin credinţă a adus Avraam pe Isaac când a fost încercat; el, care primise promisiunile, a vrut să-l aducă [jertfă] pe singurul său [fiu],

18 despre care se spusese: „Prin Isaac o sămânţă îţi va purta numele”,

19 fiindcă socotise că Dumnezeu poate să-l învie şi din morţi, astfel că l-a primit [înapoi] în chip simbolic.

(Va urma)


Mi-ar fi plăcut să am răgazul să dau şi câteva tâlcuiri ori explicaţii la această traducere, dar nu e timp. Le spun deci cititorilor ce ne spune autorul epistolei în 13:5: „Mulţumiţi-vă cu ce aveţi”. 🙂

A trebuit să recurg la echivalente dinamice pentru unele sintagme, fiindcă literalitatea ar fi aruncat în aer sensul. 

Capitolul 5

1 Orice mare preot este luat dintre oameni şi aşezat în relaţia cu Dumnezeu, ca să aducă daruri şi jertfe pentru păcate.

2 El se poate arăta îngăduitor cu cei neştiutori şi rătăciţi, fiindcă şi el este supus slăbiciunii,

3 de aceea se cuvine să aducă [jertfă] pentru păcate, atât pentru popor, cât şi pentru sine.

4 Dar nimeni nu-şi ia de la sine cinstea [aceasta], ci este chemat de Dumnezeu, precum [a fost chemat] Aaron.

5 În acelaşi fel, nici Hristos nu şi-a acordat singur slava de a deveni mare preot, ci [a primit-o de la] Cel care I-a spus: „Tu eşti Fiul Meu, astăzi Te-am născut”.

6 După cum şi în alt [loc] zice: „Tu eşti preot în veac, după rânduiala lui Melhisedec”.

7 El, care în zilele Sale pământeşti a făcut rugăciuni şi cereri cu strigăte mari şi cu lacrimi către Cel care putea să-L izbăvească de moarte – fiind ascultat datorită evlaviei [Sale] –,

8 a învăţat ascultarea prin suferinţă, măcar că era fiu,

9 şi, ajungând desăvârşit, s-a făcut pentru toţi cei care ascultă de El sursa unei mântuiri veşnice,

10 fiind numit de Dumnezeu mare preot după rânduiala lui Melhisedec.

11 Despre acestea avem multe de spus, [lucruri] anevoie de explicat, căci v-aţi făcut greoi la pricepere.

12 Deşi se cuvenea să fiţi învăţători de multă vreme, aveţi nevoie să fiţi învăţaţi iarăşi adevărurile elementare ale mesajului lui Dumnezeu; aţi ajuns să aveţi nevoie de lapte, nu de hrană tare.

13 Oricine se hrăneşte cu lapte [încă] nu s-a desprins cu mesajul despre dreptate; [încă] este copil.

14 Hrana tare este a celor maturi, a celor care, prin practică, şi-au antrenat judecata pentru a deosebi răul de bine.


Precum se vede, hărnicia continuă! 🙂

M-a tachinat cândva un cititor, calculând sutele de ani de care ar fi nevoie ca să traduc NT în ritmul pe care l-am avut la 1 Corinteni, deci iată răzbunarea mea subtilă la astfel de comentarii maliţioase! 🙂

Am dat gata şi cap. 3.

Câteva precizări:

1) Am tradus τὸ καύχημα τῆς ἐλπίδος, to kauchema tes elpidos  (3:6) nu literal (lauda speranţei) ci după sens: nădejdea cu care ne lăudăm.

2) Pentru sensul verbului προσοχθίζω, prosochthizo, se poate opta între „a fi exasperat”, „a fi lehămitisit”, „a se scârbi” etc. Am ales ultimul sens, deşi sensul verbului e undeva la intersecţia dintre „mânie”, „lehamite” şi „dezgust”.

3) Cum traducem ὑπόστασις, hypostasis? Am ales o conotaţie mai „afaceristă”, fiindcă în context se spune că suntem μέτοχοι τοῦ Χριστοῦ, metochoi tou Christou, „tovarăşi ai lui Hristos”.

Care este, pe scurt, mesajul capitolului?

Isus este mai presus decât îngerii, după cum este mai presus şi de Moise, figura fondatoare a poporului Israel. Negreşit, Moise are merite extraordinare, dar să nu uităm care îi este locul: el este doar un slujitor, în vreme ce Isus este Fiu. Ca Fiu, are în administrare o casă (i.e. o familie) din care facem şi noi parte.

Ca în întreg Noul Testament, chemarea (privilegiul) este dublată de responsabilizare (datorie), semnalată de un cuvânt-cheie: DACĂ!

Fiindcă a fost pomenit Moise, să nu uităm că poporul care a ieşit triumfal din Egipt sub conducerea lui a dat-o în bară la scurtă vreme, răzvrătindu-se împotriva lui Dumnezeu.

Exemplul evreilor care au avut un început bun, dar un sfârşit prost, este un avertisment pentru destinatari (şi pentru noi), să nu procedeze la fel. Da, suntem tovarăşi cu Hristos, dar trebuie să ţinem „învoiala” până la capăt. Altminteri, nu putem intra în „odihnă”. Odihna este o metaforă pentru mântuirea pe care o aşteptăm şi pe care o vom primi deplin la revenirea lui Isus.

Capitolul 3

1 De aceea, fraţi sfinţi, părtaşi ai chemării cereşti, luaţi seama la apostolul şi marele preot al mărturisirii noastre, Isus Hristos,

2 care a fost credincios Celui care L-a rânduit, precum [a fost] şi Moise în toată casa lui.

3 Acesta a fost găsit vrednic de mai multă cinste decât Moise, după cum cel care a zidit o casă are mai multă cinste decât ea.

4 Orice casă este zidită de cineva; dar Dumnezeu este cel ce zideşte totul.

5 Moise a fost credincios în toată casa Lui ca slujitor, pentru a da mărturie despre cele ce aveau să fie vestite,

6 dar Hristos [este credincios] ca fiu peste toată casa Lui; iar casa Lui suntem noi, dacă ţinem neclintită, până la sfârşit, încrederea şi nădejdea cu care ne lăudăm.

7 De aceea, precum zice Duhul Sfânt: „Astăzi, dacă auziţi vocea Lui,

8 nu vă împietriţi inimile, ca în [ziua] răzvrătirii, în ziua ispitirii în pustiu,

9 când m-au ispitit părinţii voştri, m-au pus la încercare, şi au văzut lucrările Mele [vreme de] patruzeci de ani.

10 De aceea m-am scârbit de neamul acesta şi am zis: «Ei veşnic se rătăcesc cu inima; n-au cunoscut căile Mele»,

11 aşadar am jurat în mânia Mea: «Nu vor intra în odihna Mea!»”

12 Luaţi seama, fraţilor, ca nu cumva să fie între voi o inimă rea şi necredincioasă care să vă depărteze de Dumnezeul cel viu,

13 ci îndemnaţi-vă unii pe alţii în fiecare zi, cât încă se spune „astăzi”, ca nu se împietrească nimeni dintre voi prin înşelăciunea păcatului.

14 Ne-am făcut părtaşi cu Hristos, dacă ţinem până la capăt învoiala de la început.

15 Când se spune: „Astăzi dacă auziţi vocea Lui, nu vă împietriţi inimile, ca în [ziua] răzvrătirii”,

16 cine [sunt cei care] s-au răzvrătit, deşi au auzit? Oare nu toţi cei care au ieşit din Egipt  sub [conducerea lui] Moise?

17 De cine s-a scârbit [vreme de] patruzeci de ani? Oare nu de cei care au păcătuit şi ale căror stârvuri au căzut în pustiu?

18 Cine sunt cei cărora le-a jurat că nu vor intra în odihna Lui? Nu cei care au fost neascultători?

19 Astfel, vedem că nu au putut să intre din cauza necredinţei.