Cu mai bine de o săptămână în urmă am ţinut la biserică un studiu din Efeseni 4:11-16. Cu acest prilej am descoperit că Ef. 4:12 ar avea nevoie de o nuanţare în ce priveşte expresia „pentru desâvârşirea sfinţilor” (gr. πρὸς τὸν καταρτισμὸν τῶν ἁγίων).

Termenul care ne interesează este καταρτισμός, katartismos, tradus de Cornilescu prin „desăvârşire” (cf. Segond perfectionnement des saints).

În greaca clasică, termenul katartismos se foloseşte cu mai multe sensuri, în funcţie de context:

–          reconciliere, restaurare

–          îndreptare (sau aşezare a unui os fracturat)

–          finalizare (a procesului de creştere a dinţilor)

–          pregătire, aranjare (a unui obiect)

–          antrenare, echipare

Acest ultim sens pare cel mai potrivit în contextul din Efeseni. Pavel spune că Hristos a dăruit Bisericii o “ierarhie slujitoare” care să-i “echipeze” pe sfinţi pentru ca şi ei să slujească, ducând astfel la creşterea (zidirea) trupului lui Hristos.

Bun, şi ce e greşit dacă zicem “desăvârşire” în loc de “echipare” (sau pregătire)? Nu e greşit, dar poate sugera ideea că trebuie ne desăvârşim şi apoi să slujim. La o adică, ne putem sustrage slujirii invocând motivul că nu suntem încă desăvârşiţi. Şi am avea dreptate, fiindcă desăvârşiţi o să fim doar la Domnul, când va veni ceea ce este desăvârşit (ὅταν δὲ ἔλθῃ τὸ τέλειον,  1 Cor 13:10). Numai că Pavel nu spune că trebuie să ne desăvârşim mai întâi, ci că trebuie să ne echipăm.

Să vedem ce au făcut traducătorii vechi şi noi cu acest termen – katartismos

NT. 1648împreunarea sfinţilor (Hm… cam nefericit termenul)

Bibl. 1688întemeiarea sfinţilor (N-au nimerit-o nici editorii munteni)

Micu 1795săvârşirea sfinţilor (Termen preluat de Şaguna, Filotei al Buzăului şi Biblia 1914. Deja ne apropiem de termenul modern desăvârşire).

Biblia 1874desevârşirea sânţilorŭ (Soluţie care se va fi preluată de traducerile din sec. XX)

Nitzulescu 1897 întregirea sânţilor (Nici aşa nu sună prea grozav.)

Galaction 1939desăvârşirea sfinţilor (=1874, Cornilescu şi ediţiile sinodale 1968-2008)

Anania 2001 ca să-i pregătească pe sfinţi (Ei, în sfârşit cineva a nimerit-o! Era şi timpul.)

Reclame

Gata cu politica. Ridziada s-a cam terminat (deşi n-am înţeles unde s-a dus până la urmă atâta bănet) şi am temeiuri serioase să cred că Românika va deveni în curând o adevărată republică universitară (prin cei 100.000 de intelectuali cu diplomă pe care îi expediază pe piaţă în mod generos înaltul aşezământ cultural ctitorit de tov. Bondrea). Tovarăşi, viitorul sună bine (dar aveţi grijă să închideţi ochii şi să vă ţineţi cu străşnicie de nas)!

Eu unul revin la preocupările mele de biblist-filolog. Mi-a atras recent atenţia versetul din Fil. 1:13, care conţine o secvenţă („curtea împărătească”) susceptibilă să dea naştere la interpretări eronate.

În trad. Cornilescu 1924 (=1921) versetul sună astfel:

În adevăr, în toată curtea împărătească, şi pretutindeni aiurea, toţi ştiu că sînt pus în lanţuri din pricina lui Isus Hristos.

Cum înţelegeţi sintagma „curtea împărătească”? La prima vedere, eu sunt tentat să o iau metonimic. Prin „curte împărătească” aş înţelege „suita imperială”, sau, în sens mai larg, aristocraţia + artiştii + funcţionarii + trepăduşii + diverşii care se foiau prin palatul împăratului (mai ales dacă locul întemniţării e Roma).

Când ne uităm în original, descoperim că termenul grecesc corespunzător este praitōrion, care în NT apare de 8 ori. Termenul este de origine latinească (praetorium) şi are o istorie un pic mai complicată, de-a lungul căreia a dobândit diverse înţelesuri: 1) reşedinţa oficială a unui guvernator; 2) garda pretoriană (ulterior garda de corp a împăratului); 3) conac sau palat.

Dacă Pavel le scria filipenilor de la Roma, atunci praetorium (praitōrion) ar fi desemnat cel mai probabil garnizoana imperială.

În orice caz, de-a lungul timpului, pentru praitōrion s-au mai propus diverşi echivalenţi (NT 1648 giudecata; Bibl. 1688 şi Micu 1795 divanul), dar în final s-a optat pentru un împrumut: pretoriu, folosit iniţial în Bibl. Iaşi 1874 şi preluat de aproape toate traducerile ulterioare (mai puţin Cornilescu 1921 şi 1924).


Anania

Orice versiune a Bibliei realizată de o singură persoană conţine de regulă tot soiul de ciudăţenii care ţin de preferinţele şi înclinaţiile traducătorului.

Despre versiunea „Anania” am mai scris cu alte ocazii. Chiar şi fără să o fi verificat sistematic, mi se întăreşte tot mai mult convingerea că drumul urmat de ierarhul ortodox nu este cel mai bun. Munca în echipă ar trebui să elimine anumite greşeli inerente muncii da solo.

Bunăoară, m-a intrigat de curând versetul 1 Cor. 1:19, care în trad. Anania spune aşa:

„Că scris este: Pierde-voi înţelepciunea înţelepţilor şi deşteptăciunea celor deştepţi o voi ascunde.”

Nu importă că termenii „deşteptăciune” şi „deştept” s-au cam contaminat de anumite conotaţii care îi fac nepotriviţi pentru registrul biblic. Să zicem că e o chestiune de gust. Mie nu-mi place cuvântul „deştept”, iar traducătorului îi place. Problema e alta cu acest verset. Pavel citează din Isaia 29:14, din traducerea greacă a VT (Septuaginta), dar înlocuieşte verbul „voi ascunde” (krypso) cu verbul „voi zădărnici” (atheteso).

Mai limpede scris, Septuaginta spune:

„Voi nimici înţelepciunea celor înţelepţi şi priceperea celor pricepuţi o voi ascunde”,

pe când Pavel scrie:

„Voi nimici înţelepciunea celor înţelepţi şi priceperea celor pricepuţi o voi zădărnici.” (subl. mele).

Aşadar, în versiunea lui Pavel, citatul este „nuanţat”. Dumnezeu nu „ascunde” („pune sub obroc”) priceperea celor pricepuţi, ci o răstoarnă, o dă la o parte, o zădărniceşte. Nuanţa nu mi se pare lipsită de importanţă. Dacă Apostolul, insuflat de Dumnezeu, a găsit cu cale să introducă această schimbare, socotesc că ea trebuie să fie redată cât mai fidel în traducere.

Or, Bartolomeu Anania îl „diortoseşte” inclusiv pe Apostolul Pavel. Citatul lui este „conformat” la textul Vechiului Testament. Care este motivul din spatele acestei „corectări”? Doreşte diortositorul să armonizeze „contradicţiile” dintre VT şi NT care i-ar putea sminti pe cititori? Nu ştiu. În lipsa vreunei dovezi, avem liber la „şpigulaţii” (cu riscul de a greşi, desigur).

În orice caz, indiferent de motivaţie (nobilă, bună, pastorală, eclesiastică, politicească), sunt de părere că „nu se face”.


Partea a doua a cap. 9 mi s-a părut destul de greu de tradus de o manieră mulţumitoare. Sf. Pavel are o retorică foarte densă, mai ales când se raportează la lucrarea sa de propovăduire (motivaţiile sale, răsplata pe care o aşteaptă etc.). Am pus anumite fraze între paranteze, pentru a uşura un pic lectura firului argumentativ.

În v. 15 există o „sincopă” pe care am păstrat-o ca atare. Această întrerupere a firului scrisorii ne dezvăluie un crâmpei din pasiunea cu care a scris (sau dictat) epistola acest mare apostol.

13 Nu ştiţi că cei ce slujesc la templu mănâncă din bunurile de la templu, iar cei ce se îndeletnicesc cu slujbele la altar au parte din jertfele aduse la altar? 14 Tot astfel, Domnul a rânduit ca cei ce proclamă Evanghelia să trăiască de pe urma Evangheliei.

15 Eu însă nu m-am folosit de niciunul dintre aceste drepturi. Şi nici nu vă scriu aceste rânduri ca să se facă astfel în privinţa mea. Mai degrabă aş alege să mor… Nimeni nu-mi va răpi motivul de laudă! 16 Dacă predic Evanghelia, nu am niciun motiv de laudă (fiindcă mă aflu sub constrângere, şi ar fi vai de mie dacă n-aş predica-o). 17 Dacă însă predic Evanghelia de bunăvoie, am o răsplată. Dacă, dimpotrivă, aş predica-o de nevoie, ar fi o isprăvnicie care mi s-a încredinţat. 18 Aşadar, care este răsplata mea? Ca, în predicarea Evangheliei, să o transmit gratuit, fără a mă folosi de dreptul meu de a trăi din Evanghelie.

19 Căci, deşi sunt liber faţă de toţi, m-am făcut rob tuturor, ca să câştig pe cei mai mulţi 20 Cu iudeii m-am făcut iudeu, ca să-i câştig pe iudei. Cu cei de sub Lege am devenit ca unul sub lege (deşi nu eram sub lege), ca să-i câştig cei de sub Lege. 21 Cu cei fără Lege am fost ca unul fără Lege (deşi nu sunt fără legea lui Dumnezeu, ci mă supun legii lui Hristos) ca să-i câştig pe cei fără Lege. 22 Cu cei slabi m-am făcut slab, că să-i câştig pe cei slabi. Tuturor am devenit totul, ca cel puţin pe unii să-i mântuiesc. 23 Fac totul pentru Evanghelie, ca să am şi eu parte de ea.

24 Nu ştiţi că cei ce aleargă în arenă toţi aleargă, dar numai unul ia premiul? Alergaţi în aşa fel, încât să câştigaţi premiul! 25 Numai că orice atlet se înfrânează în toate privinţele; ei fac aceasta pentru a primi o cunună pieritoare, noi pentru una nepieritoare. 26 Eu deci alerg, dar nu ca unul fără ţintă; lovesc cu pumnii, dar nu ca şi când aş  nimeri alături. 27 Ci sunt necruţător cu propriul meu trup şi îl subjug, ca nu cumva, după ce am proclamat altora, să fiu eu însumi descalificat.


Am reuşit astăzi să finalizez prima jumătate din capitolul 9. Tema capitolului este „libertatea lui Pavel” în raport cu biserica din Corint. Deşi Pavel ar fi putut emite pretenţia să fie susţinut financiar de către corinteni, n-a făcut-o, fiindcă doreşte să propovăduiască Evanghelia fără să fie plătit.

Corintenii sunt „produsul/lucrarea” lui şi, dat fiind statutul lor, ar putea să trăiască susţinut de el, aşa cum fac şi alţii, fiindcă atât realităţile lumeşti (armata, agricultura), cât şi Legea sunt de partea lui.

Discuţia lui Pavel despre propria sa libertate nu este întâmplătoare. Atât în capitolul 8, cât şi în 10 se face referire la libertatea creştină şi la faptul că ea nu trebuie exercitată în anumite situaţii, când ea ar putea leza pe un confrate.

Am tradus „opsoniois” din 9:7 prin „provizii”, nu „plată” sau „cheltuială”, sub influenţa unui articol al lui Caragounis despre sensurile lui „opsonion”. Mai sunt şi alte explicaţii pe care ar trebui să le dau, dar prefer să nu deschid alte discuţii deocamdată.

1 Nu sunt eu liber? Nu sunt eu apostol? Nu l-am văzut eu pe Isus, Domnul nostru? Nu sunteţi voi lucrarea mea în Domnul? 2 Dacă pentru alţii nu sunt apostol, sunt cel puţin pentru voi, căci voi sunteţi pecetea apostoliei mele în Domnul.

3 Răspunsul meu de apărare pentru cei care mă supun cercetărilor este aceasta: 4 Oare n-avem dreptul să mâncăm şi să bem? 5 Oare n-avem dreptul să fim însoţiţi de o soră, ca soţie, cum fac ceilalţi apostoli, fraţii Domnului sau Chifa? 6 Sau poate numai eu şi Barnaba n-avem dreptul să nu lucrăm?!

7 Cine dintre cei înscrişi la oaste trăieşte din propriile provizii? Cine sădeşte o vie şi nu mănâncă din rodul ei? Sau cine păstoreşte o turmă şi nu bea din laptele turmei? 8 Oare aceste lucruri le spun doar din perspectivă omenească? Nu le spune şi Legea? 9 În Legea lui Moise stă scris: „Să nu legi gura boului care treieră”. Oare de boi este preocupat Dumnezeu, 10 sau ne are în vedere mai degrabă pe noi? Cu siguranţă că pentru noi a fost scris, căci se cuvine ca cel ce ară să are însufleţit de speranţă, iar cel ce seceră, cu speranţa că va avea parte de recoltă. 11 Dacă am semănat printre voi bunuri spirituale, ar fi mare lucru dacă am secera bunurile voastre materiale?

12 Dacă alţii au parte de acest drept asupra voastră, n-avem şi noi cu atât mai mult? Totuşi, nu ne-am folosit de acest drept, ci răbdăm totul, ca nu cumva să punem vreo piedică Evangheliei lui Hristos.


Am rămas tot la Apocalipsa 20. Lectura acestui capitol în principalele traduceri ale NT în limba română scoate la iveală tot soiul de aspecte interesante privind competenţa, mai mică sau mai mare, a celor care au făcut revizuiri. Pe alocuri întâlneşti şi ciudăţenii. Prezint mai jos câteva.

––––––––––––

1688. Biblia de la Bucureşti

v. 4 Şi văzuiu […] sufletele celor dărâmaţi pentru mărturia lui Iisus.

Ce utilizare interesantă a verbului „a dărâma”. Termenul grecesc înseamnă „decapitaţi” (cu securea). Astăzi, „a dărâma” e folosit în cu totul alt sens. După cum se poate vedea, limba evoluează destul de rapid.

v. 10. […] iazerul de foc şi de iarbă pucioasă.

Aş fi foarte curios să înţeleg cum au ajuns editorii BB să traducă to theion, „sulf, pucioasă”, cu iarbă pucioasă. În orice caz, e interesant că avem şi în actualitate un fel de „iarbă” care poate face viaţa un iad.

––––––––––––

1795. Biblia de la Blaj, tradusă de Samuil Micu.

v. 8 Şi va ieşi să înşeale neamurile […] a cărora număr e ca arena (a) mării.

Sub influenţa Vulgatei, Samuil Micu foloseşte un termen latinesc, (h)arena, care înseamnă nisip. Prin extensie, termenul a ajuns să denumească şi locul acoperit cu nisip unde se purtau luptele între gladiatori sau unde se ţineau întrecerile (arena sportivă). În sens medical, arena poate denumi şi pietrele la rinichi.

v. 9 Şi s-a pogorât foc de la Dumnezeu din ceriu şi i-au mâncat pre ei.

Verbul katesthio însemnă într-adevăr a mânca, dar în urechea unor oameni moderni folosirea lui în acest sens sună straniu. Interesant este că folosirea sinonimului „a mistui” (folosit atât la propriu, a mistui mâncarea, cât şi în extensia lui metaforică, mistuit de foc) nu pune probleme.

10. Şi diiavolul, cel ce înşăla pre ei, s-au trimis în cuptoriul cel de foc şi de piiatră pucioasă.

Nu ştiu de unde a scos Micu echivalentul „cuptoriul cel de foc”, aici şi în v. 14 şi 15. Termenul limne tou pyros nu poate fi tradus decât prin „lac/iaz/iezer)de foc”. Vulgata are stagnum, „apă stătătoare, lac, iaz”. Uneori, stagnum e folosit şi cu sensul de „piscină, bazin”. Dar cuptor?! Poate că „de vină” sunt pasajele din evanghelii care vorbesc despre „cuptorul de foc”.

––––––––––––

1897. Noul Testament al lui N. Nitzulescu

v. 12 Şi fură judecaţi morţii din cele scrise în cărţi potrivit cu lucrurile lor.

Nitzulescu traduce de regulă bine. Cum de totuşi aici a folosit „lucruri” în loc de „fapte” (ta erga)? Beats me!

––––––––––––

1944. Biblia sinodală Nicodim Munteanu

v. 4 […] care nu se închină fiarei, nici chipului ei, şi nu primiseră scrisoarea pe fruntea lor şi pe braţul lor.

Nicodim Munteanu are tot soiul de ciudăţenii în traducerea lui. Aici, semnul fiarei (to charagma) a devenit o „scrisoare” în toată regula.

––––––––––––

1968. Biblia sinodală

v. 14 Apoi moartea şi iadul au fost aruncate în râul de foc.

Revizorii ediţiei sinodale au înlocuit „lacul” cu un „râu”. Sper că nu s-au gândit la Styx când au făcut asta.


Capitolul 8 din 1 Corinteni este mai scurt, dar totuşi „pretenţios”, fiindcă există nişte sloganuri ale corintenilor de care trebuie să ţinem seama în traducere. De asemenea, pentru anumiţi termeni este nevoie de ghilimele, fiindcă Pavel îi foloseşte mai degrabă ironic (v. 10, de ex.).

1 Cu privire la carnea jertfită idolilor, ştim că „toţi avem cunoştinţă”. Cunoştinţa îngâmfă, pe când dragostea zideşte. 2 Dacă cineva socoteşte că ştie ceva, încă nu a cunoscut cum trebuie să cunoască. 3 Dacă însă cineva Îl iubeşte pe Dumnezeu, acela este cunoscut de El.

4 Cu privire la consumarea cărnii jertfite idolilor, ştim că „idolii din lume n-au existenţă reală” şi că „Dumnezeu este Unul singur”. 5 Chiar dacă există aşa-zişi dumnezei, fie în cer, fie pe pământ – după cum şi sunt mulţi „dumnezei” şi mulţi „domni” –

pentru noi există un singur Dumnezeu – Tatăl,
din care sunt toate şi pentru care suntem şi noi,
şi un singur Domn, Iisus Hristos
prin care sunt toate şi prin care suntem şi noi.

7 Dar nu toţi au această cunoştinţă. Unii, fiindcă au fost obişnuiţi mai înainte cu idolul, consumă carnea ca pe ceva jertfit idolilor şi conştiinţa lor, fiind slabă, este murdărită. 8 Însă hrana nu ne recomandă înaintea lui Dumnezeu: dacă nu mâncăm, nu pierdem nimic, şi dacă mâncăm, nu câştigăm nimic.

9 Luaţi totuşi seama ca nu cumva această libertate a voastră să devină un prilej de poticnire pentru cei slabi. 10 Căci dacă cineva te vede pe tine, care ai cunoştinţă, în sanctuarul idolului, întins pentru a lua masa, conştiinţa lui care este slabă nu va fi ea „zidită” să mănânce din carnea jertfită idolilor? 11 Şi astfel, prin cunoştinţa ta piere cel slab, fratele tău pentru care a murit Hristos. 12 Când păcătuiţi în felul acesta faţă de fraţi şi răniţi conştiinţa lor slabă, faţă de Hristos păcătuiţi. 13 De aceea, dacă o mâncare îl face să păcătuiască pe fratele meu, nu voi consuma carne în veci, ca să nu-l fac să păcătuiască pe fratele meu.